Argument

de Iulian Boldea

Ileana Mălăncioiu este, după Nicolae Manolescu, o poetă „inconfundabilă, nesupusă modelor sau variaţiilor de umoare a cenzurii, una dintre cele mai puternice personalităţi din întreaga literatură română”. Poeta a edificat, de altfel, un univers poetic de o singularitate frapantă, ca stil, viziune şi atitudine. Volumele de poeme (Pasărea tăiată, Către Ieronim, Inima reginei, Crini pentru domnişoara mireasă, Ardere de tot, Peste zona interzisă, Sora mea de dincolo, Urcarea muntelui, Ardere de tot, Linia vieţii) redau relieful unei conştiinţe ultragiate, scindate între voinţa clarităţii interioare şi dizarmoniile istoriei. Atitudinea lirică preferată presupune reflexul retragerii sub zodia intimităţii, într-un univers dominat de solitudine, o astfel de atitudine fiind transpusă într-o poetică a traumei, în versuri transparente şi agonice, iluminate de palori thanatice, dar tentate, de asemenea, de reverii ale originarităţii.

Solitudinea nu presupune, însă, renunţare radicală la legăturile cu lumea, ci se preschimbă, mai degrabă, într-un imperativ al clarificării interioare. Eugen Negrici observă, de altfel, că „ceea ce şochează la Ileana Mălăncioiu este, desigur, chemarea obsesivă a unui tărîm straniu, atracţia celeilalte lumi, căutate, invocate, evocate în imaginar cu o anume crudă, neînduplecată, stridentă îndîrjire. Deprinderea de a bîntui statornic printre himere într-o nesfîrşită scaldă în apa înlesnitoare de vedenii a morţilor, capacitatea de a găsi mereu – printr-un fel de dezaxare sacră – o poartă de intrare în această lume nălucită presupun iniţierea într-un alt mod de a simţi realitatea”. Erosul se relevă, şi el, ca amprentă a înstrăinării ontologice de sine, căci poeta delimitează nuanţele de nedeterminare, vag şi delicateţe în care se naşte sentimentul dragostei, spaţiu imprecis delimitat în care dăruirea şi dorinţa de împlinire se întîlnesc, reculegerea şi propensiunea spre celălalt se îngână, iar retragerea în sine nu exclude acordul, simpatetic, cu fiinţa iubită. Sentimentul iubirii este promisiune a comuniunii, acoladă utopică a desăvârşirii prin eros, în timp ce expresia poetică stă sub spectrul invocaţiei idealizante, prin care portretul fiinţei iubite, nedesăvârşit, provizoriu, este retuşat şi spiritualizat. S-a spus, de asemenea, că, în poemele Ilenei Mălăncioiu, sentimentele, trăirile se transformă în fantasme, sunt transcrise în cheie alegorică, relevând prezenţa unei identităţi onirice, sau a unei investituri simbolice. Ieronim, Ierodesa, Regina, Natanael sunt „identităţi” lirice cu aură mitică, alter-egouri difuze prin care poeta caută să se elibereze din conturul monadic al eului şi să restaureze comunicarea optimă cu elementele firii. Fundamentală pentru poezia Ilenei Mălăncioiu, metafora „reginei moarte” simbolizează imperativul imersiunii în abisalitate, atracţia nocturnului, desemnând, totodată, o imagine răsturnată, în oglinzile Thanatos-ului, a eului liric. Iubirea şi moartea se contaminează simbolic, în geografia fluctuantă a oniricului şi a unui spectacular fantasmatic, ce reuneşte două lumi: o lume a alienării sensurilor, a simbolurilor dezafectate şi a reificării progresive, şi o alta a arhetipalului mitic, în care chiar moartea e îmblânzită, are un contur semantic spiritualizat şi eufemizat. Urcarea muntelui, de pildă, impune prin relieful agonic şi protestatar al dicţiunii lirice, prin vehemenţa refuzului unei realităţi dezagregante, în care individualitatea e anihilată, iar vina colectivă escamotată. Un acut sentiment al solitudinii, al urgenţei, al separaţiei e notat în versuri irevocabile. Mitologiile acestui univers poetic sunt alcătuite din taine şi culpe arhetipale, din fantasme tulburătoare şi figuri ale umbrei, neantului sau funebrului melancolic, sublimat într-o retorică a spaimei, alcătuită din revelaţiile căderii, ale declinului în efemeritatea lucrurilor, sau în infernul corporalităţii deposedate de însemnele vieţii şi reprezentate în desenul tragic, tulburător, de maximă pregnanţă şi concizie imagistică din Boul jupuit. Geografia sumbră a imaginarului se datorează unei percepţii acute a suferinţei, a supliciilor istoriei şi ale degradării existenţei, ale anihilării fiinţei sub presiunea desfigurantă a ideologiilor totalitare. Demontând mecanismul acestei poetici, Alexandru Paleologu constată simplitatea aparentă, gravitatea tonului şi precizia notaţiei unei lumi în care tragicul şi candoarea se întrepătrund: „Poemele ei absolut uimitoare încep foarte simplu, cu un fel de supunere la obiect; poeta, atentă şi scrupuloasă, face întâi un exact raport asupra unei stări de fapt, descrie amănunţit o împrejurare. Apoi, cu aceeaşi gravă candoare, îşi urmează raportul care, înainte de a se epuiza, se încarcă la un moment dat de aprehensiuni şi premoniţii”.

