Irina NECHIT
Adorm uşor
Voi adormi şi mă voi trezi,
mă voi trezi de mai multe ori
prima dată la două
a doua oară la trei
a treia oară la patru,
după atâtea treziri
voi adormi buştean,
numai când dorm buştean
îi văd pe ai mei,
mama mă duce într-o curte
cu umbrar de viţă
dar umbrarul nu face umbră,
zice că acolo s-au mutat cu tata
acolo trăiesc
în casa aceea nouă
eu nu văd casa cea nouă din cauza soarelui,
mă întorc şi îl aud pe tata
vorbind cu cineva la noi acasă,
intru mai întâi în verandă
nu-i nimeni
linişte şi umbră
în casa noastră veche de chirpici
tot timpul e linişte şi umbră,
o caut pe mama prin camerele goale
ies afară şi dau de tata
unde e mama?
nu-i acasă,
ce n-aş da să mă trezesc la cinci
dar continui să dorm
şi-i văd pe amândoi în ogradă
ei nu mă văd
mă uit printre şipcile gardului
mă uit mă uit
mai bine mă trezesc cu totul,
dacă m-aş trezi la cinci
aş umbla ca o suveică prin apartament
aş lustrui lustra
aş doborî păianjenul de pe tavan
aş aranja cărţile în ordine alfabetică,
de câte ori îmi zic să nu mai pun capul pe pernă
dar capul meu stă ca o buturugă acolo
pe pernă
nu-l pot clinti
dorm strâns
parcă n-am mai dormit vreodată
parcă e prima oară când am adormit de-adevăratelea
fără să-i văd cum se uită la mine
cum se uită la mine lung
printre şipci
Picnic
Cât de repede
cât de repede cresc salcâmii,
parcă mai ieri i-a sădit
brigada silvică,
şi-acum uite ce perdea
forestieră,
vântul trece printre copaci
suflând petele de soare
împrăştiindu-le pe iarbă,
frunzele sunt mai verzi decât în sat
crengile tinere se clatină,
ce vânticel,
zice sora mai mică,
eu sunt sora mai mică
ţi-a trecut, mamă?
nu te mai doare?
întreabă sora mai mare,
azi ne odihnim
după o vară prăfoasă,
cu raţe măcăind prin curte,
am ieşit la iarbă verde,
cine mai iese la iarbă verde
în august
numai noi,
aşternem ţoale pe iarbă,
rupem frunze de salcâm
cât mai multe frunze de salcâm
le-aruncăm în sus
plouă cu frunze,
tata prăşeşte în lanul de porumb,
ne cheamă şi pe noi să smulgem buruieni
mama smulge şi ea
umple sacul cu ştir,
îi pândim orice mişcare
numai să nu se apuce din nou de falcă
să nu alerge de colo-colo
gemând de durere,
azi n-a suspinat
nu s-a văicărit
azi mama s-a întors la noi
parcă a revenit de undeva de departe,
falca i se dezumflă încet,
de dimineaţă ne-a vorbit, a râs chiar,
tata i-a adus nu ştiu ce pastile
puternice,
mama a tăiat o raţă
a făcut plăcinte cu brânză de oi
repede a plămădit aluatul
a întins foile
albe ca vălul de mireasă,
azi am ieşit la picnic,
încă n-am auzit de cuvântul picnic
dor vom auzi cândva,
azi mâncăm în perdeaua forestieră
numai noi
patru suflete
fără muzică
fără grătare
fără telefoane mobile
încă nu există telefoane mobile,
încă e anul una mie nouă sute şaizeci şi nouă,
pe mama aproape că n-o dor măselele,
tata parcă-i altul,
parcă azi dimineaţă
spălându-se cu apă neîncepută
şi-a spălat toată tristeţea de pe chip,
vara întreagă am îndopat raţele
am şters praful şi-am cărat apă de la fântână
să udăm castraveţii,
abia azi ne odihnim la iarbă verde
stăm ca oamenii
mâncăm şi râdem cu gura până la urechi,
aşezaţi roată în jurul bucatelor
raţa e bună
plăcintele calde
castraveţii îi ungem cu miere,
cât de repede
cât de repede s-a terminat vara,
se miră mama şi tata,
cele două fetiţe ale lor ştiu că mai albastru decât azi
cerul nu va mai fi niciodată,
azi începem să ne luăm rămas bun,
începem să ne despărţim,
îşi spun în gând mama, tata şi cele două surori,
nu putem rămâne prea mult timp împreună,
o să ne sufle vântul de pe iarba asta
o să ne sufle vântul
unul câte unul
de pe faţa pământului,
soră-mea ştie la ce mă gândesc acum,
mama şi tata ştiu la ce ne gândim noi amândouă,
se uită în sus şi se miră
cât de repede
cât de repede au crescut salcâmii.
