Dan UNGUREANU – Istorie, tradiţie, conservatorism

dan ungureanu

Statul şi tradiţia: absenţa tradiţiei politice

Primul text scris în română apare după două sute de ani de existenţă a statelor româneşti, ani în care se scriseseră sute de acte slavone. Şi nici măcar nu apare în arhive româneşti, ci în arhivele nemţeşti din Braşov. Românii n-au avut arhive. Nici măcar mănăstirile n-au păstrat manuscrise şi acte vechi. Un oraş occidental mărunt, Cremona, are hrisoave mult mai multe şi mult mai vechi decât toată România. Există familii aristocratice în Europa de vest care au mai multă istorie decât întregul popor român.

Statele româneşti au apărut târziu, şi au apărut ca vasali ai coroanei ungare. A urmat o perioadă efemeră de independenţă, întreruptă de cucerirea otomană. Evul Mediu are instituţii şi cultură slavone, şterse de două secole de polei fanariot în veşminte otomane. După 1830, după Regulamentul Organic, statele româneşti elimină toată moştenirea fanariotă: legile, moravurile, cultura, educaţia şi limba se europenizează. Reforma agrară din 1921 nimiceşte partidul conservator şi reaşează definitiv puterea politică în România.

După 1948, moştenirea perioadei „burghezo-moşiereşti” e condamnată; se schimbă legile, instituţiile, economia şi valorile societăţii. După 1990 e condamnată moştenirea comunistă: legile şi instituţiile comuniste sunt înlocuite şi condamnate, structura industrială (şi cea de cercetare) e distrusă. Istoria românilor e marcată de renegări, apostazii, repudieri,

Între 1995-2000, un grup de bătrânei au încercat să reînvie Partidul naţional-ţărănesc interbelic; el a fost măturat în alegerile din 2000. Partidul Liberal a trecut prin atâtea secesiuni şi fuziuni încât n-a mai încercat să invoce nici măcar aparenţele continuităţii. (Sciziunile şi fuziunile sunt singura constantă politică românească după 1990). Nu există continuitate politică nici tradiţii politice în România.

Fiecare epocă din istoria României e o respingere şi o ştergere a celei precedente.

Satul şi tradiţia: butaforie a televiziunii şi marketingului

Cântecul popular, dansul popular

Tradiţional – popular, adică aparţinând de Gemeinschaft, comunitatea informală, nu de Gesellschaft, în sensul lui Ferdinand Tönnies. Dansuri populare = dansuri tradiţionale. Nu mai există nici cântec popular, nici dans popular, nici costum popular. Nimeni nu mai învaţă cântece în familie: toţi cântăreţii populari de azi au trecut prin Şcoala populară de arte sau o instituţie asemănătoare. Repertoriile, de asemenea, nu mai sunt învăţate din sat, ci din culegeri tipărite. La fel stau lucrurile şi cu dansurile populare, învăţate la cercul de dans al şcolii sau într-un ansamblu de dansuri populare; şi cu costumele populare, produse în serie în ateliere mici. (Un membru de ansamblu popular către mine: nu mai avem cămăşi de in ca înainte, că erau groase, în sălile de spectacol e foarte cald, avem nişte cămăşi subţiri de bumbac). Nu ştim exact când a dispărut hora de fiecare duminică, dar a dispărut.

Nu mai există nici o continuitate de transmisie orală între generaţii: şcolile populare, ansamblurile folclorice au preluat funcţiile de învăţare. Festivalurile folclorice au preluat funcţiile de performare. Şi dansurile, şi cântecele, şi costumul popular există în continuare, dar rupte complet de contextul în care au apărut. Snapchat, Instagram, Tinder, selfies, vlogs nu mai sunt compatibile cu iia.

În 1950, filaturile, ţesătoriile şi fabricile de textile suprimă războaiele de ţesut interbelice; în 1990, industria textilă e distrusă de magazinele second-hand. Aceasta e durata scurtă a costumului românesc: 50 de ani de la războiul de ţesut la hainele second-hand.

„Fostul bucătar al Spitalului Municipal din Sighişoara, Mihai Hegbeli, care locuieşte în satul Boiu, a reuşit să obţină până acum singurul atestat de producător tradiţional de pâine sau pită cu cartofi din judeţul Mureş”.