Dosarul tematic al revistei „Vatra”, Ileana Mălăncioiu – portret în palimpsest, consacrat uneia dintre cele mai notabile prezenţe poetice contemporane, este alcătuit dintr-o antologie poetică bilingvă, dintr-un interviu şi dintr-o sumă de interpretări şi comentarii care caută să releve calităţile esenţiale ale operei: melancoliile efemerităţii, revelaţiile prăbuşirii în infernul unei corporalităţi desfigurate, experimentarea visceralului, dar şi scenografia limitei tragice dintre imanenţa vitalului şi alienarea thanatică. Acestea sunt, fără îndoială, reperele esenţiale ale poeziei Ilenei Mălăncioiu, una dintre vocile singulare, intransigente şi esenţiale ale literaturii române postbelice. Le mulţumim, şi pe această cale, colaboratorilor noştri, fără al căror efort apariţia acestui dosar tematic nu ar fi fost posibilă.

***

 

 

Vatra-dialog cu

 

Ileana MĂLĂNCIOIU: „Pentru mine, poezia nu e doar un text, mai bun sau mai rău,  ci şi un mod de existenţă”

– Stimată doamnă Ileana Mălăncioiu, aş vrea să vă întreb, pentru început, dacă există o reţetă a fericirii? În ce ar consta aceasta, în opinia dvs.?

– Nu mă încumet să dau astfel de reţete. Pentru că eu n-am reuşit să-i fac fericiţi nici măcar pe părinţii mei. Întâi din cauză că s-a întâmplat să fiu a doua fată, şi nu băiatul care era aşteptat. Apoi pentru că, după părerea lor, am învăţat bine degeaba, dacă n-am făcut medicina sau politehnica. Fiindcă, a fi doctor în filozofie înseamnă a nu avea, de fapt, nici o meserie. Mama nutrea totuşi un fel de mândrie secretă pentru că public nişte cărţi despre care se vorbeşte de bine. Dar nu îndrăznea să spună nimănui că aş fi poetă. Pentru ea, poet era Eminescu… Veţi zice că ocolesc întrebarea pe care mi-aţi pus-o. Dar eu cred că a fi fericit înseamnă a fi în acord cu tine însuţi, cu condiţia de a nu-i leza pe cei dragi, ori de a încremeni în acea împăcare cu sine ca şi cum totul s-a sfârşit şi nu mai e nimic de făcut. Când spun asta, mă gândesc că adepţii cei mai convinşi ai lui Cioran se întrebau de ce nu s-a sinucis, totuşi, acest gânditor sceptic care făcea teoria sinuciderii. Şi au aflat, cu stupoare, că spre sfârşitul vieţii el se îndrăgostise şi era fericit. Asta mă face să mă întreb dacă nu cumva fericirea stă în acea iubire care te face să trăieşti suspendat între rai şi iad, trecând peste toate barierele care îţi stau în cale. Implicit, şi peste cea dintre viaţă şi moarte.

– Care sunt foloasele privirii, ale vizualului, pentru poezie?

– Depinde şi de poet şi de cel care-l citeşte. Când Bacovia spune: „Amurg de iarnă, sumbru, de metal,/ Câmpia albă – un imens rotund –/ Vâslind, un corb încet vine din fund/ Tăind orizontul, diametral”, vizualul înseamnă pentru mine imens, pentru că astfel este pus în lumină ceva foarte important, care se află dincolo de el. Dar un poem ca Îndoirea luminii, de Nichita Stănescu, nu-mi mai spune nimic, nici prin vizualul forţat să ajungă unde ar fi vrut autorul, nici prin filozofările de prisos. În schimb, imaginea mişcătoare din versurile: „Ea mergea printr-un culoar de păsări înghesuite./ Ea mergea mândru, uşor împiedicat timid./ – Unde te duci tu, am întrebat-o, unde/ te duci tu?/ – Unde să mă duc, nu vezi că stau/ În braţele tale, orbule?!” îmi spune foarte mult nu doar despre dragoste, ci chiar despre mine şi despre cineva, în ochii căruia merg şi acum mândru, uşor împiedicat, timid, aşa cum mergea Gabriela în ochii lui Nichita, pe vremea când a scris superba ei baladă Şaisprezece ani ochinegri, în care se ruga: „Rai al meu, nu te mişca,/ spune-mi dacă este-n lume alta decât mine/ mai frumoasă şi mai va?”.