Zăpada
Fugea de rupea pământul
mama mea mică
biciuită de fulgi,
ninsoarea a prins-o
lângă biserică,
mama mea zgribulită
îmbrăcată subţire
fetiţă desculţă
lăsând pe zăpadă
urme de picioruşe goale,
mama mea singură
pe uliţa albă
fugea spre casă,
fulgii roiau în jurul ei,
îngerii o plesneau cu aripile,
mama mea speriată
îşi pleca fruntea
îşi strângea haina la piept,
un lanţ de urme se întindea
de la biserică
până la tălpile ei mici
Un om de succes
Parcă duc o lumânare de pe o stradă pe alta
de la capătul oraşului până în centru
de dimineaţă până seara,
parcă o apăr cu palmele înţepenite de frig
să nu mi-o stingă vântul,
să nu mi-o smulgă din palme,
să n-o scap pe cărarea ninsă
care mă scoate din valea crucii pe bulevard,
parcă duc o lumânare aprinsă
între degetele de lemn,
dar n-o să vedeţi nimic în mâinile mele,
am uitat să vă spun că ele nu l-au atins,
nu l-au atins!
tata purta cămaşă nouă, costum de culoarea cafelei cu lapte şi era la cravată,
nu, noi nu l-am îngropat în costumul acesta şi nu i-am pus cravată,
noaptea asta l-am visat cum râde fericit,
nu, noi nu l-am văzut râzând aşa,
a ieşit din întuneric
ca un om de succes
mi-a întins o floare şi ea a început să tremure,
am luat-o fără să-i ating degetele cu unghii îngrijite,
o lalea albă-albă,
tatăl meu din vis mi-a dăruit o lalea,
parcă am o lumânare aprinsă în palme
o duc prin viscol şi nimeni n-o vede
şi ziua lunecoasă tocmai s-a dus la vale pe derdeluş
Grădina scufundată
Plecaseră cu toţii să nu vadă
cum se umple valea,
grădini, garduri de piatră
se scufundau încet,
pluteau pe apă mere şi prăsade,
cuiburi de păsări, paie, crengi, petale
de floarea-soarelui,
prin uşi deschise apa a intrat în case,
au dispărut pereţi, acoperişuri,
şuvoaie au pătruns şi în biserică,
apa urcând spre sfinţii desenaţi
spălându-le picioarele
spălând culorile veşmintelor şi ochilor,
cupola nu se mai vedea din apă
când mama s-a uitat în urmă
şi n-a văzut nimic,
tot satul ei a dispărut de parcă nici n-a fost vreodată,
garduri de piatră, uliţe, fântâni, livezi,
biserica şi clopotele au rămas
pe fundul rezervorului de apă
şi cimitirul a rămas sub apă,
îmi spune mama încordându-şi gâtul
de parcă-i vin şuvoaie sub bărbie
ea străduindu-se din răsputeri
să-şi ţină la suprafaţă capul,
de n-ar fi construit barajul de pe Nistru,
de nu făceau hidrocentrala,
ar fi rămas în satul ei,
n-ar fi plecat printre străini,
nu mă năşteam nici eu,
dar m-am născut
şi stăm cu mama în grădină
uitându-ne la un prăsad ce înfloreşte prima dată,
îi spun că peste câţiva ani o să mâncăm prăsade,
capul îi tremură, cuvinte nu mai are
încetul cu încetul se scufundă,
c-un fir de glas mă cheamă de sub apă: e-e-e-e-e-i
Noi nu avem turmă
Am întredeschis uşa saraiului
lăsându-le să iasă una câte una
ţâşneau din întuneric
cu capetele plecate
o rupeau la fugă
se împiedicau de pietre
oile noastre
oile noastre
alergau nebune prin curte
ne era totuna pe cine vom tăia
trebuia să începem odată şi-odată
ultimul a rămas în sarai
mielul gigantic
nu l-am ales noi
nu ne-am închipuit că tocmai el
o să rămână dincolo
în întuneric
izbind uşa cu tinerele coarne
mielul acesta crescuse prea mare
supsese de la mai multe oi
mâncase iarbă din luncă
de pe malul râului
şi de pe buza prăpastiei
adulmecase mii de brânduşe
zburdase prin râpe şi văiugi
tata îl mângâiase pe spinare
pe frunte
pe urechi
pe ochi
pe botul umed
acum mielul cu gene lungi albe
zbiară dincolo de uşă
credeam că ne va împunge cu coarnele
ne va zdrobi cu copitele
dar el amuţeşte
ieşind cuminte prin deschizătură
îl trântim la pământ
îi retezăm beregata
ne bălăcim în sânge
îl atârnăm cu un cablu de creanga agudului