Foarte posibil că s-a făcut pâine cu cartofi în Transilvania. Dar nici unei săsoaice, unguroaice, românce sau femei din Secuime nu i-a trecut prin cap că există „atestate de producător tradiţional”. Atestatul distruge tradiţia şi o transformă în pitch publicitar, specific economiei consumeriste de piaţă. Alt sat, Câmpu Mare, judeţul Olt, transformă tradiţia ciocnitului de ouă în „concurs” aflat deja la a zecea ediţie, cu regulamente şi premii, transformă obiceiul în pitch turistic, comercial, mediatic. Prin transformare, însuşi conţinutul tradiţiei moare. Vorbim de o tradiţie spectrală. Există o contradicţie internă în conceptul de „produs tradiţional”: e ceva încărcat de simboluri locale, al căror sens se pierde la distanţă (costumul popular) sau de produse fragile, ne-adaptate producţiei de masă şi gusturilor de masă. Brânza din Banatul de munte, un produs autentic local, e prea sărată, prea uscată ca să devină un produs comercial. Brânza de burduf în coajă de brad place unui grup mic de foodies. Nu există nici o alianţă implicită sau necesară între alimentele tradiţionale şi obsesia americană pentru copyright sau preocuparea franţuzească pentru „denumirea de origine controlată”.

Agricultura s-a schimbat fundamental. Tractoare, combine, pesticide şi ierbicide, soiuri perfecţionate, densitate optimă pe hectar, temperatura şi umiditatea optime la sol, finanţare din fonduri europene, silozuri şi angrosişti – agricultura din România nu mai e cea interbelică. Televizorul, maşina, emigraţia au schimbat structura satului românesc. Nu putem, în aceeaşi frază, condamna înapoierea satului românesc, deplânge bordeiele, analfabetismul, porcul care dormea sub pat; şi, simultan, să lăudăm tradiţiile strămoşeşti.

Familia şi tradiţia

Tradiţia este ceea ce am aflat de la bunici că a fost, sau ceea ce noi înşine credem că a fost acceptabil moral şi social înainte. Instituţia familiei a existat din cele mai vechi timpuri. Familia monogamă, alcătuită din soţ şi soţie, la fel. Totuşi, familia de azi (România, din 1950 încoace) e o instituţie recentă. Până în perioada interbelică, femeia se căsătorea devreme, la 14 ani, şi pleca să locuiască în casa socrilor, unde începea o lungă ucenicie, cu o soacră adesea urâtă. Părinţii erau cei care decideau căsătoria. Cântecele populare, proverbele, basmele ne vorbesc despre „soacră, soacră, poamă acră”. Cântecele de petrecere a miresei sînt practic nişte bocete, ele exprimă doar compasiune pentru fata care pleacă într-un fel de prizonierat, unde nu va putea merge decât „în grădină după ceapă/ la fântână după apă”. „Vai sărace sutele/ cum mărită slutele” arată că, în cele mai multe cazuri, căsătoriile erau tranzacţii între cuscri: părinţii săraci ai unui tânăr frumos acceptau o noră urâtă, dar bogată. Romanul Ion, despre acest subiect, e de la începutul secolului. Părinţii au mulţi copii. E greu să rezolve problema măritişului. A căsători ultima fiică se numeşte „a urni piatra din casă”, ceea ce sugerează bucurie sau cel puţin un oftat de uşurare.

Divorţul civil, diferit de divorţul religios, e şi el un drept recent, obţinut la sfârşitul sec. XIX. La începutul sec. XIX, doar mitropolitul putea acorda divorţul, după o procedură lungă şi greoaie. Accesibilă, desigur, doar bucureştenilor: pentru cei din provincie, costurile de a veni la Bucureşti în repetate rânduri erau prohibitive. de la Anton Pann, care se plânge de divorţul său încet, la Articolul 214 al lui Caragiale, e mai mult de jumătate de secol.

Ce este, deci, o familie tradiţională? În perioada interbelică, e o soţie de 15 ani deja gravidă, cu patru clase, care ţese, găteşte, pliveşte, sapă sub ochiul atent al soacrei, şi în casa acesteia.

Familia românească de după 1950 – în care soţii se căsătoresc din dragoste, sau, cel puţin, consensual, din propria lor decizie, şi uneori (o treime) divorţează, civil, nu religios, nu locuiesc cu socrii, după vârsta de 20 de ani (vârsta medie la prima căsătorie e de 27 de ani, în creştere) – e un tip de familie recent. E o familie nicidecum tradiţională. Sau, să o spunem sincer: cei mai mulţi preferă să uite şi să ignore trăsăturile barbare, crude ori arbitrare ale familiei tradiţionale, şi să construiască imaginea dulceagă idealizată a ceva ce nu a existat.