– V-a adus ceva frecventarea scriitorilor? Cum vi se pare lumea în care trăiesc aceştia, faţă de lumea, atotputernică, a ficţiunii pe care o creează?

– Fără îndoială că mi-a adus ceva. Mai întâi în anii de ucenicie, pe care mi-am făcut-o alături de poeţii din generaţia mea, dar am comunicat şi cu personalităţi de seamă din alte generaţii, de la care aveam ce învăţa. Spun asta fiindcă eu ştiu că poezia se scrie în singurătate, dar că are şi nişte secrete la care e greu să ajungi dacă faci totul ca un amator, care nu are curiozitatea de a afla şi de la altcineva cum poate fi descoperit Cuvântul, şi se pierde punând pe hârtie la întâmplare tot ce-i trece prin cap. În această privinţă, cel mai mult am învăţat de la criticul Lucian Raicu, care spunea că, la cele zece porunci, el ar mai adăuga una: să nu-l plictiseşti pe aproapele tău. Din cele spuse până acum se poate constata că fac parte dintre cei care cred că odată cu lumea reală se schimbă ceva şi în cea a ficţiunii. Dar n-aş miza pe atotputernicia acesteia. Între altele, pentru că sunt plictisită, până peste cap, de faptul că se face un tam-tam greu de suportat în jurul unor autori bine plasaţi, nu atât datorită textului publicat, cât datorită contextului. Ca şi în alte vremuri de tristă amintire. Din păcate, cred că bătăliile duse acum în lumea scriitorilor sunt mai meschine decât cele de altădată, când nu-i trecea nimănui prin cap că Uniunea ar putea să fie privatizată.

– Aţi avut, de-a lungul timpului, momente de iluminare, de ieşire din timpul obişnuit? Dar momente de cumpănă?

– Orice om care crede în Dumnezeu are momente de iluminare, dar iluminările noastre ne seamănă fiecăruia, pentru că fac parte din noi. O călugăriţă care a renunţat la lumea în care s-a născut, pentru a deveni mireasa lui Hristos, ajunsă la limita dintre viaţă şi moarte, poate să-şi urmeze Mirele Sfânt, ori să se întoarcă de la jumătatea drumului, iluminată de miracolul care s-a petrecut. Un creator autentic reia, la nivel uman, încercarea de a pune ordine în haosul premergător Creaţiei. El ştie că Dumnezeu nu există decât pentru omul care crede în existenţa Lui. În ultimă instanţă, că e o prostie să scrii versuri despre „Dumnezeul muştelor, ori al gândacilor de bucătărie”, pentru a rupe inima unor admiratoare care nu citesc poezie. În ce mă priveşte, nu pot să spun nici măcar „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu”. Fiindcă nu am atâta credinţă încât să-l pot invoca, asemenea Fiului Său, pe Cel Ce a făcut cerul şi pământul. Dar atunci când am ajuns în faţa limitei, nu m-am temut că am să mor. Nu fiindcă nu aş iubi viaţa, ci dimpotrivă. Poate chiar pentru asta nu am putut să ies din trupul meu şi să vorbesc din afara lui despre ce am văzut. În schimb, după o clipă de extaz, pot ieşi din timpul care mi-a fost dat pentru a mărturisi: „Ştiam că n-am să mai ajung nicicând/ Pe pământul de pe care urcam foarte lin,/ Luată de cineva de sus şi dusă de vie/ În lumea celor care nu mai vin”.

– Amintirea vă ajută în vreun fel? Ce este memoria pentru dvs.? Un obstacol, un privilegiu sau o instanţă identitară?

– În general, amintirea mă ajută. Dar au existat în viaţa mea şi lucruri pe care aş fi vrut să le pot uita. În acest sens, m-aş opri asupra zilei de coşmar în care am văzut-o murind pe cea mai mică dintre surorile mele şi am simţit că a doua moarte nu va mai fi. În interviul acordat Simonei Sora, care dă titlul volumului meu „am reuşit să rămân eu însămi”, apărut anul trecut la Editura Polirom, am afirmat că îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru ce m-a ajutat să fac, şi pentru ce m-a ajutat să nu fac. Prin asta am spus, de fapt, că a reuşi să rămâi tu însuţi, în pofida a tot şi a toate, înseamnă a vedea în memorie şi o instanţă identitară.