treaba e terminată
slavă Domnului
ducem şoldurile la spital
îi rugăm pe doctori să-l salveze pe tata
le dăm nişte coaste vecinilor
poftim rudele la frigărui
fierbem capul
sugem creierii
înghiţim ficatul
mâncăm mâncăm mâncăm
mâncăm noi şi aruncăm lostopane de carne la câine
le lăsăm şi pe muşte să ospăteze
şi pe viermi îi lăsăm să halească
toţi au mâncat
toţi s-au înfruptat
mielul gigantic o să behăie până le vom tăia
şi pe celelalte oi
noi nu avem timp
nu avem puteri să ne ocupăm de ele
nu ne pricepem
nu suntem în stare să îngrijim o turmă de oi
noi nu vom avea în vecii vecilor o turmă
tata a fost ultimul care a ţinut
un miel gigantic în braţe
***
Livia LUCAN-ARJOCA
Poeme
***
Acum eşti departe
Aşa cum ai vrut
Dar în noaptea aceea
Norii deschideau cerul ca pe o scenă
Şi stelele scânteiau
Peste tot:
Deasupra
În valuri
Pe linia ţărmului
Umedă şi plină de scoici
Briza şuiera între noi
Şi îţi vedeam numai faţa
Din larg
Vântul aducea umezeală
Stropi inconsistenţi ca un abur
Aici e marginea mea
Ferm sprijinită de umărul tău
Aici e marginea mea
Dizolvată
Fă tu, din linia ţărmului, graniţa!
***
Cu el am încercat
Să deschid porţile spre mare
PRIMA.
O poartă din răcoare
cu gratii de fier forjat
îmbrăcate în iederă
Am zgâlţâit:
un lacăt
suna ca un clopot
A DOUA
Coborâm în interiorul unei spirale
ca în cochilia unui melc
întunericul creşte
ritmul inimii creşte
miroase a putred
miroase a sare
La capătul scărilor rupte
O poartă tulbure –
cerneală de sepie
A TREIA.
De vânt şi nisip
Se deschide
întunericul
Într-un întuneric mai tare
Ochii se închid atât cât trebuie
Se întind braţele
Ne întoarcem în mare
Stăm între scoici
faţă în faţă
Siluete umede
negre
de neopren
Absorbim
Lumina dimineţii
Tinereţea din noi
Se priveşte ochi în ochi
Are puterea furtunilor
Nu e pericol de care
Ea
Să se teamă
Şi uite-o acum
în toata splendoarea
Explicită
Şi
Tragică
Ieşită din noi
Ca un abur
***
Pe masa tăcerii
este pistolul
în curând vom vedea
care-i mai iute de mână
„Bang bang, he shot me down
Bang bang, I hit the ground”
Bravo,
Acum du-mă-napoi
La capătul vieţii
***
Linişte în iarba încălzită de acest apus
şi părul meu încâlcit
cu sare, nisip şi alge
ne cuprinde pe amândoi ca o aură
aud insecte
cum trec printre fire de iarbă
şi până la urmă chiar văd
la o palmă de mine
un convoi de furnici roşii
cu umbre supradimensionate
ocupate să care
un sâmbure spart de piersică
Şi atunci m-am întors
din umărul lui
ca dintr-un măr
am muşcat.
***
Maria PILCHIN
şi tata şi nietzsche şi dumnezeu
tatăl nostru carele eşti în ceruri coboară aici la mine pe pământ
nietzsche zice c-ai murit nietzsche cel mort de o sută de ani
tatăl meu vino şi mă alină în pragul vieţii mele celei nedrepte
sunt chip din chipul tău trup din trupul tău carne din carnea ta
os din osul tău fiica ta cea mică fiica ta cea bună
tatăl meu carele eşti acolo unde visele zboară ca aripile
unde gagarin a căzut ca săgeata coboară aici întrupează-te
şi du-mă cu mâna ta cea bună cu mâna ta cea caldă
şi mă du peste tot fii tată bun tată-adevărat şi-ntrupat
„nietzsche a murit”
a strigat fata zarathustra nu mor zeii când vor scribii
tatăl meu de pe cuptor
tatăl meu de după casă
tatăl meu de buiucani
tatăl meu din cap de masă
nu mor
nu mor zeii
nu mor scribii
nietzsche nu e mort
dumnezeu nu e mort
moartea e vie şi ea
e la ea acasă
casă fără chei şi lacăte
unde se intră pe fereastră
ca pasărea albastră
nani nani na
pe strada ion creangă tata coboară la vale sfânta treime tatăl fiica şi duhul
viaţa noastră e urcuş şi coborâş arbore genealogic e viaţa
transhumanţa lui pater hemon axis mundi ţi s-au tăiat rădăcinile?
