Nicoleta SĂLCUDEANU – Lumina care nu se stinge

o-vara-ce-nu-mai-apune_1_fullsize-325x500

 „În literatura lumii există pagini scrise tactil, dictate vocal sau imprimate cu ajutorul unei voci artificiale, fără vreun aport al ochiului” – scrie Radu Sergiu Ruba referitor la o antologie de literatură a nevăzătorilor din România, pe care el însuși a alcătuit-o și îngrijit-o din toate punctele de vedere (Constelația Homer, acum la a doua ediție*). Piesele din cuprins sunt numite „secvențe din penumbra literaturii române”. Îmi dă de gândit sintagma „fără vreun aport al ochiului”, o întorc pe toate părțile, încerc să o interiorizez și irizez. Oricât aș încerca o transpunere, întreprinderea e ca și zadarnică. Am strâns pleoapele peste vederea mea. Nu se poate, oricât de empatic ai fi. Nimeni nu cred că poate imagina, cu atât mai puțin simula absența totală a luminii. Și nici ce se petrece de partea cealaltă a ochiului. În romanul de tinerețe al lui Mircea Eliade e vorba de lumina interioară. La Radu Sergiu Ruba se stinge cea exterioară, treptat, făcând  loc ochiului dinlăuntru.

Prezentând  antologia și referindu-se la calitatea textelor pe care le consideră mai degrabă ingenue, din cauza decalajului de informare care poate fi balastul inevitabil al unui nevăzător, autorul ei invocă, clamează, caută penumbra literaturii. Cu lumânarea, dacă pot spune așa. E un răsfăț involuntar, fiindcă, altfel, nimic, dar nimic din ce ține de teritoriul sensibil al vederii sau nevederii nu îi influențează propriul scris. Folosesc, poate abuziv pentru o cronică literară, un ton confesiv, dar în definitiv și despre confesiune scriu. Ne-am cunoscut cu Radu, întâi prin intermediul cărților, apoi al e-mail-ului. Mai târziu ne-am și întâlnit în carne și oase. Și niciodată, dar niciodată nu l-am perceput ca nevăzător – deși eram avizată, ci ca pe un scriitor plin, viguros, de forță. Dar și un orfevru, în poemele lui. Și nu pentru că, din corectitudine politică, mă străduiam să nu fac nici o diferență, ci pur și simplu chiar nu exista vreo diferență – poate doar din punctul lui de vedere, diferență care mă privea mai degrabă pe mine, sau era o diferență pe care eu nu o percepeam. Zâmbesc la amintirea firescului cu care îi răspundeam la mail-urile impecabil scrise, ca întrebarea să cadă în mine, cu sunet de clopot, abia după un timp, suficient de lung. Abia în acel răstimp m-am întrebat: „Doamne, dar cum îmi citește omul ăsta răvașele?!” –  problema era cu cititul, că despre scrisul tactil, în Braille, știam. Nu aflasem de vocea artificială, habar nu aveam de nimic. Cert este că dialogul s-a derulat atât de firesc, încât mi se părea foarte natural ca el să citească mesajele mele, o vreme, nici nu m-am întrebat cum. De-abia apoi a căzut întrebarea. Oricum, am trecut lesne pe lângă acest mic șoc și am continuat dialogul nostru cu naturalețe conținută, iar nu făcută. Și Radu, care are un simț în plus față de noi, și nu doar al umorului, sunt convinsă că poate confirma. De aceea, atunci când ne-am întâlnit aievea, totul a fost atât de natural, nu am simțit nevoia să-l ajut cu nimic, se descurcă minunat și am luat asta ca pe un dat. Nu are nevoie de călăuză, ba chiar poate el deveni una. Am făcut o mică plimbare prin centrul micului meu oraș, apoi am coborât scările înspre o pivniță unde am luat prânzul, împreună cu alt prieten drag, istoricul Keith Hitchins, păstoriți de, pe atunci redactorul-șef adjunct al „Vetrei”, Al. Cistelecan. Am făcut această lungă digresiune pentru a explica de ce eu nu îl pot vedea ca fiind altfel pe Radu Sergiu Ruba însă, prin această nouă carte a sa, mă obligă el să-l privesc ca nevăzător. Și o fac cu drag și prietenie transvizuală, nefăcându-i însă nici o concesie, fiindcă în critica literară nu există corectitudine politică, îmi place să cred. Să vedem însă cât este nevedere și cât literatură pur și simplu, pentru că până la urmă doar literatura contează.