 

– Vă place compania tinerilor scriitori? Cum citiţi poezia celor de azi?

– Când eram colegă de redacţie cu ea la „Viaţa Românească”, Sânziana Pop a spus odată că am îmbătrânit scriitoare tinere. Pe vremea aceea, a fi scriitor tânăr însemna a nu fi chiar scriitor. Nu întâmplător, ca să intri în Uniune, trebuia să fii în câmpul muncii. Am combătut această măsură aberantă, până când au fost interzise şedinţele de Consiliu, în care luau cuvântul câte şapte, opt scriitori importanţi, în favoarea optzeciştilor, ţinuţi în mod nedrept în afară. Atunci eram redactor la „Viaţa Românească” şi urmăream tot ce se publica. Am mizat pe Mariana Marin şi m-am bucurat foarte mult când am convins juriul să-i dea premiu pentru volumul Un război de o sută de ani, despre care cred şi acum că a fost unul dintre cele mai bune debuturi în poezie din anii ’80. Din păcate, cei care duceam bătăliile cu puterea de altă dată, am fost trecuţi în rezervă de Laurenţiu Ulici, după ce s-a trezit peste noapte preşedinte al Uniunii Scriitorilor, aşa cum avea să se trezească ulterior plutonierul major Gabriel Oprea general cu patru stele. Dat fiind că nu mai există nici Casa Scriitorilor, nici grădina de la Muzeul Literaturii, unde ne mai puteam întâlni, mă văd foarte rar cu unii dintre poeţii afirmaţi după optzecişti. Le citesc cu interes cărţile care îmi cad în mână, dar, pentru că nu am o vedere de ansamblu asupra lor, mă feresc să fac ierarhii. Pentru cei care sunteţi universitari, problema comunicării dintre generaţii se rezolvă de la sine şi vă invidiez pentru asta. Fiindcă, în perioada de formare, am învăţat atât de la Eugen Jebeleanu, care a mizat pe mine înaintea criticii literare, cât şi de la Lucian Raicu, care vorbea ca de la egal la egal şi cu ultimul debutant, dacă îi spunea lui ceva, cât de important este să fii contemporan în spirit cu scriitorii tineri care au efectiv ceva de spus.

– Există oare o şansă de mântuire prin literatură?

– Când am început să scriu, eram la o vârstă la care nu mă preocupa ideea mântuirii. Nici prin scris, nici prin altceva. Dacă atunci ar fi fost prea devreme pentru asta, acum mă tem că ar fi prea târziu. Fac parte dintre cei ce cred că sensul vieţii stă în bucuria simplă de a trăi, care nu ţi se dă odată pentru totdeauna, şi în regăsirea acesteia, atunci când este pierdută. Aşa cum am mai spus, pentru mine, poezia nu e doar un text, mai bun sau mai rău, ci şi un mod de existenţă. El presupune atingerea limitei omeneşti, îndoiala de pe cruce, căderea în braţele lui Dumnezeu sau ale Morţii, Învierea spirituală şi extazul, care te face să atingi limita de sus şi să treci de viu peste ea. Dar poate că şi acesta constituie un fel de a te mântui. Spre surprinderea mea, în mai 1985, după ce am publicat în „Viaţa Românească” poezia Nu pot să mă plâng, reluată în acest număr al revistei „Vatra”, am primit o scrisoare de la Rohia în care monahul N. Steinhardt îmi spunea: „Ca şi în tabloul lui Dali, unde răstignirea e văzută de sus, aici euharistia e văzută din perspectiva divinităţii. Noi mâncăm şi bem trupul şi sângele Domnului, El materialitatea noastră tot lumii o dăruieşte. Imaginea prefacerii sângelui nostru în flori roşii şi a trupului nostru în pâine este întru totul evanghelică”.

– Care au fost cele mai importante întâlniri din viaţa dvs.?

– Am răspuns de multe ori la această întrebare, în interviurile date de-a lungul a peste 20 de ani. Inclusiv în cel realizat de dumneavoastră pentru revista „Vatra”, reluat în volumul pe care l-am intitulat Am reuşit să rămân eu însămi. Nu întâmplător, ci pentru că, în contextul în care asistăm la atâtea schimbări întristătoare ale celor ce vor cu orice preţ să iasă încă o dată în faţă, mi se pare o minimă chestiune de onoare să nu uiţi ce ţi s-a întâmplat de-a lungul vieţii şi să-ţi inventezi o biografie mai convenabilă. Dar poate că nu e un păcat doar să uiţi cine te-a ajutat să ajungi unde ai ajuns, ci şi să-ţi faci un merit din faptul că un scriitor important ţi-a întins cândva o mână şi să-l treci automat în pomelnicul celor care ar fi făcut parte din familia ta spirituală.