las’ că vine tata cel din ceruri şi cel de pe pământ şi te altoiesc
tatăl nostru carele ai coborât pe pământ tatăl meu doar al meu
os din osul tău sunt carne din carnea ta suflare din suflarea ta
tatăl meu care te-ai întrupat în mine lacrimile tale curg
în albia ochilor mei nu plânge tată bun tată curat nu plâng nici eu
tatăl meu de pe strada ion creangă spune basmul în care
nietzsche e copil mic sugar şi umblă pe sub mese în scutece
nietzsche a crescut şi spune o poveste cu alt nietzsche care
spune basmul cu zarathustra fata cea bună fata cea caldă
zarathustra e fata lui pater hemon
zarurile au fost aruncate
zarurile cădeau toate lângă râu cu sunet de os uscat apele
curgeau la vale valurile şi ele toate tot într-acolo se-ndreptau
cineva strigase de pe mal malul drept sau stâng
– moartea vreau cap de om
ieri zarurile au fost aruncate în faţa râului cu mai multe ape
şi mai multe maluri cu mai multe albii izvoare şi guri
sunetul de os uscat de artrita timpului trecea peste toate
am scos de acolo zarul măsluit şi am sărit în ape
heraclit urla ca un apucat apoi muţea ca tăcerea
nu auzeam înotam în susul apei spre tine cititorule
înotam în pupila ta malurile foşneau
azi tu îmi dezbraci textele de parcă
pe mine mă dezbraci
îmi îmbraci textele de parcă
pe mine mă îmbraci
iubitul meu din spaţii şi litere
cititorul meu tandru
atinge-mă gustă-mă
cu tine sunt fericită
în textul nostru nupţial
sunt o femeie textuală împlinită
corpul meu textual
tenul meu de litere
de culoarea laptelui cu sânge
tremură îndelung
tremurul textului iubit
nopţi barbare
picioarele mele foarfece albe
îţi taie nopţile în franjuri
uneori mă sperie femeia
de treizeci de ani care
mă populează sălbatică
cadână dură nebună
jouissance
bătrâna cea tristă
de pe strada eugen doga
vinde seminţe de floarea-soarelui
în pagini rupte dintr-un roman
de balzac
ghilotină – picioarele ei
altădată în alte vremi
nu mai vreau să fiu
femeia de treizeci de ani
kafka la bruxelles
pe avenue louise păşim printre cravate şi sacouri
kafka umblă pe trotuarul bruxellez cerşetorul culcat
pe caldarâm poartă pantofi ecco cumpărăm godiva
şi leonidas chimay şi carbonnade flamande la vita e bella
ziua întâi cade noaptea toţi pantofii de domnişoare
basarabene doamne gospodine naşe cumetre directoare
navighează spre bruxelles ca în basmul cu fetele regelui
care dansează noaptea în subteranele lumii
toţi pantofii cu tocuri de zece vin de pe bâc şi fac trotuarul
aici pe avenue de louise ce ar fi zis kafka despre asta?
păşesc cu tine pe tocuri de cinci prin castel fără gps
apare deodată un melc pe tocuri de zece
la colţ o fată din bucovina vinde bere ieftină
picioarele mele strivite ca doi melci călcaţi de
tramvaiul de pe avenue de louise
scrisoare pentru anna karenina
nu-mi înşel soţul îmi este foarte frică
de trenul în viteză tremur pe peron
de fiecare dată în fiecare gară
şi nu-mi place gustul de arsenic
şi sunetul pe care-l scoate pistolul
în timpul duelului îmi acopăr cerceii
să nu aud să nu văd să nu ştiu
de vreo zece ani medicul mi-a prescris
nişte pastile de fidelitate se iau dimineaţa
la opt fix poate fi şi opt şi un sfert
ella femeia de cincizeci de ani
cu timpul îmi povestea ella
iubeşti altfel altfel trăieşti chiar
în tinereţe iubeşti ca pentru totdeauna
apoi ca pentru o clipă
sau câteva clipe apoi ca pentru o viaţă
de parcă lucrurile se împart în pentru viaţă
şi nu pentru viaţă
apoi spunea încet abia şoptit
ella femeia de cincizeci de ani
cu ochi sclipitori şi vii
înveţi să iubeşti altfel
îi iubeşti pe cei din tinereţe
pe cei de o clipă pe cei de o viaţă
pe toţi contează să nu vrei ca fragila clipă
să ţină o eternitate da contează să nu vrei asta
zicea ella femeia frumoasă de cincizeci de ani
fata cu ochii stinşi
eu nu-l ating pe cavalerul teuton
cavalerul teuton este amicul meu de la o vreme
mergem în troleibuz schimbăm câte o vorbă
mi-a oferit nişte cărţi am făcut şi eu la fel
de obicei evit să-l ating este bărbatul altei femei