Să vedem câteva date seci despre familia reală din România: peste 60 000 de copii se nasc anual în afara căsătoriei, la o medie de 220 000 de naşteri anuale. Aproape un copil din trei se nasc în afara căsătoriei, ceea ce sugerează că un cuplu din trei nu se mai căsătoreşte religios. La sat, un copil din patru se naşte în afara familiei. (În 2010, 33% naşteri în afara căsătoriei în mediul rural). Căsătoria mai degrabă urmează naşterea decât o precedă; în 2007, putem spune că sarcina sau naşterea declanşează căsătoria. Au apus vremurile în care miresei i se cerea să fie fecioară, şi în care lipsa fecioriei anula nunta.

anul

vârsta medie la prima căsătorie

vârsta medie la prima naştere

1980

22

22,6

2007

26,3

25,3

Promiscuitatea, imprudenţa, sărăcia la sat, tânăra independentă care vrea să aibă copil singură, agnosticismul sau emanciparea la oraş, toate acestea sunt explicaţii insuficiente pentru masivitatea fenomenului: România se apropie de media europeană, care e de 40 % copii născuţi în afara familiei. O treime din familiile româneşti nu mai sunt familii tradiţionale. Cât de conservatoare e republica Moldova, cu un nivel de 20% copii născuţi în afara familiei? Dar să reţinem: în satul patriarhal, cu graiul său, cu pasca, toaca, ouăle încondeiate, pîrleazurile, sumanul, iţarii, nojiţele, tulnicul, opincile şi sârbele sale – în satul românesc, un copil din patru se naşte în afara căsătoriei. Satul românesc pe care şi-l imaginează câţiva nostalgici de oraş e tăiat cu foarfeca din cărţi poştale de acum o sută de ani. Care, şi ele, erau scenografiate, erau regizate, erau decor de teatru.

Aproape jumătate din sarcini se termină cu avort – (folosim datele din 1990, ultimul an în care toate avorturile au fost raportate Ministerului Sănătăţii – avortul era deja legal, dar încă nu apăruseră cabinetele medicale private, care ulterior nu au mai raportat Ministerului).

Susţinătorii familiei tradiţionale susţin o entitate care s-a transformat profund în ultimii cinzeci de ani şi care e în profundă transformare. După 1948, în România, dar şi în restul lumii, salariile au scăzut, soţiile, casnice până atunci, au trebuit să se angajeze. O treime din căsătorii se termină cu divorţ. (Rata medie europeană e mai mare).

Ce înseamnă atunci căsătorie tradiţională şi familie tradiţională? Nu mare lucru. Aventurile cântăreţilor pop de 20 de ani umplu paginile tabloidelor, ca şi cele ale fotbaliştilor sau animatorilor TV. Orice om de afaceri divorţează la cinzeci de ani sau la primul milion (whichever comes first) de celulita, vergeturile, cearcănele, ridurile şi acreala cu care îşi împarte patul conjugal. Fosta îşi va sărbători menopauza cu altcineva în altă parte.

Un alt fenomen absolut invizibil sunt divorţurile din străinătate. Se ştie că românii emigrează: tinerii preferă să emigreze înainte de căsătorie sau divorţează după emigrare. Fiecare soţ învaţă limba cu altă viteză, îşi găseşte loc de muncă altfel, socializează altfel. În străinătate, soţii divorţează.

Revenirea la vreo familie tradiţională (idealizată sau nu) este imposibilă. Populaţia României se urbanizează, lent dar sigur, de un secol. Ţesătoarea din 1960 azi lucrează într-un call-center, eleva de la postliceala sanitară din 1990 – la video-chat.

Tradiţie şi conservatorism

Există o retorică a conservatorilor de pretutindeni, care încearcă să echivaleze tradiţia cu binele, şi să echivaleze conservatorismul cu tradiţiile.

Ce cred românii? Sunt românii conservatori sau nu, tradiţionalişti, religioşi sau nu? Sondajele sunt inutile. E inutil să urmărim votul pentru partide conservatoare sau progresiste. Datele concrete, despre avorturi şi divorţuri, sunt date clare, incontestabile.

