Irina NECHIT

 

Adorm uşor

 

Voi adormi şi mă voi trezi,

mă voi trezi de mai multe ori

prima dată la două

a doua oară la trei

a treia oară la patru,

după atâtea treziri

voi adormi buştean,

numai când dorm buştean

îi văd pe ai mei,

mama mă duce într-o curte

cu umbrar de viţă

dar umbrarul nu face umbră,

zice că acolo s-au mutat cu tata

acolo trăiesc

în casa aceea nouă

eu nu văd casa cea nouă din cauza soarelui,

mă întorc şi îl aud pe tata

vorbind cu cineva la noi acasă,

intru mai întâi în verandă

nu-i nimeni

linişte şi umbră

în casa noastră veche de chirpici

tot timpul e linişte şi umbră,

o caut pe mama prin camerele goale

ies afară şi dau de tata

unde e mama?

nu-i acasă,

ce n-aş da să mă trezesc la cinci

dar continui să dorm

şi-i văd pe amândoi în ogradă

ei nu mă văd

mă uit printre şipcile gardului

mă uit mă uit

mai bine mă trezesc cu totul,

dacă m-aş trezi la cinci

aş umbla ca o suveică prin apartament

aş lustrui lustra

aş doborî păianjenul de pe tavan

aş aranja cărţile în ordine alfabetică,

de câte ori îmi zic să nu mai pun capul pe pernă

dar capul meu stă ca o buturugă acolo

pe pernă

nu-l pot clinti

dorm strâns

parcă n-am mai dormit vreodată

parcă e prima oară când am adormit de-adevăratelea

fără să-i văd cum se uită la mine

cum se uită la mine lung

printre şipci

 

 

Picnic

Cât de repede

cât de repede cresc salcâmii,

parcă mai ieri i-a sădit

brigada silvică,

şi-acum uite ce perdea

forestieră,

vântul trece printre copaci

suflând petele de soare

împrăştiindu-le pe iarbă,

frunzele sunt mai verzi decât în sat

crengile tinere se clatină,

ce vânticel,

zice sora mai mică,

eu sunt sora mai mică

ţi-a trecut, mamă?

nu te mai doare?

întreabă sora mai mare,

azi ne odihnim

după o vară prăfoasă,

cu raţe măcăind prin curte,

am ieşit la iarbă verde,

cine mai iese la iarbă verde

în august

numai noi,

aşternem ţoale pe iarbă,

rupem frunze de salcâm

cât mai multe frunze de salcâm

le-aruncăm în sus

plouă cu frunze,

tata prăşeşte în lanul de porumb,

ne cheamă şi pe noi să smulgem buruieni

mama smulge şi ea

umple sacul cu ştir,

îi pândim orice mişcare

numai să nu se apuce din nou de falcă

să nu alerge de colo-colo

gemând de durere,

azi n-a suspinat

nu s-a văicărit

azi mama s-a întors la noi

parcă a revenit de undeva de departe,

falca i se dezumflă încet,

de dimineaţă ne-a vorbit, a râs chiar,

tata i-a adus nu ştiu ce pastile

puternice,

mama a tăiat o raţă

a făcut plăcinte cu brânză de oi

repede a plămădit aluatul

a întins foile

albe ca vălul de mireasă,

azi am ieşit la picnic,

încă n-am auzit de cuvântul picnic

dor vom auzi cândva,

azi mâncăm în perdeaua forestieră

numai noi

patru suflete

fără muzică

fără grătare

fără telefoane mobile

încă nu există telefoane mobile,

încă e anul una mie nouă sute şaizeci şi nouă,

pe mama aproape că n-o dor măselele,

tata parcă-i altul,

parcă azi dimineaţă

spălându-se cu apă neîncepută

şi-a spălat toată tristeţea de pe chip,

vara întreagă am îndopat raţele

am şters praful şi-am cărat apă de la fântână

să udăm castraveţii,

abia azi ne odihnim la iarbă verde

stăm ca oamenii

mâncăm şi râdem cu gura până la urechi,

aşezaţi roată în jurul bucatelor

raţa e bună

plăcintele calde

castraveţii îi ungem cu miere,

cât de repede

cât de repede s-a terminat vara,

se miră mama şi tata,

cele două fetiţe ale lor ştiu că mai albastru decât azi

cerul nu va mai fi niciodată,

azi începem să ne luăm rămas bun,

începem să ne despărţim,

îşi spun în gând mama, tata şi cele două surori,

nu putem rămâne prea mult timp împreună,

o să ne sufle vântul de pe iarba asta

o să ne sufle vântul

unul câte unul

de pe faţa pământului,

soră-mea ştie la ce mă gândesc acum,

mama şi tata ştiu la ce ne gândim noi amândouă,

se uită în sus şi se miră

cât de repede

cât de repede au crescut salcâmii.