în rest vorbim discutăm literatură cărţi autori
poezie şi multe altele câte există în lume
cavalerul teuton este frumos are ochi negri
păr negru priviri negre se mişcă greu e cavaler
şi poartă armură grea ca toate zilele cele grele
odată mi-a povestit nefericirile lui din trecut
i-am zis şi eu despre ale mele eram ca două amice
care se plâng de soartă două amice care evită
să se atingă uneori teutonului îi sare muştarul
mai ales când şoferul frânează brusc atunci
da atunci îmi este frică de cavalerul teuton
ochii lui negri mă sperie într-o zi mi-a arătat
o poză cu fiul lui mic sugar în braţele mamei lui
femeia era frumoasă altădată l-am întâlnit abătut
cu ochii stinşi am vrut să-l îmbrăţişez să-i zic
că viaţa este frumoasă dar nu am făcut-o căci
nu-l ating pe cavalerul teuton am spus şi eu o
prostie: „trebuie să fii fericit” s-a uitat la mine
a dat a lehamite din mână şi a zis cumva trist:
„sună ca un manual de fericire” îmi place să
îl observ coborând în staţie armura lui grea
sună metalic şi cavalerul meu ca un robot merge
prin oraş într-o zi se plângea că pe el nu-l iubeşte
nimeni ca un copil bosumflat a zis deşi se iţea
părul lui cu fire sure de sub coif în altă zi era fericit
a găsit un pian în mijlocul oraşului a aruncat armura
şi aşa în indispensabili a cântat ceva de răsuna
urbea de vuiau urechile de ameţeam degetele lui
lungi ca de fecioară trădau aristocratul bătăturile
palmelor pe luptător melodia răsuna în oraşul meu
am vrut să-l îmbrăţişez cu drag ca o soră dar am
plecat căci eu nu-l ating pe cavalerul teuton
***
Dorin PLOSCARU
a venit lîngă el şi a luat piatra ca pe o inimă
el a luat apoi în vis o piatră
în braţe
şi a pus-o-n pămînt spunînd
asemeni lui iacov: „pînă aici m-a
ajutat Dumnezeu”
o piatră rotundă, ovoidală, frumos
şlefuită
îndelung şlefuită că atunci cînd o
atingeai începea să cînte
se gîndea că poate fi chiar un ou
un ou de struţ uriaş
sau un ou dogmatic…
cum va creşte din piatra aceea un
copac
un copac al poeziei cu ramuri şi
frunze şi fructe
toţi chicoteau îşi dădeau coate
îl luau în rîs, hăhăiau, îl
arătau cu degetul
în timp ce el în fiecare dimineaţă
căra apă cu mîinile sale cu braţele
sale
ciuturi de apă şi le turna la
rădăcina copacului
în acest ţinut pietros, în acest pămînt
hleios şi neroditor nu se face nimic
aici oamenii sînt săraci şi proşti
şi niciodată aici nu va rodi şi nu va
înflori copacul poeziei.
a visat apoi cu stropi grei de sudoare
nopţi de-a rîndul
şi a auzit vocea aceea ca un coşmar:
„oamenii aici sînt săraci şi proşti şi
niciodată aici nu va rodi şi nici nu va înflori
copacul poeziei”
spre zori însă a visat alt vis
mult mai frumos, plin de lumină
şi bucurie: „o mireasă cu aripi de
înger cu aură în jurul capului a
plutit aproape de el, a venit lîngă
el şi a luat piatra ca pe o inimă
a ţinut-o în mîinile sale, s-a uitat
îndelung la ea, cu surîs angelic
apoi i-a dat drumul în jos
a căzut în pămînt
el şi-a desfăcut braţele
şi a plecat
ca o sămînţă grea cu sunet
de muzică bizantină a căzut piatra
ca un ou din mîinile sale
şi imediat din el au răsărit ramurile
şi trunchiul copacului cu păsări
cîntătoare şi muguri şi flori.
da şi în timp ce mireasa sub formă
de înger cu aripi vorbea
cu el tăcînd,
s-a făcut dimineaţă şi soarele a năvălit
în odaie.
flamenco,
de undeva de departe de foarte departe
venea strigătul acela de bocet
şi bătaia de toacă cu picioarele fiinţei
în tavanul memoriei cu graţia cavalerului
cîntîndu-şi singurătatea şi moartea
cu adiere de zephir, cu unduire de
frumuseţe şi corzi de ghitară strunite în
flăcări
degete răsfirate ca irişii toamna peste
ochii înmărmuriţi în frigul
din sală unde aburii gurilor noastre
trimiteau sute de stoluri de păsări
în aerul rece al nopţii
flamenco se numea această
rotire piruetă giruetă
a strigătului de război
sacadat pantofii băteau metronomul
în scîndura scenei
inima se opea o secundă din ticăitul ei
pentru ca mai apoi palmele
bătaia din palme
s-o retrezească din vis
din plutirea de deasupra pămîntului.