– Cum sunt visele dvs.? Transpare în ele ceva din cărţile citite, din poezia scrisă, din cultura asimilată? Încercaţi să regăsiţi un vis pierdut în meandrele memoriei?

–Visele mele nu sunt colorate. Uneori imaginile din ele se văd ca prin ceaţă. În adolescenţă, am visat de multe ori că merg pe marginea acoperişului unei case şi că sunt gata, gata să cad de pe el. Dar mă trezeam la vreme şi eram foarte bucuroasă că am scăpat. Am avut, ca toată lumea, vise pe care le-am uitat şi am încercat să le recuperez din memorie. Am avut şi vise care au persistat, ori au fost reluate după o vreme. Unul dintre ele prevestea moartea lui Ovidiu Cotruş, şi moartea surorii mele Dorina, care, în realitate, nu s-au întâlnit niciodată. Despre sfârşitul lui Cotruş (care era un fel de a doua conştiinţă a mea, în sensul că, atunci când nu eram sigură dacă e bine să fac ori să nu fac ceva, mă întrebam cum ar fi procedat el în situaţia dată) am scris câteva tablete publicate în volumul Călătorie spre mine însămi. După moartea surorii mele Dorina, am visat de multe ori că eram la Spitalul Filantropia, stam lângă patul ei, pe un scăunel cu trei picioare, şi mă temeam să nu adorm şi să scap din mână tubul de oxigen. Abia când mă trezeam îmi dădeam seama că degeaba mai vegheam, fiindcă se întâmplase deja ce era să se-ntâmple. Volumul Sora mea de dincolo, scris între aceste coşmaruri, a fost un exerciţiu de supravieţuire. Nu mă gândeam nici măcar dacă ţine sau nu de poezie. Spre uimirea mea, după ce l-am predat la Cartea Românească, m-a chemat la el Marin Preda şi mi-a spus: „Eu nu prea citesc versuri, dar cartea asta am citit-o şi eu. Şi cred că ea nu e doar pentru cititorii de poezie. Aşa că aş vrea să cer să ţi se dea un tiraj mai mare”. După apariţia cărţii am primit o scrisoare de la Constantin Noica, în care îmi spunea: „Am găsit aici, la Păltiniş, volumul dumitale Sora mea de dincolo. Nu pot înţelege jalea poetului decât ca o jale a noastră, omenească: am pierdut eu însumi un frate şi o soră în anii lor tineri (…). Lasă-mă să-ţi mulţumesc pentru felul nespus de blând şi de frumos cum ştii să dai lucrurilor nume. «Va veni o vreme…», te vei gândi atunci din care parte băteau vântul şi soarele, şi sora de dincolo va reapărea şi ea.Te-am invidiat înainte ca D-ta să scrii o carte atât de adevărată”. Visele prevestitoare şi coşmarurile aveau să mă influenţeze şi atunci când mă gândeam la lucruri care nu mă priveau doar pe mine. Un poem din volumul Urcarea muntelui, apărut în 1985, transcrie un coşmar care prevestea ceea ce avea să se întâmple în 1989. El a fost reprodus ca atare în poemul care începe aşa: „Întreg oraşul era plin de morţi/ Ieşiseră pe strada principală,/ Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală,/ Pe care cât eşti viu nu prea le porţi“.

– Ce raport există între poezie şi tăcere?

– Nu ştiu ce să vă mai spun. Mi-aţi pus o mulţime de întrebări la care nu se poate răspunde concis decât în glumă. Poate că ar trebui să existe un raport de respect reciproc. Aşa cum ne sugerează Virgil Mazilescu în poemul Prefaţă (cuprins în volumul antologic intitulat Va fi linişte, va fi seară) din care citez: „şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe – curajul şi puterea (omenească) s-au topit ca aburul// şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani) deocamdată vai nu pot spune”.

– Ce este posteritatea, pentru dvs.?

– Ceva în legătură cu care nu-mi fac griji. Fiindcă ştiu că nu depinde de mine. Un critic literar mai orgolios decât se cuvine a spus cândva că dacă nu eşti pe lista sa nu exişti şi, implicit, că nu ai nici o şansă de a exista nici în viitor. El se baza pe faptul că, dacă nu ai intrat în canon în timpul vieţii, e puţin probabil că vei mai intra după aceea. În această privinţă se poate să aibă dreptate. Cred însă că, dacă intrarea în canon depinde de domnia sa, ori de altcineva, ieşirea din el este liberă. În cele din urmă, stăpânul obsedantului canon va fi timpul care creşte în urma noastră.