  O vară ce nu mai apune (Editura Humanitas, București, 2014), este un inventar amănunțit al imaginilor tezaurizate, o arheologie a sentimentelor, o arhivă de portrete. Toate sunt stocate în pagini de o luminozitate și chiar transparență rareori întâlnite. Prin comparație, pot afirma fără păs că scrisul unui văzător este, categoric, mai mat și mai static. Chiar și titlul surprinde acea acuarelă a unei lumini ce refuză să se sfârșească, acea imagine remanentă a unui spectru al culorilor suspendat între două lumi. Zwischenreich. Twilight world. Cartea nu e doar confesiune pură și dură, ci o pândă concentrată asupra impresiilor și imaginilor dispărute treptat, niciodată pierdute, ci valorificate literar fără rest. Este mai vizuală decât orice reconstituire, cât de exactă ar fi ea. Povestea dispariției vederii face loc unor inserturi care, prin finețea lor, capătă consistență și textură eseistică și, adesea, capătă volum diegetic.

Povestea nevederii începe exact în momentul în care copilul Radu, aflat la malul mării, se îmbibă de ultima imagine capturată pe retină: imaginea soarelui prăbușită și mărunțită de apa mării, în cea mai tulburătoare concretețe a ei. „Mă tem că cel din urmă crâmpei de lume pe care l-am zărit a fost un dar al apei mării. Nu îndrăznesc să spun că am văzut marea, ci doar reflectarea tăioasă a soarelui din undele ei. Intrat în apă aproape de mal, încovoindu-mă și aplecându-mă, expunându-mă valurilor care-mi intrau în nări, izbuteam uneori să mai prind cu un colț de retină această rază. Nu-mi amintesc cum îmi reușea, pare-se că eram tare caraghios. Mă prefăceam că mă lansez înot în apă până-n brâu și, răsucindu-mă cumva, captam reflexul luminii, o senzație suficient de intensă ca să mă mai bucure. Îmi doream atât de mult să nu pierd această comoară, încât devenisem, prin desele mele contorsionări, o curiozitate pentru ceilalți copii.” Aceasta e fosila ultimei imagini. Până la această carte, Radu Ruba s-a referit la orbire doar în interviuri sau, de cele mai multe ori, indirect, prin eseuri dedicate altor autori nevăzători. Exista însă o nevoie de a ridica din adânc experiența personală a transsubstanțierii codurilor, alunecarea dintr-un sistem de semne în altul. Spune Ruba: „E nevoie pentru asta de o carte, de o poveste limpede, pe care am amânat-o prea mult, zic eu acum, dar poate că, la capătul călătoriei, voi găsi că aventura și-a ales singură ceasul potrivit.”

Lumina a dispărut pe la vârsta de unsprezece ani, puțin câte puțin. „Iar dacă paradisul e asimilabil copilăriei înseamnă că, între cei zece și unsprezece ani ai mei, lumina Raiului a fost cea care s-a dus să asfințească undeva, nimeni nu știe unde. Copilăria, cu accidentele ei paradisiace, a mai rezistat o vreme, s-a zvârcolit, a refuzat să cedeze odată cu lumina. Dar nu există paradis în absența luminii, drept care strălucirile și curcubeiele mele de după unsprezece ani au lunecat pe alte ceruri, mai joase. Pe retina interioară s-au deplasat ele, menținându-se acolo până în ziua de azi. Căci omul poate să-și piardă vederea, dar nu și memoria vizibilului, funcția ochiului poate să dispară, însă nicidecum amintirea lumii arate cu privirea.”

Nu este însă vorba doar despre privire, despre funcția vederii în O vară ce nu mai apune. Ochiul e omniprezent, dar în plan freatic. Suntem doar avertizați asupra excepționalității percepției, pentru ca filmul evocărilor și jocurile imaginarului să le putem înțelege oarecum avizați. Fiindcă e vorba de un fel de dublaj. Faptele brute, din epoca oarecum văzătoare, capătă profunzime prin privirea lăuntrică pe care rememorarea lor o adaugă. Carnea textului însă mustește de seva vervei pe care doar un scriitor pur-sânge o poate întreține, irizată de insolitele întâmplări și personaje alese savant, încât textul să nu scape, să nu se îndrepte nici o clipă către banalitate. Pluridimensionalitatea semnificației nu lasă nici o clipă loc referinței plate, de dragul aglomerării sau din imboldul de a recupera, în devălmășie, totul, în cel mai infim amănunt. În cazul nostru totalitatea e metonimică. Așa se decupează personaje și întâmplări care, deși pornite de la un model genuin, capătă dimensiuni și contururi romanești, unele dintre ele chiar parabolice și simbolice.