Conservatorii susţin sanctitatea căsătoriei şi se opun avortului. O treime din căsătorii se termină cu divorţ, o sarcină din cinci e în afara căsătoriei, o jumătate din sarcini se termină cu avort. Datele din România intră în mediile europene. Sunt practicile unei populaţii laicizate, liberale. În sondaje, românii sunt conservatori, tradiţionalişti şi profund ortodocşi. În datele reale se comportă ca alte populaţii europene. În Rusia ortodoxă, 51% din căsătorii se termină cu divorţ, ca în Europa de vest. În Grecia cea ortodoxă, în Polonia cea profund catolică, în Italia aflată sub umbra papei, divorţurile sunt în jur de 25%, ca în România.

Românii una zic şi alta fac, se declară ortodocşi, dar fac cum ştiu. Biserica încurajează această ipocrizie: atâta timp cât populaţia se declară ortodoxă, de formă, Biserica nu are obiecţii. Relaţia dintre poporul român şi Biserica ortodoxă e cea dintre un soţ beţiv afemeiat şi nevasta grasă mustăcioasă: soţul se face că nu observă, soţia se face că nu observă.

În aceste condiţii, conservatorismul nu mai poate fi definit decât tautologic: conservatorismul e declaraţia unui cetăţean că e conservator. Tradiţionalismul e declaraţia unui cetăţean că e tradiţionalist. That’s not much.

Femeile au intrat în câmpul muncii în primul şi al doilea război mondial, şi au rămas acolo. Femeia casnică aproape a dispărut, şi odată cu dispariţia nevestei casnice a dispărut şi familia tradiţională.

Tradiţionalismul şi conservatorismul (folosim termenii ca echivalenţi în acest context) e ideea că ordinea morală deja existentă a societăţii e legitimă prin faptul că deja există, şi că nu e nimic imoral sau ilegitim în ea. Conservatorii sunt cei care s-au opus introducerii maşinii de ţesut, s-au opus desfiinţării breslelor, s-au opus desfiinţării sclaviei, desfiinţării iobăgiei, s-au opus dreptului de vot universal, s-au opus dreptului de vot acordat femeilor, s-au opus reformelor agrare, s-au opus zilei de muncă de opt ore.

Catolicii, desigur, poartă în spinare tarele arderii pe rug a ereticilor, arderii pe rug a evreilor, uciderii şi genocidului amerindienilor – crime pe care azi le dezavuează.

Conservatorii în schimb târăsc după sine tare mai monstruoase: susţinerea feudalismului, susţinerea absolutismului, susţinerea sclaviei, susţinerea iobăgiei, susţinerea exploatării muncitorilor – pe care nu le-au dezavuat niciodată.

Conservatorismul e ideologia care îşi uită de două ori pe secol istoria.

Istoria conservatorismului e istoria eşecurilor conservatorismului. Istoria conservatorismului scrisă de conservatori pentru conservatori e fie o pagină albă, fie minciunile lui Joseph de Maistre (Inchiziţia a fost o instituţie blajină, gen comitetul de redacţie al unei reviste de cuvinte încrucişate, inchizitorii chemau diverşi la conversaţii anodine, ca să-şi omoare timpul, instrumentele de tortură nu difereau mult de aparatele dintr-o sală de culturism).

Conservatorismul, chiar mai mult decât o apologie a statu quo, e o apologie a monstruozităţilor trecutului. Erau fetele măritate la 12 ani de părinţi? Da, dar erau mai caste. Erau negrii sclavi biciuiţi? Da, dar uitaţi-vă la Crips and Bloods şi la gangsta rap, ce scârboşenii obscene. Erau exploataţi iobagii? Poate, dar ce folclor vioi, autentic au creat! Au fost exploataţi muncitorii? Mă scuzaţi, sună celularul, vorbim al’dată.

Pentru celelalte ideologii – mai toate – ideea de legitimitate a unei structuri politice, economice sau sociale – poate fi discutată. Pentru conservatorism, structura economică, socială şi politică existentă e bună prin simplul fapt că există.

Conservatorismul practică un legerdemain ideologic, o mică escrocherie de tip alba-neagra: escamotează relele trecutului, îşi disimulează propriul trecut, când a apărat instituţii azi inavuabile, şi inventează un trecut idilic decupând cromolitografii vechi.