 

Zăpada

 

Fugea de rupea pământul

mama mea mică

biciuită de fulgi,

ninsoarea a prins-o

lângă biserică,

mama mea zgribulită

îmbrăcată subţire

fetiţă desculţă

lăsând pe zăpadă

urme de picioruşe goale,

mama mea singură

pe uliţa albă

fugea spre casă,

fulgii roiau în jurul ei,

îngerii o plesneau cu aripile,

mama mea speriată

îşi pleca fruntea

îşi strângea haina la piept,

un lanţ de urme se întindea

de la biserică

până la tălpile ei mici

 

 

            Un om de succes

Parcă duc o lumânare de pe o stradă pe alta
de la capătul oraşului până în centru
de dimineaţă până seara,
parcă o apăr cu palmele înţepenite de frig
să nu mi-o stingă vântul,
să nu mi-o smulgă din palme,
să n-o scap pe cărarea ninsă
care mă scoate din valea crucii pe bulevard,
parcă duc o lumânare aprinsă
între degetele de lemn,
dar n-o să vedeţi nimic în mâinile mele,
am uitat să vă spun că ele nu l-au atins,
nu l-au atins!
tata purta cămaşă nouă, costum de culoarea cafelei cu lapte şi era la cravată,
nu, noi nu l-am îngropat în costumul acesta şi nu i-am pus cravată,
noaptea asta l-am visat cum râde fericit,
nu, noi nu l-am văzut râzând aşa,
a ieşit din întuneric
ca un om de succes
mi-a întins o floare şi ea a început să tremure,
am luat-o fără să-i ating degetele cu unghii îngrijite,
o lalea albă-albă,
tatăl meu din vis mi-a dăruit o lalea,
parcă am o lumânare aprinsă în palme

o duc prin viscol şi nimeni n-o vede
şi ziua lunecoasă tocmai s-a dus la vale pe derdeluş