Valea Măriei, ținutul Sătmarului, Răteștiul – sat al copilăriei, un colț din Baia Mare iarna, „curți, străzi și coline din Cluj”, toate capătă conturul unui tărâm imaginar, tocmai prin suprapunerea vederii interioare, mitizante, peste la fel de mitizanta vedere originară. „Există din fericire un perimetru nu prea mare, unde universul a adunat cu dărnicie forme de viață și reliefuri felurite. Mi-a scos tocmai mie în cale acele locuri pentru ca, pesemne, cutreierându-le și admirându-le cu puterile câte-mi rămăseseră, să iau aminte și să nu uit chipul lumii. Aveam la îndemână Pădurea cea Mare și Păduricea, coaste de dealuri, gârla și bălțile ei, tăpșane cu iarbă, livezi, pante suite de vița-de-vie.” Acolo, în „șvăbime”, în „a treia așezare cum vii dinspre nord, de la Sătmar prin Mădăraș și Ardud”, se înscrie perimetrul vârstei de aur al copilului Radu, căruia baciu’ Martin Baumgartner îi oferea câte un pahar de vin rosé, în care strecura o linguriță de bicarbonat „ca să facă spumă”.

Un personaj memorabil este bătrânul evreu Weisz, cum memorabilă este povestea lui. Cărțile lui cu litere misterioase trezesc curiozitatea și dorința de deprindere a cititului din partea lui Radu, prietenul micuțului Zoli, fiul lui Weisz. Bătrânul pare însă mereu obligat să stea cu bagajele făcute. Întâi, în primăvara anului 1944, după dictatul de la Viena, „cetățeanul Weisz (…), proprietarul magazinului general, este convocat imperativ la jandarmeria din Ardud. Se întâlnește acolo cu fratele lui din Socond și cu alți evrei din așezările din jur”. Urmează deportarea familiei (soția, o fiică și trei fii), detaliile sunt zguduitoare. Weisz, printr-un artificiu birocratic, scapă, însă familia lui se prăpădește. După un număr de ani, se recăsătorește, are și un fiu, pe Zoli. Din deportare se întoarce însă fiica lui din prima căsătorie, Clara, care nu poate suporta ideea că tatăl ei și-a refăcut viața și pleacă cât vede cu ochii. În martie 1965 îl găsim tot cu bagajele făcute, tot în fața primăriei, așteptând cursa de Satu Mare, destinația Ashdod, pe țărmul Mediteranei. Povestea lui Weisz și povestea lui Valeriu Ruba, primar în Rătești, povestea prieteniei lor are rădăcini încâlcite: „Din drama lui Weisz din acel an nu mai pot fi deslușite prea multe. Tata și cu el legaseră o prietenie, o alianță strânsă odată cu zborul în cosmos al lui Iuri Gagarin”. Se simte aici raza unui umor tandru, al unui râs sănătos, lipsit de conotații malițioase.