Politicianul conservator e o persoană care preferă soluţiile deja încercate unora noi, pe cele familiare unora străine, pe finul Mitică unui necunoscut cu MBA de la Yale. Conservatorismul e practicabil în lumi tehnic stabile. Or lumea în care trăim nu e stabilă tehnic, ci e în plină schimbare. Apariţia Internetului şi a telefonului celular a dus la apariţia millenials, prima generaţie din umanitate definită prin folosirea noilor tehnologii. De la selfies la sexting la Tinder la Instagram la Snapchat, generaţia recentă socializează altfel, se împrieteneşte altfel. Merg cu Uber, se cazează cu AirBnb sau CouchSurfing, caută job cu LinkedIn, lucrează pe GetACoder. Lumea nu mai cumpără iaurt de la olteanul cu cobiliţa, ci de pe http://www.caserola.ro. Fetele nu mai poartă opreg, ci tanga. Anticoncepţionalele, prezervativele au schimbat sexualitatea. Familia tradiţională nu mai există fiindcă temeliile ei sociale, economice, tehnologice nu mai există.

Să luăm o comunitate care trăieşte tradiţional, romii din România: îşi dau, din obligaţie, fiicele la şcoală până în clasa a şasea. La prima menstruaţie sunt retrase acasă, şi măritate între 12 ani şi 14 ani. Cele frumoase sunt vândute pe bani mulţi unui fiu de bulibaşă. Părinţii care n-au bani de bridewealth îşi însoară copilul cu o verişoară primară – e mai ieftin, e gratis. La 14 ani, e mamă pentru prima oară. Soţul o mai bate la răstimpuri, preventiv. Bună sau rea, aceasta e rânduiala ţigănească. Dar ea e bazată pe o comunitate organică, pe o continuitate organică. Conservatorismul e dorinţa paseist-păşunistă de a transforma cromolitografii idilice în program politic.

Retorica conservatoare: multe cărţi poştale, nici o cifră

Cât de temeinic se construiau casele/ se făceau scaunele/ etc. pe vremuri! Ideea că trecutul era mai trainic se bazează pe un număr mic de obiecte care au supravieţuit. Miile de case şi de scaune şubrede au dispărut de mult. Memoria e şi ea selectivă. Conservatorii îi acuză pe progresişti de idealism: trecutul la care se referă ei e deopotrivă de fictiv.

Discursul conservator evită cifrele. Evită datele istorice concrete, şi comparaţiile cu alte ţări. Retorica sa e bazată pe imagini plastice, Kodachrome, cu familia Beaver. Conservatorismul „Make America great again!” e imposibil. Familia Beaver, tata la birou şi mama scoţând biscuiţi calzi din cuptor nu mai e posibilă: salariul gras care permitea menţinerea unei soţii casnice a scăzut din anii 1950, şi a dispărut complet după recesiunea din 1980. Minerii nu mai pot fi aduşi înapoi: deşi numărul minerilor a scăzut masiv după 1945, producţia de cărbune a crescut. A crescut productivitatea muncii. Doar o lege care ar interzice maşinile şi ar impune târnăcopul ar mai putea creşte numărul minerilor.

„Conservatism is the blind and fear-filled worship of dead radicals.” spune Mark Twain, conservatorismul e evlavia smerită faţă de radicalii de pe vremuri.

Conservatorismul se opune celorlalte ideologii identificând tradiţia cu experienţa. Experienţa este inteligenţa emergentă din activitatea de zi cu zi a întregii societăţi. Dar, după 1990, experienţa a devenit caducă, pentru prima oară, după patru milenii de progres tehnologic. Au dispărut meseriile de dinainte de 1990. Economia României (şi a Europei) fusese o economie predominant agrară, cu puţină industrie şi foarte puţine servicii. Din 1990, ea a devenit una predominant de servicii, cu puţină industrie, şi aproape de loc agricultură. Şi experienţa profesională, şi experienţa socială a generaţiilor de dinainte a devenit caducă. Tâmplarul de dinainte a fost înlocuit de adolescentul care lucrează pe o maşină digitală laser care foloseşte AutoCAD. Pentru prima oară, după patru mii de ani, experienţa a devenit irelevantă în toate profesiile.

Internetul a transformat profund spaţiul public: demonstraţiile sunt organizate pe Facebook, petiţiile adunate online strâng zeci de mii de semnături. Civismul s-a mutat online, e mai reactiv. Conservatorismul, totdeauna de ariergardă, nu vede că societatea civilă însăşi s‑a mutat în alt spaţiu.

 

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 55-58]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s