 

– Vă place singurătatea? De ce?

– Îmi place. Dar numai atunci când trebuie să scriu ori să citesc. Nici când eram copil, nu intram în casă decât pentru a-mi face lecţiile. În restul timpului mergeam împreună cu cei mari la toate muncile câmpului, ori mă uita Dumnezeu stând la joacă şi la sfadă cu ceilalţi copii de pe uliţă. Oraşul nu m-a schimbat structural, ci dimpotrivă. Golul lăsat de moartea părinţilor, a două dintre surorile mele şi a unora dintre cei mai buni prieteni nu mă determină să stau retrasă între cei patru pereţi ai mei. Bat în neştire drumurile care mă duc către ei şi uneori aş putea să spun, asemenea lui Bacovia, „pe-un arbore plâng ca pe-un umăr”, alteori mi-aş dori să mă pierd în lume, neştiută de nimeni.

– Care e, dintre toate, cartea care v-a marcat cel mai mult?

– Nu m-aş putea opri la o singură carte, ci mai curând la un autor, şi anume la Dostoievski. Pentru că a fost o vreme în care, dacă reciteam o carte a lui, simţeam nevoia să le recitesc încă o dată pe toate.

– V-aţi simţit vreodată intoxicată de literatură, de livresc?

– Da. Atunci când mi-am făcut lucrarea de doctorat. Tema a fost aleasă în inconştienţa tinereţii, fără să-mi dau seama câte mii de pagini trebuia să parcurg. Nu mi-a fost greu să citesc tot ce era de citit, nici să ajung la nişte idei noi şi să-mi fac un plan cu ceea ce aveam de spus, dar nu am structura unui cercetător. Scriam aşa cum aş scrie poezie, stând pe un text ore în şir, pentru a-l face să sune aşa cum aş fi vrut eu. Dar ideile îmi veneau în cap mai repede decât puteam să le aştern pe hârtie. Când terminam un capitol, eram epuizată. Îl reciteam de câteva ori cu disperare, fiindcă avea un fel de neaşezare care mă făcea să nu pot pleca mai departe. Cred că, până la urmă, ceea ce a făcut cartea aceea să fie vie şi să fie privită ca atare, a fost tocmai acea neaşezare. Faptul că un specialist în teoria literaturii cu credibilitatea de care se bucură d-l profesor Ion Vlad a scris pe tonul cel mai elogios despre Vina tragică (Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka) a contat foarte mult pentru destinul de excepţie al acelei teze de doctorat. Dar nu m-am încumetat să repet experienţa unei lucrări de proporţii pe o idee care poate depăşi pe oricine. De aceea mă uimeşte faptul că Marta Petreu a putut să o ia de atâtea ori de la capăt, reuşind să rămână ea însăşi în tot ce face şi să nu se intoxice ori să-i intoxice de livresc pe cei care o citesc.

– Vă place viaţa la ţară? Mai mult decât cea de la oraş?

– Datorez foarte mult vieţii la ţară. Întâi pentru că am fost un copil liber şi stăpân pe sine, care a prins de mic gustul libertăţii şi al bucuriei de a nu renunţa la ea pentru nimic în lume. Apoi datorită faptului că am trăit într-o comunitate organică reală, în care erau respectate legile firii, obiceiurile de sărbători, de nuntă şi de înmormântare, iar asta m-a făcut să înţeleg pe cont propriu că viaţa şi moartea sunt consubstanţiale. Lucru care s-a dovedit a fi esenţial pentru poezia mea. Cu toate că trăiesc în Bucureşti de o jumătate de veac, atunci când merg în satul meu nu spun că mă duc la ţară, ci acasă. Dar nimic nu mi se pare mai trist decât casa părintească rămasă fără părinţi. Mă bucur să-i revăd pe verii mei, care trec zilnic prin curtea şi prin grădina ei, ca să ştie hoţii că nu e o casă părăsită, mai stau de vorbă cu vecinii, ca în Poiana lui Iocan, să punem ţara la cale, mai petrec o zi în familia unor prieteni, stând ore în şir în jurul mesei îmbelşugate, aşezate la umbra unui nuc bătrân, şi cam atât. Lumea aceea este şi nu mai este a mea: „Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege nu mai pot…/ Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?”.

– Cum aţi descrie farmecul Bucureştiului, de acum şi de altădată?