Un personaj absolut fabulos este Mama Floare, bunica mamei scriitorului. Mama Floare nu prea făcea diferența dintre real și imaginar, iar imaginarul ei era populat cu făpturi și întâmplări fabuloase. Ea vedea entități din cele mai năstrușnice, precum „motohalița”, „combinație între matahală, motor și caracatiță” – remarcă autorul. Ca tânără nevastă, Mama Floare face pe dracul în patru și-și urmează consortul peste mări și țări, de una singură, taman la „Cicagău”, unde el se străduia să strângă o brumă de avere, ca să se întoarcă în țară cu un rost. Spirit întreprinzător, dar neștiutoare de carte, ea reușește să-și găsească bărbatul în carul cu fân american, și chiar să pornească o afacere pe cont propriu. Ba chiar ajunge, după întoarcerea lor în țară, să facă a doua călătorie, de una singură, din nou. „America trebuie să-i fi părut tinerei neveste din ținutul de câmpie al Sătmarului ca vârtejul acela de lumină dintr-un amurg de iunie, cu glas dătător de noroc vorbindu-i neștiut de sus, din înaltul aerului. Dispunea de un organ aparte pentru tot ce era insolit. I s-au imprimat violent în memorie imaginile cele mai incandescente și pe acelea mi le-a transmis – în stare primară, frustă, protoplasmatică –, nu pe altele. A fost, la propriu, dar și la puterea imaginarului, un paradis pierdut America pentru Mrs. Flory…” Ea e Șeherezada copilului, cu care împarte aceeași odaie, iar realitățile americane, traduse în limbajul ei de țărancă, iau dimensiuni suprarealiste: „moara de făcut bani la mână” (jocul de ruletă), zgârie-norii erau case atât de mari „că încăpeau șapte cetăți cât cea din Ardud, cu dâmbul de sub ea cu tot”. Statuetei sfântului Patrick, primită de la un patron irlandez la origine, „gândind că-i tot vreun Sînpetru, dar unul mai mic și mai puțin însemnat, Mr. George and his wife au ajuns să-i spună «Sînpătruc»”. Floarea Pomeanului, fostă a Nodului, adică Mama Floare, sădește în sufletul copilului, fără vreo intenție manifestă, sămânța limbii engleze, dar pe căi nedidactice absolut savuroase. „Cum spui când pășești în casă? Mă interpela din pragul ușii. – Good evening, Mrs Flory! – Come in Son!”. „Când i se reaprindea dorul de America, iar asta putea să i se întâmple oricând, ținând-o cam două zile, pe toate fetele le striga Kitty. Oricum, nu-și bătea ea capul să le țină minte numele: «Kitty, tu de-acolo, lasă mâța-n pace!»” „Încercând să fac un inventar a ceea ce am învățat de la Mrs. Flory, am adunat, cu numeralele până-n douăzeci cu tot, vreo sută zece cuvinte. Un grai întreg, ce mai! Pentru ulițele copilăriei… Față de îmbățoșările cumetrelor de azi din București care, dacă apucă să sloboadă trei saluturi bălmăjite în spaniola din telenovele, pretind că o știu la perfecție, cele o sută de cuvinte americane ale mele alcătuiau cel puțin o limbă în faza ei preculturală.”

Totul în cartea de amintiri a lui Radu Ruba (pretabilă la puzderie de referințe culturale inevitabile, începând cu Creangă) respiră sinceritatea și ingenuitatea în forma lor cea mai distilată. Aflăm cum arată visele unui nevăzător, aflăm cum un nevăzător percepe femeia, legătura inefabilă, frumoasă și tulburătoare cu soția sa, Nicoleta, cum arată călătoria prin ochii fără de vedere, tot așa cum am afla de la un sentimental sau de la un cinic sau de la un mizantrop cum vede toate aceste lucruri. O vară ce nu mai apune nu este cartea unui nevăzător. Din contră, este o scriere aflată în transcendența oricărei determinări fizice. Deși aflată la intersecția multor scrieri de aceeași specie, autorul evită absolut orice asociere sau cochetărie livrescă. De aici robustețea și adevărul oamenilor și faptelor, Și totuși, ceva imaterial, o încărcătură metamorfotică diafană aureolează paginile. Și nu din pierderea luminii vine aura aceasta, atât de personală și de impalpabilă, dar perceptibilă. Signatura lui Radu Ruba se întrupează, probabil, din ființa ectoplasmatică a poetului Ruba. Întreaga scriere pare sub regimul unei continue metamorfoze, ca și cum realitatea, cât se poate de concretă, zorește irepresibil către dimensiunea ei poetică, fără a se contopi definitiv cu ea. Realismul cel mai frust coexistă fără nici o tensiune cu poematicul și fără să rezulte un compus hibrid, vădind marca unui scris eliberat de orice constrângeri. Oricât s-ar fi vrut cartea a fi o cronică a nevederii, acest aspect nu este relevant decât în măsura în care se află sub regimul unui spor senzorial.  Tumultul senzorial ce inundă substanța textului, din care simțul văzului, iată, nu lipsește, nu provine din nevoia de compensare. El face manifest un al șaselea simț, acela al proporției de aur care dozează fiorul poematic cu umorul cel mai sănătos, îmbină savant scriitura frustă cu rostirea atât de elegantă, încât aproape că poate fi percepută sonor. Ușurința mixării registrelor, firescul respirării textului, ritmul contrapunctat al acestuia vorbesc despre talent pur și simplu. Nevederea e doar un pretext pentru o proză vibrantă, mustind de vervă, drăcoasă pe alocuri, trepidantă uneori. O scriere de maestru. Nu e de mirare premiul Academiei Române cu care a fost încununată.

_________

*Constelația Homer. O Antologie a Scriitorilor Nevăzători din România, antologare, notă asupra ediției, cuvânt înainte și note biobibliografice de Radu Sergiu Ruba, ed. a II-a, Editura Tipo Moldova, Iași, 2017.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 45-47]

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s