Grădina scufundată

Plecaseră cu toţii să nu vadă

cum se umple valea,

grădini, garduri de piatră

se scufundau încet,

pluteau pe apă mere şi prăsade,

cuiburi de păsări, paie, crengi, petale

de floarea-soarelui,

prin uşi deschise apa a intrat în case,

au dispărut pereţi, acoperişuri,

şuvoaie au pătruns şi în biserică,

apa urcând spre sfinţii desenaţi

spălându-le picioarele

spălând culorile veşmintelor şi ochilor,

cupola nu se mai vedea din apă

când mama s-a uitat în urmă

şi n-a văzut nimic,

tot satul ei a dispărut de parcă nici n-a fost vreodată,

garduri de piatră, uliţe, fântâni, livezi,

biserica şi clopotele au rămas

pe fundul rezervorului de apă

şi cimitirul a rămas sub apă,

îmi spune mama încordându-şi gâtul

de parcă-i vin şuvoaie sub bărbie

ea străduindu-se din răsputeri

să-şi ţină la suprafaţă capul,

de n-ar fi construit barajul de pe Nistru,

de nu făceau hidrocentrala,

ar fi rămas în satul ei,

n-ar fi plecat printre străini,

nu mă năşteam nici eu,

dar m-am născut

şi stăm cu mama în grădină

uitându-ne la un prăsad ce înfloreşte prima dată,

îi spun că peste câţiva ani o să mâncăm prăsade,

capul îi tremură, cuvinte nu mai are

încetul cu încetul se scufundă,

c-un fir de glas mă cheamă de sub apă: e-e-e-e-e-i

Noi nu avem turmă

Am întredeschis uşa saraiului

lăsându-le să iasă una câte una

ţâşneau din întuneric

cu capetele plecate

o rupeau la fugă

se împiedicau de pietre

oile noastre

oile noastre

alergau nebune prin curte

ne era totuna pe cine vom tăia

trebuia să începem odată şi-odată

ultimul a rămas în sarai

mielul gigantic

nu l-am ales noi

nu ne-am închipuit că tocmai el

o să rămână dincolo

în întuneric

izbind uşa cu tinerele coarne

mielul acesta crescuse prea mare

supsese de la mai multe oi

mâncase iarbă din luncă

de pe malul râului

şi de pe buza prăpastiei

adulmecase mii de brânduşe

zburdase prin râpe şi văiugi

tata îl mângâiase pe spinare

pe frunte

pe urechi

pe ochi

pe botul umed

acum mielul cu gene lungi albe

zbiară dincolo de uşă

credeam că ne va împunge cu coarnele

ne va zdrobi cu copitele

dar el amuţeşte

ieşind cuminte prin deschizătură

îl trântim la pământ

îi retezăm beregata

ne bălăcim în sânge

îl atârnăm cu un cablu de creanga agudului

treaba e terminată

slavă Domnului

ducem şoldurile la spital

îi rugăm pe doctori să-l salveze pe tata

le dăm nişte coaste vecinilor

poftim rudele la frigărui

fierbem capul

sugem creierii

înghiţim ficatul

mâncăm mâncăm mâncăm

mâncăm noi şi aruncăm lostopane de carne la câine

le lăsăm şi pe muşte să ospăteze

şi pe viermi îi lăsăm să halească

toţi au mâncat

toţi s-au înfruptat

mielul gigantic o să behăie până le vom tăia

şi pe celelalte oi

noi nu avem timp

nu avem puteri să ne ocupăm de ele

nu ne pricepem

nu suntem în stare să îngrijim o turmă de oi

noi nu vom avea în vecii vecilor o turmă

tata a fost ultimul care a ţinut

un miel gigantic în braţe

***

 

 

Livia LUCAN-ARJOCA

 

Poeme

***

Acum eşti departe

Aşa cum ai vrut

Dar în noaptea aceea

Norii deschideau cerul ca pe o scenă

Şi stelele scânteiau

Peste tot:

Deasupra

În valuri

Pe linia ţărmului

Umedă şi plină de scoici

Briza şuiera între noi

Şi îţi vedeam numai faţa

Din larg

Vântul aducea umezeală

Stropi inconsistenţi ca un abur

Aici e marginea mea

Ferm sprijinită de umărul tău

Aici e marginea mea

Dizolvată

Fă tu, din linia ţărmului, graniţa!

***

Cu el am încercat

Să deschid porţile spre mare

PRIMA.

O poartă din răcoare

cu gratii de fier forjat

îmbrăcate în iederă

Am zgâlţâit:

un lacăt

suna ca un clopot

A DOUA

Coborâm în interiorul unei spirale

ca în cochilia unui melc

întunericul creşte

ritmul inimii creşte

miroase a putred

miroase a sare

La capătul scărilor rupte

O poartă tulbure –

cerneală de sepie

A TREIA.

De vânt şi nisip

Se deschide

întunericul

Într-un întuneric mai tare

Ochii se închid atât cât trebuie

Se întind braţele

Ne întoarcem în mare

Stăm între scoici

faţă în faţă

Siluete umede

negre

de neopren

Absorbim

Lumina dimineţii

Tinereţea din noi

Se priveşte ochi în ochi

Are puterea furtunilor

Nu e pericol de care

Ea

Să se teamă

Şi uite-o acum

în toata splendoarea

Explicită

Şi

Tragică

Ieşită din noi

Ca un abur

***

Pe masa tăcerii

este pistolul

în curând vom vedea

care-i mai iute de mână

„Bang bang, he shot me down

Bang bang, I hit the ground”

Bravo,

Acum du-mă-napoi

La capătul vieţii

***

Linişte în iarba încălzită de acest apus

şi părul meu încâlcit

cu sare, nisip şi alge

ne cuprinde pe amândoi ca o aură

aud insecte

cum trec printre fire de iarbă

şi până la urmă chiar văd

la o palmă de mine

un convoi de furnici roşii

cu umbre supradimensionate

ocupate să care

un sâmbure spart de piersică

Şi atunci m-am întors

din umărul lui

ca dintr-un măr

am muşcat.