– În 1968, când am terminat studiile universitare, Bucureştiul fusese declarat oraş închis, şi era aproape imposibil să te stabileşti în el, dacă veneai din altă parte. Fără buletin de Bucureşti nu primeai locuinţă, iar fără locuinţă în Bucureşti nu primeai buletin şi nu te puteai angaja nicăieri. Repartiţia guvernamentală la TVR mi-ar fi putut facilita ieşirea din acest cerc vicios. Numai că, înainte de a depune actele la serviciul de cadre, am fost obligată să dau o declaraţie în care să spun că nu cer locuinţă. Ca să primesc o viză de flotant, am fost luată în spaţiu de cineva, la mansarda părăsită a unui bloc vechi din apropiere de Piaţa Amzei, care se clătina de parcă ar fi stat să cadă. În cei trei ani de stagiatură aveam dreptul să locuiesc în Capitală şi cu viză de flotant. Riscul era ca după aceea să nu pot fi angajată definitiv şi să rămân, la propriu, în aer. Cu ajutorul lui Laurenţiu Fulga, care era vicepreşedinte al Uniunii, am reuşit să obţin repartiţie pentru camera eliberată de Florenţa Albu – după ce a reuşit să-şi cumpere un apartament în rate – şi să-mi fac buletin de Bucureşti. Acea cameră era pe strada Nuferilor nr. 32, avea 40 m², stucaturi cu îngeraşi în jurul lustrei şi în cele patru colţuri, şi o nişă încercuită de ferestre înalte, în care bătea soarele astfel încât aveai sentimentul că te afli afară. Într-un colţ al ei se afla un baldachin, moştenit de Florenţa de la Corneliu Leu, care locuise acolo înaintea ei, iar în celălalt o pianină abandonată acolo de ea, pentru că nu a putut să o ducă la ultimul etaj de la bloc. Pianina era plină de greieri, care uneori cântau toată noaptea şi nu mă lăsau să adorm. Deasupra camerei mele locuia un actor amator, care îl picta pe Ceauşescu în mărime naturală, de dimineaţa până seara, şi a doua zi iar. În camera similară cu a mea, de la parter, locuia sculptorul Vasile Blendea, care mi-a făcut nenumărate portrete în cărbune, până când a orbit. Acolo am avut ocazia să gust atât farmecul discret al Bucureştiului de altă dată, cît şi pe cel indiscret al împărţirii dependinţelor comune cu nişte oameni cu care nu aveam nimic comun. Treptat, aproape fără să-mi dau seama cum, Bucureştiul acesta amestecat, în care putea fi alăturat orice cu orice, a devenit şi oraşul meu. Am simţit asta atât după cutremurul din 4 martie 1977, când am umblat cu disperare pe străzile lui să văd ce s-a dărâmat şi ce a rămas în picioare, cât şi după cel din decembrie 1989, care s-a soldat cu acelaşi număr de morţi, sacrificaţi ca să poată fi instalaţi la putere emanaţii. Singura amintire plăcută de la vremea aceea este că nu am participat la adunarea Consiliului din 22 decembrie, în care a fost preluată în mod revoluţionar Uniunea Scriitorilor şi s-au împărţit posturile de conducere ale revistelor literare, în vreme ce erau împuşcaţi în faţa Palatului nişte copii naivi, chemaţi de TVRL să apere ei instituţiile Statului, fiindcă armata nu face faţă. Atunci, Casa Scriitorilor, cu mult discutata ei masă din colţ, era considerată un privilegiu, care trebuia să dispară. Slavă Domnului că, între timp, totul s-a rezolvat. Nu mai există nici masa aceea, nici Casa şi salonul ei cu oglinzi, în care s-au dus atâtea bătălii împotriva vechiului sistem, aflat la putere şi în ziua de astăzi.

– Cum se simte un poet printre academicieni? Participaţi cu plăcere la întâlnirile/ şedinţele academice?