mai ales pace şi linişte în patul singurătăţii porfirice
nu era numai perete despărţitor
perdeaua
ce deasupra munţilor o trăgeau
în faţa ferestrei
ci şi diapazon
filtru suav
de gîze şi buburuze
dar mai ales odihnă
mai ales pace şi linişte în patul
singurătăţii porfirice
întorcînd zi şi noapte piatra
bolovanul sub cap
ghemuindu-mă sub plapumă
ca firul de grîu sub omăt
singur în singurătatea fiinţei
bucurie împreună: aici te-am
găsit în nopţi şi dimineţi
aprinse în vîlvătaie de rug
ca în armată, ca în seminar
ghemuit în plapuma somnului dulce
„ce bine este Doamne să fii oaspetele
casei Tale”
căci Tu M-ai luat şi M-ai adus
aici, biet naufragiat
oaia cea de-a o suta
rătăcită prin munţi
ce dulce lumină venită din lumi
străluminate de cîntec şi somn
de adormire adumbrită de son.
mîngîiat trebuie creştetul îndelung
cu blîndeţe trebuie mîngîiat Sfîntul Agneţ
să nu se sfarme marginea argintie
de marginea Mării,
cu multă blîndeţe şi bunătate
să nu curgă miridele ci să stea acolo lipite
adunate, nerisipite, nerisipite,…
cu dragoste, cum îşi adună
tata puii sub aripi
aşa trebuie
mîngîiat copilul
fiul pe
creştet.
cu blîndeţe, cu multă iubire
trebuie Mama, Maica Iubirii, să-şi adune
copiii Acasă, să stea acolo la
Masă. Să mănînce Trupul şi Sîngele Domnului.
Masa Euharistiei. Masa Mulţumirii. Să-L
mănînce pe Cuvînt
să se sature de El
să-şi stîmpere
foamea şi setea
marginea argintie a mînecii
mîinii drepte, marginea argintie
a Mării Marmara
căci aşa voi sfîrşi. lîngă Prietenul de
atunci. din copilărie. lîngă dragul
de viorea. adumbrit
adumbrea.
mîngîiat trebuie creştetul
îndelung
pînă ajungi să-ţi sece
izvoarele mărilor.
să nu-i mai laşi pe cei doi
ochi, pe cei doi fraţi, soră şi
frate să se ducă pe calea ferată
înzăpezită, după mama lor
în italia, s-o aducă acasă.
mă voi stinge ca un aparat de radio cu lămpi
în trei secunde, după ce ochiul magic
va clipi tot de trei ori. liniştit.
hodinit.
împăcat. obosit.
***
Liviu OFILEANU
tant de chattes dans votre ville vous attendent
faci totul cu cele mai mici riscuri, renunţi la una, la alta.
a supravieţui nu-ţi lasă luxul alegerii: sunt multe referinţe la indigo –
până şi plopii au frunze-ngălbenite la mijlocul verii. ca să ridici o lume nouă ai nevoie de măcar şapte zile, nu vei face chiar aşa,
orice, fiecare zi fiind compusă din câte şapte idei pacificatoare.
nu toate înscenările au loc pe scenă. suntem martori avizi de circ şi mascaradă, violenţa imaginii e un drog – când eşti tânăr, îţi refaci forţele destul de rapid, câteva ceasuri de somn profund şi fără vise
şi eşti ca nou. am impresia că reiau întruna aceeaşi săptămână,
îi ştiu pe de rost întâmplările ce vor veni, ştiu ce se va petrece luni, marţi, miercuri ş. a. m. d. – aştept să zacă timpul, să vină mai repede ziua când Ea va sosi de la ţară cu trenul. mi-am făcut bagajele şi
planul pentru acea zi – ştiu cum începe şi cum se va sfârşi. sigur,
timpul face parte din libertate, trebuie să ai mult timp ca să fii liber.
faţa ei se poate schimba într-o suită de înfăţişări, trebuie să le notez pe fiecare-n parte ca să-mi fac o idee căror gânduri aparţin. era unul
dintre rarele momente când nu-ul femeii era da. când totul pare că
s-a terminat, ceea ce continuă e doar sentimentul că nimic nu poate avea un capăt. pentru a fi sigur dacă o butelie scapă gaz nu încerca niciodată cu ţigara. albeşte sticla-de-pastis – plină şi transparentă.
o viaţă armonioasă
e programată ca să execute după plan aceleaşi operaţii: pământul să se rotească, inima să împingă în creier un fluviu de sânge şi imagini. un taxi aşteaptă la scară un om grăbit. un dric aşteaptă la scară un om cu foarte mult timp liber. mă prefac că nu observ nimic din peisaj.