 ***

 

Maria PILCHIN

 

şi tata şi nietzsche şi dumnezeu

 

tatăl nostru carele eşti în ceruri coboară aici la mine pe pământ

nietzsche zice c-ai murit nietzsche cel mort de o sută de ani

tatăl meu vino şi mă alină în pragul vieţii mele celei nedrepte

sunt chip din chipul tău trup din trupul tău carne din carnea ta

os din osul tău fiica ta cea mică fiica ta cea bună

tatăl meu carele eşti acolo unde visele zboară ca aripile

unde gagarin a căzut ca săgeata coboară aici întrupează-te

şi du-mă cu mâna ta cea bună cu mâna ta cea caldă

şi mă du peste tot fii tată bun tată-adevărat şi-ntrupat

„nietzsche a murit”

a strigat fata zarathustra nu mor zeii când vor scribii

tatăl meu de pe cuptor

tatăl meu de după casă

tatăl meu de buiucani

tatăl meu din cap de masă

nu mor

nu mor zeii

nu mor scribii

nietzsche nu e mort

dumnezeu nu e mort

moartea e vie şi ea

e la ea acasă

casă fără chei şi lacăte

unde se intră pe fereastră

ca pasărea albastră

nani nani na

pe strada ion creangă tata coboară la vale sfânta treime tatăl fiica şi duhul

viaţa noastră e urcuş şi coborâş arbore genealogic e viaţa

transhumanţa lui pater hemon axis mundi ţi s-au tăiat rădăcinile?

las’ că vine tata cel din ceruri şi cel de pe pământ şi te altoiesc

tatăl nostru carele ai coborât pe pământ tatăl meu doar al meu

os din osul tău sunt carne din carnea ta suflare din suflarea ta

tatăl meu care te-ai întrupat în mine lacrimile tale curg

în albia ochilor mei nu plânge tată bun tată curat nu plâng nici eu

tatăl meu de pe strada ion creangă spune basmul în care

nietzsche e copil mic sugar şi umblă pe sub mese în scutece

nietzsche a crescut şi spune o poveste cu alt nietzsche care

spune basmul cu zarathustra fata cea bună fata cea caldă

zarathustra e fata lui pater hemon

zarurile au fost aruncate

zarurile cădeau toate lângă râu cu sunet de os uscat apele

curgeau la vale valurile şi ele toate tot într-acolo se-ndreptau

cineva strigase de pe mal malul drept sau stâng

– moartea vreau cap de om

ieri zarurile au fost aruncate în faţa râului cu mai multe ape

şi mai multe maluri cu mai multe albii izvoare şi guri

sunetul de os uscat de artrita timpului trecea peste toate

am scos de acolo zarul măsluit şi am sărit în ape

heraclit urla ca un apucat apoi muţea ca tăcerea

nu auzeam înotam în susul apei spre tine cititorule

înotam în pupila ta malurile foşneau

azi tu îmi dezbraci textele de parcă

pe mine mă dezbraci

îmi îmbraci textele de parcă

pe mine mă îmbraci

iubitul meu din spaţii şi litere

cititorul meu tandru

atinge-mă gustă-mă

cu tine sunt fericită

în textul nostru nupţial

sunt o femeie textuală împlinită

corpul meu textual

tenul meu de litere

de culoarea laptelui cu sânge

tremură îndelung

tremurul textului iubit

nopţi barbare

 

picioarele mele foarfece albe

îţi taie nopţile în franjuri

uneori mă sperie femeia

de treizeci de ani care

mă populează sălbatică

cadână dură nebună

jouissance

bătrâna cea tristă

de pe strada eugen doga

vinde seminţe de floarea-soarelui

în pagini rupte dintr-un roman

de balzac

ghilotină – picioarele ei

altădată în alte vremi

nu mai vreau să fiu

femeia de treizeci de ani

 

 

kafka la bruxelles

 

pe avenue louise păşim printre cravate şi sacouri

kafka umblă pe trotuarul bruxellez cerşetorul culcat

pe caldarâm poartă pantofi ecco cumpărăm godiva

şi leonidas chimay şi carbonnade flamande la vita e bella

ziua întâi cade noaptea toţi pantofii de domnişoare

basarabene doamne gospodine naşe cumetre directoare

navighează spre bruxelles ca în basmul cu fetele regelui

care dansează noaptea în subteranele lumii

toţi pantofii cu tocuri de zece vin de pe bâc şi fac trotuarul

aici pe avenue de louise ce ar fi zis kafka despre asta?