– Lumea literară este, într-un fel, şi a mea. Mi-am dorit să fac parte din ea, am depus cerere de intrare în Uniune după ce publicasem trei cărţi şi am fost tristă când am aflat că urma să fiu primită ca membru stagiar. Întâmplarea a făcut ca Geo Dumitrescu, care era în comisie, să se enerveze şi să spună că el nu vrea să gireze cu numele său intrarea în Uniune a soţiilor ori rudelor unor scriitori; că, după opinia sa, singura poetă adevărată dintre cele puse în discuţie la şedinţa aceea aş fi eu. Aşa s-a făcut că, până la urmă, numele meu a fost mutat pe lista membrilor titulari. Lucru care s-a dovedit mai important decât părea. Pentru că, ulterior, pentru a fi primit în Uniune, era obligatoriu să fii în câmpul muncii, iar după tezele lui Ceauşescu eu plecasem din Televiziune şi devenisem şomer. Propunerea de a fi primită ca membru corespondent al Academiei m-a luat oarecum prin surprindere. Presa literară făcea presiuni să fie ocupate locurile rămase libere după moartea unor scriitori care au făcut parte dintre nemuritori, propunând zeci de nume, printre care figura şi al meu. După ce membrii Secţiei de filologie şi literatură au ajuns la o înţelegere asupra primirii mele, am fost invitată de către d-l profesor Eugen Simion la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă să mă întrebe dacă aş fi interesată de intrarea în Academie. I-am spus (cinstit) că eu nu m-am gândit niciodată la asta, dar sunt onorată dacă s-au gândit alţii. Apoi mi-am făcut dosarul, aşa cum mi-a cerut dumnealui, am trecut de şedinţa Secţiei, cu unanimitate, iar la supunerea propunerii în plen, am obţinut 96 de voturi. Acest eveniment a avut pentru mine o semnificaţie mai mare decât mi-aş fi putut imagina. Pentru că, dacă la Uniunea Scriitorilor ajunsesem să fac parte dintre cei trecuţi în rezervă de către înlocuitorul lui Mircea Dinescu, ca membru corespondent al Academiei am intrat în rezerva de cadre a înaltului for cultural al ţării. Or, asta îmi dă sentimentul îmbucurător că nu s-a sfârşit totul. Peste o vreme, statutul meu s-ar putea schimba, ca şi al criticului literar Nicolae Manolescu, care, după ce a fost ţinut în rezervă vreme de 13 ani, a intrat şi el în rândul adevăraţilor nemuritori. Nu aş fi spus aceste lucruri, dar recent, la şedinţa de discutare a statutului, d-l profesor Eugen Simion a ţinut să ne aducă aminte, de mai multe ori, că membrii corespondenţi şi cei de onoare nu suntem academicieni. Pentru a fi şi mai convingător decât dânsul, domnul acad. Dan Berindei a ţinut să adauge că, pe vremuri, aceştia nici nu aveau voie să pătrundă în stal, fiindcă spaţiul acela le era destinat în exclusivitate membrilor titulari. În ce mă priveşte, am ştiut de la bun început că locul meu este la galerie, unde, de altfel, mă simt foarte bine. Fiindcă, de-a dreapta mea stau două doamne (adevărate), iar pe rândul din spate se aşază Dl profesor Grigore Brâncuş (de care mă apropie faptul că a fost prieten cu Emil Botta) şi D. R. Popescu (care nu şi-a pierdut umorul şi comentează cu glas tare afirmaţiile hilare făcute cu o seriozitate demnă de o cauză mai înaltă). Asta nu înseamnă că iau în glumă tot ce se face acolo, ci dimpotrivă. M-a interesat întotdeauna şi altceva decât literatura şi urmăresc cu interes conferinţele ţinute de cei care au efectiv ceva de spus în domeniul lor. Iar la şedinţele de lucru ale Secţiei noastre fac tot ce ţine de mine pentru a mai fi premiaţi şi nişte scriitori adevăraţi, care nu au şansele băieţilor deştepţi, afiliaţi pe lângă cine trebuie, din fragedă tinereţe. Dar, dacă mă pot mândri efectiv cu ceva, este că mi-am făcut o datorie de onoare din revenirea asupra lui Bacovia, până când am convins cinstita adunare că trebuie să fie inclus şi el printre nemuritori, alături de ceilalţi poeţi mari dintre cele două războaie. Chiar dacă asta nu-i mai foloseşte la nimic.

 

– Care dintre cărţile dvs. vă este cea mai dragă? Există o „poveste” în spatele apariţiei cărţilor dvs?

– De obicei se spune că ultima. Eu ţin la fiecare dintre cărţile mele pentru altceva, fiindcă nu există nici una care să nu fi avut în spate o poveste a ei, demnă de a fi spusă şi altora. Cât am reuşit, ori n-am reuşit să-i conving şi pe cititorii mei de acest lucru e greu de spus. Ce pot să zic este că sunt mai legată de volumul de debut, intitulat Pasărea tăiată, fiindcă a rezistat, peste 50 de ani, fără sprijinul criticii literare a vremii, acordat cu asupra de măsură unor cărţi din care nu a rămas absolut nimic.

– Vă lipseşte ceva, acum?

– Da. Îmi lipseşte ceva – sau cineva – pentru care să mai pot să mă implic şi acum într-o luptă dusă pe viaţă şi pe moarte. Fiindcă, altfel, nu ştiu cum să mă eliberez de sentimentul apăsător al zădărniciei, care a pus stăpânire pe mine de la o vreme.

                                               Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 59-67]