timpul trece egal, constant, doar Noi îl percepem diluat, conform emoţiei sau blazării ca pe un bloc de granit ori ca sonerie la uşă.
totul, dar absolut totul necesită timp ca să se confirme.
timpul se află în criză de timp şi are nevoie de timp ca să treacă.
tot singur am aflat că nu sunt terminat, cinic până-n măduva oaselor.
marcel mihalaş nu voia să lase urme. secretul creşterii pâinii
stă mai mult în frământat decât în drojdie – îmi închipui că pot plăti cu un poem o cină completă pentru câteva persoane homeless.
unii-s plătiţi ca să acorde o mână de ajutor acolo unde nu-i nevoie.
ca şi atunci când e frig şi te ghemuieşti în tine de parcă te-ai îmbrăţişa singur, teama nu ţi-a pus căluş, însă tot ai un strop de rebeliune pentru care te vei ruşina. şi nu ne ajungeau două mâini
pentru o îmbrăţişare perfectă? numai doi ochi nu sunt îndeajuns
de pătrunzători ca să vedem un singur lucru de două ori deodată?
imaginez o viaţă în plus, însă tot sunt gelos pe blana pisicii – dacă
supravieţuim acestei iubiri înseamnă că nu ne-am iubit niciodată.
curs de sculptură
când aprinzi tv-ul ştii deja ce urmează: noi creşteri de preţuri la carburanţi şi alimente, accize la tutun şi alcool, un alt împuşcat la vânătoare, încă un incest, violul nonagenarei, alt impact dintre un tren şi maşina cu patru morţi. e rău să stai în curent cu îngerul defect,
îngerul cu o aripă ruptă. au lucrat la El vreo doi sculptori, o comandă specială pentru cavoul unui patron. am putea închiria nişte personaje
aşa cum marile cluburi împrumută fotbalişti de perspectivă.
pipa din lemn de trandafir. fereastra care nu se închide bine,
scrumiera cu patru locaşuri de tragere, clasorul cu fotografii, perechea de ghete pentru iarnă, medicamente pentru coloană:
lopatin, gropanol. pălăria/ globul terestru din carton/ manechinul – o blondă fără braţe cu părul stil mătură à la mireille mathieu.
trec uşor de la una la alta? păi dacă aşa-i sistemu’! ai văzt cartofii din supermarchet? da’ ceapa? ie dăn deşert şi bălţi, dăn egipt şi olanda,
pe categorii cu etichete luminate, totul are o logică parşivă: am dat de priviri murdare în standul cu lactate, resturi de indigestie pe hainele
unor amici. forţa e în gradarea insomniei pe chipurile descompuse,
organizarea moleculelor într-o formă inedită, ceva asemănător sintaxei dezarticulate. ştiai că poetul senegalez david diop
a pierit într-un crash de avion în 1961? nu, nu ştiam. nici Eu.
banchetul scatofagilor
ăia care behăie că-s fericiţi au ceva tulburări de personalitate
şi mai mulţi bani decât neuroni. fericirea lor va fi fost fiind.
poate că mirosul ciorbei-de-cartofi îi retrimite-n extaz?
suferind, te aştepţi la pierdere dar nu pui botul, cum se zice.
ca să nu mă plictisesc îmi spun că-i bine să nu renunţ la cititul necrologului. deşi-mi asigur o serioasă rezervă, tot intru-n sevraj.
şi cu cât măresc doza zilnică am nevoie de doze suplimentare. iau droguri diferite ca să obţin viziuni diferite – pe masă, în loc de fructe
tronează un lighean cu rufe stoarse, rufe de care proprietarul uită câteva zile. degeaba spăl rufele, murdăria e-afară, are haine curate.
se vede clar că dragostea începe cu pierderea purităţii care ne-a adus împreună. libertatea socialistă a chinei, zâmbetul senil şi ideologic
al lui mao tze-dun a fost, culmea, deliciul muzei lui pablo neruda.
iar în traducerea dibace a mariei banuş forţa versurilor se dublează, ba încă ţăranii se-nfrăţesc cu chinejii, băi tată, ce vorbeşti Tu aicea,
uniunea sovietică era pe puţin raiul miltonian regăsit şi pus la regim.
până şi greierii deveniseră tovarăşi-de-joacă, totul era nespus de nespus, ay să-mi cut barba şi unghiile, să-mi trag una, să mă…
ba să fac şi-un duş ca să nu mai put a istorie, să mă îmbrac la patru ace pentru un discurs caustic pe tema dinozaurilor purpurii.
undeva în eisenmarkt
la câte lucruri m-am gândit într-o zi. ideea e să ai ceva de făcut când nu-i nimic de făcut, să ţii de urât părţii din tine care te respinge.