păşesc cu tine pe tocuri de cinci prin castel fără gps

apare deodată un melc pe tocuri de zece

la colţ o fată din bucovina vinde bere ieftină

picioarele mele strivite ca doi melci călcaţi de

tramvaiul de pe avenue de louise

 

 

scrisoare pentru anna karenina

 

nu-mi înşel soţul îmi este foarte frică

de trenul în viteză tremur pe peron

de fiecare dată în fiecare gară

şi nu-mi place gustul de arsenic

şi sunetul pe care-l scoate pistolul

în timpul duelului îmi acopăr cerceii

să nu aud să nu văd să nu ştiu

de vreo zece ani medicul mi-a prescris

nişte pastile de fidelitate se iau dimineaţa

la opt fix poate fi şi opt şi un sfert

 

 

ella femeia de cincizeci de ani

cu timpul îmi povestea ella

iubeşti altfel altfel trăieşti chiar

în tinereţe iubeşti ca pentru totdeauna

apoi ca pentru o clipă

sau câteva clipe apoi ca pentru o viaţă

de parcă lucrurile se împart în pentru viaţă

şi nu pentru viaţă

apoi spunea încet abia şoptit

ella femeia de cincizeci de ani

cu ochi sclipitori şi vii

înveţi să iubeşti altfel

îi iubeşti pe cei din tinereţe

pe cei de o clipă pe cei de o viaţă

pe toţi contează să nu vrei ca fragila clipă

să ţină o eternitate da contează să nu vrei asta

zicea ella femeia frumoasă de cincizeci de ani

fata cu ochii stinşi

 

eu nu-l ating pe cavalerul teuton

cavalerul teuton este amicul meu de la o vreme

mergem în troleibuz schimbăm câte o vorbă

mi-a oferit nişte cărţi am făcut şi eu la fel

de obicei evit să-l ating este bărbatul altei femei

în rest vorbim discutăm literatură cărţi autori

poezie şi multe altele câte există în lume

cavalerul teuton este frumos are ochi negri

păr negru priviri negre se mişcă greu e cavaler

şi poartă armură grea ca toate zilele cele grele

odată mi-a povestit nefericirile lui din trecut

i-am zis şi eu despre ale mele eram ca două amice

care se plâng de soartă două amice care evită

să se atingă uneori teutonului îi sare muştarul

mai ales când şoferul frânează brusc atunci

da atunci îmi este frică de cavalerul teuton

ochii lui negri mă sperie într-o zi mi-a arătat

o poză cu fiul lui mic sugar în braţele mamei lui

femeia era frumoasă altădată l-am întâlnit abătut

cu ochii stinşi am vrut să-l îmbrăţişez să-i zic

că viaţa este frumoasă dar nu am făcut-o căci

nu-l ating pe cavalerul teuton am spus şi eu o

prostie: „trebuie să fii fericit” s-a uitat la mine

a dat a lehamite din mână şi a zis cumva trist:

„sună ca un manual de fericire” îmi place să

îl observ coborând în staţie armura lui grea

sună metalic şi cavalerul meu ca un robot merge

prin oraş într-o zi se plângea că pe el nu-l iubeşte

nimeni ca un copil bosumflat a zis deşi se iţea

părul lui cu fire sure de sub coif în altă zi era fericit

a găsit un pian în mijlocul oraşului a aruncat armura

şi aşa în indispensabili a cântat ceva de răsuna

urbea de vuiau urechile de ameţeam degetele lui

lungi ca de fecioară trădau aristocratul bătăturile

palmelor pe luptător melodia răsuna în oraşul meu

am vrut să-l îmbrăţişez cu drag ca o soră dar am

plecat căci eu nu-l ating pe cavalerul teuton

 ***

 

 

Dorin PLOSCARU                                 

 

a venit lîngă el şi a luat piatra ca pe o inimă

 

el a luat apoi în vis o piatră

în braţe

şi a pus-o-n pămînt spunînd

asemeni lui iacov: „pînă aici m-a

ajutat Dumnezeu”

o piatră rotundă, ovoidală, frumos

şlefuită

îndelung şlefuită că atunci cînd o

atingeai începea să cînte

se gîndea că poate fi chiar un ou

un ou de struţ uriaş

sau un ou dogmatic…

cum va creşte din piatra aceea un

copac

un copac al poeziei cu ramuri şi

frunze şi fructe

toţi chicoteau îşi dădeau coate

îl luau în rîs, hăhăiau, îl

arătau cu degetul

în timp ce el în fiecare dimineaţă

căra apă cu mîinile sale cu braţele

sale

ciuturi de apă şi le turna la

rădăcina copacului

în acest ţinut pietros, în acest pămînt

hleios şi neroditor nu se face nimic

aici oamenii sînt săraci şi proşti

şi niciodată aici nu va rodi şi nu va

înflori copacul poeziei.

a visat apoi cu stropi grei de sudoare

nopţi de-a rîndul

şi a auzit vocea aceea ca un coşmar:

„oamenii aici sînt săraci şi proşti şi

 niciodată aici nu va rodi şi nici nu va înflori

copacul poeziei”

spre zori însă a visat alt vis

mult mai frumos, plin de lumină

şi bucurie: „o mireasă cu aripi de

înger cu aură în jurul capului a

plutit aproape de el, a venit lîngă

el şi a luat piatra ca pe o inimă

a ţinut-o în mîinile sale, s-a uitat

îndelung la ea, cu surîs angelic

apoi i-a dat drumul în jos

a căzut în pămînt

el şi-a desfăcut braţele

şi a plecat

ca o sămînţă grea cu sunet

de muzică bizantină a căzut piatra

ca un ou din mîinile sale

şi imediat din el au răsărit ramurile

şi trunchiul copacului cu păsări

cîntătoare şi muguri şi flori.

da şi în timp ce mireasa sub formă

de înger cu aripi vorbea

cu el tăcînd,

s-a făcut dimineaţă şi soarele a năvălit

în odaie.

 

flamenco,

de undeva de departe de foarte departe

venea strigătul acela de bocet

şi bătaia de toacă cu picioarele fiinţei

în tavanul memoriei cu graţia cavalerului

cîntîndu-şi singurătatea şi moartea

cu adiere de zephir, cu unduire de

frumuseţe şi corzi de ghitară strunite în

flăcări

degete răsfirate ca irişii toamna peste

ochii înmărmuriţi în frigul

din sală unde aburii gurilor noastre

trimiteau sute de stoluri de păsări

în aerul rece al nopţii

flamenco se numea această

rotire piruetă giruetă

a strigătului de război

sacadat pantofii băteau metronomul

în scîndura scenei

inima se opea o secundă din ticăitul ei

pentru ca mai apoi palmele

bătaia din palme

s-o retrezească din vis

din plutirea de deasupra pămîntului.

mai ales pace şi linişte în patul singurătăţii porfirice

 

nu era numai perete despărţitor

perdeaua

ce deasupra munţilor o trăgeau

în faţa ferestrei

ci şi diapazon

filtru suav

de gîze şi buburuze

dar mai ales odihnă

mai ales pace şi linişte în patul

singurătăţii porfirice

întorcînd zi şi noapte piatra

bolovanul sub cap

ghemuindu-mă sub plapumă

ca firul de grîu sub omăt

singur în singurătatea fiinţei

bucurie împreună: aici te-am

găsit în nopţi şi dimineţi

aprinse în vîlvătaie de rug

ca în armată, ca în seminar

ghemuit în plapuma somnului dulce

 „ce bine este Doamne să fii oaspetele

casei Tale”

căci Tu M-ai luat şi M-ai adus

aici, biet naufragiat

oaia cea de-a o suta

rătăcită prin munţi

ce dulce lumină venită din lumi

străluminate de cîntec şi somn

de adormire adumbrită de son.

mîngîiat trebuie creştetul îndelung

 

 

cu blîndeţe trebuie mîngîiat Sfîntul Agneţ

să nu se sfarme marginea argintie

de marginea Mării,

cu multă blîndeţe şi bunătate

să nu curgă miridele ci să stea acolo lipite

adunate, nerisipite, nerisipite,…

cu dragoste, cum îşi adună

tata puii sub aripi

aşa trebuie

mîngîiat copilul

fiul pe

creştet.

cu blîndeţe, cu multă iubire

trebuie Mama, Maica Iubirii, să-şi adune

copiii Acasă, să stea acolo la

Masă. Să mănînce Trupul şi Sîngele Domnului.