iau totul de la zero pentru a mă înţelege perfect,
iau totul de la zero. şi nu e ceea ce pare a fi.
supravieţuiesc onorabil – îmi vând câteva procente de libertate
pentru-n spaţiu undeva în timp. de fapt, trăiesc vai şi-amar,
doar Io ştiu cum trăiesc. ţin la mare distanţă stima de sine,
îmi clarific gândurile precum greutatea conservelor cu
plus ori minus câteva grame. câteodată muncesc cu ziua
la câte-un baştan care-şi înalţă o viloacă din salarul minim.
stau peste program deşi bag zece ore, inclusiv sâmbetele.
am avantajul că alea trei ceasuri de intemperii îs plătite.
aşa e-n franţa. la Noi, linguşitorii, sifoanele şi caprele au dus-o bine dintotdeauna. ferice de proşti, de cei săraci cu duhul,
dobitoace încravatate care nu ştiu ce li se pregăteşte
dar se trezesc şi vin punctuali la serviciu. cimentul îmi face
părul sârmos şi-l pot aranja fără oglindă în orice direcţie.
acasă tamponez zonele iritate şi le masez cu ulei de gătit.
ăsta ascunde cimentul câteva ore după care urmele apar din nou. când sparg normele, inima patronului creşte ca pula-n vacă.
proiect abandonat (IV) canonul sclavilor
un spirit de revoltă şi ceva trebuie să se întâmple. târziu, în noapte, o luminiţă undeva la un etaj superior şi o muzică de jazz în surdină. nimic despre tine în numele lor, nimic. dacă memoria ar avea limpezimea izvorului am fi striviţi de un munte al ruşinii.
dragostea suspendă gravitaţia, imaginea scorojită a fotografiilor, plimbarea arborilor dintr-un oraş într-altul. o dimineaţă cu
spartacus nu e tocmai o dimineaţă, asta pentru că spartacus nu a scris enorm şi apăsat nişte poeme destul de lungi care îţi fumează ţigările.
în colţul cu biblioteca o tuse seacă îţi macină plămânii, te chinuieşte aici amintindu-ţi întruna că exişti. pereţii camerei te presează de nu îţi rămân decât boarfele. epilogul e un monolog cinic al celui care a supravieţuit. vom ajunge ca să ne suportăm vânturile, un simulacru
de politeţe, mască de care ne vom lipi faţa definitiv? şi stăm
în frig, ne suflăm în degete şi ne încălzim cu trupul celuilalt, o haină
vorbitoare. măcar Noi ţinem locul sclavilor pe pământ – sclavii
au fost cei mai mari visători ai lumii – Ei îşi mâncau pâinea în somn,
făceau copii în umbra frigidă a băilor publice şi-a marilor temple,
noaptea zburau cu lanţurile rupte într-un vis dinafara cetăţii.
Ei l-au anticipat pe freud, aveau experienţe colective, ştiau că forma
perfectă de a declanşa fazele libidoului e libertatea – o pisică neagră.
proiect abandonat (V) jazz orfelin
parcă şi florile cresc subversiv ca şi cum ar avea o altă destinaţie decât a privitului. Ele au culori care ne influenţează starea psihică.
ştim că le plac soarele şi muzica lui bach, proximitatea cărnii de femeie. când te-ai înstrăinat vizibil de tine e normal ca să nu-ţi mai
răspunzi la salut, să nu-ţi mai deschizi uşa de la intrare şi să te ţii ca pe o jigodie afară-n frigul nopţii. ajungi la un consens cu părerea
înaintaşilor tăi, te simţi obligat să cauţi un alt răspuns. acum, vezi şi dumneata, textu vieţei se-apropie de final. ăia mi-au spus să mai
înghesui rândurile fiindcă hârtia-i scumpă şi tot pe mine cade cheltuiala – aşa că tai – tai dealurile întunecate, zăvorul de la intrare,
figurativul, loteria vizelor şi locuri de pe hartă unde se moare pe bune cu membre sfârtecate şi proiecţii de sânge pe ziduri.
acolo undeva în lumea-bună, acolo sus undeva se tace despre
ceea ce am spus ca şi cum proiectul meu s-ar mai afla în gestaţie:
respiraţii întretăiate, gesticulaţiile frenetice ale unui subiect
care nu mai este aici: laringe macerat de nicotină, vene dilatate.
ziua se micşorează şi noaptea creşte-n putere de parcă s-ar hrăni cu trupurile noastre. nu-i dovada că totul e perfect, totul trebuie să fie aşa, sunetul bulgăraşilor lovindu-se de scândura lăcuită?
n-am crezut vreodată că va veni ziua-n care mi-e frică de mine.
[Vatra, nr. 7/2017, pp. 37-45]