Masa Euharistiei. Masa Mulţumirii. Să-L

mănînce pe Cuvînt

să se sature de El

să-şi stîmpere

foamea şi setea

marginea argintie a mînecii

mîinii drepte, marginea argintie

a Mării Marmara

căci aşa voi sfîrşi. lîngă Prietenul de

atunci. din copilărie. lîngă dragul

de viorea. adumbrit

adumbrea.

mîngîiat trebuie creştetul

îndelung

pînă ajungi să-ţi sece

izvoarele mărilor.

să nu-i mai laşi pe cei doi

ochi, pe cei doi fraţi, soră şi

frate să se ducă pe calea ferată

înzăpezită, după mama lor

în italia, s-o aducă acasă.

mă voi stinge ca un aparat de radio cu lămpi

în trei secunde, după ce ochiul magic

va clipi tot de trei ori. liniştit.

hodinit.

împăcat. obosit.

***

Liviu OFILEANU

 

tant de chattes dans votre ville vous attendent

faci totul cu cele mai mici riscuri, renunţi la una, la alta.

a supravieţui nu-ţi lasă luxul alegerii: sunt multe referinţe la indigo –

până şi plopii au frunze-ngălbenite la mijlocul verii. ca să ridici o lume nouă ai nevoie de măcar şapte zile, nu vei face chiar aşa,

orice, fiecare zi fiind compusă din câte şapte idei pacificatoare.

nu toate înscenările au loc pe scenă. suntem martori avizi de circ şi mascaradă, violenţa imaginii e un drog – când eşti tânăr, îţi refaci forţele destul de rapid, câteva ceasuri de somn profund şi fără vise

şi eşti ca nou. am impresia că reiau întruna aceeaşi săptămână,

îi ştiu pe de rost întâmplările ce vor veni, ştiu ce se va petrece luni, marţi, miercuri ş. a. m. d. – aştept să zacă timpul, să vină mai repede ziua când Ea va sosi de la ţară cu trenul. mi-am făcut bagajele şi

planul pentru acea zi – ştiu cum începe şi cum se va sfârşi. sigur,

timpul face parte din libertate, trebuie să ai mult timp ca să fii liber.

faţa ei se poate schimba într-o suită de înfăţişări, trebuie să le notez pe fiecare-n parte ca să-mi fac o idee căror gânduri aparţin. era unul

dintre rarele momente când nu-ul femeii era da. când totul pare că

s-a terminat, ceea ce continuă e doar sentimentul că nimic nu poate avea un capăt. pentru a fi sigur dacă o butelie scapă gaz nu încerca niciodată cu ţigara. albeşte sticla-de-pastis – plină şi transparentă.

 

o viaţă armonioasă

e programată ca să execute după plan aceleaşi operaţii: pământul să se rotească, inima să împingă în creier un fluviu de sânge şi imagini. un taxi aşteaptă la scară un om grăbit. un dric aşteaptă la scară un om cu foarte mult timp liber. mă prefac că nu observ nimic din peisaj.

timpul trece egal, constant, doar Noi îl percepem diluat, conform emoţiei sau blazării ca pe un bloc de granit ori ca sonerie la uşă.

totul, dar absolut totul necesită timp ca să se confirme.

timpul se află în criză de timp şi are nevoie de timp ca să treacă.

tot singur am aflat că nu sunt terminat, cinic până-n măduva oaselor.

marcel mihalaş nu voia să lase urme. secretul creşterii pâinii

stă mai mult în frământat decât în drojdie – îmi închipui că pot plăti cu un poem o cină completă pentru câteva persoane homeless.

unii-s plătiţi ca să acorde o mână de ajutor acolo unde nu-i nevoie.

ca şi atunci când e frig şi te ghemuieşti în tine de parcă te-ai îmbrăţişa singur, teama nu ţi-a pus căluş, însă tot ai un strop de rebeliune pentru care te vei ruşina. şi nu ne ajungeau două mâini

pentru o îmbrăţişare perfectă? numai doi ochi nu sunt îndeajuns

de pătrunzători ca să vedem un singur lucru de două ori deodată?

imaginez o viaţă în plus, însă tot sunt gelos pe blana pisicii – dacă

supravieţuim acestei iubiri înseamnă că nu ne-am iubit niciodată.

 

 

curs de sculptură

când aprinzi tv-ul ştii deja ce urmează: noi creşteri de preţuri la carburanţi şi alimente, accize la tutun şi alcool, un alt împuşcat la vânătoare, încă un incest, violul nonagenarei, alt impact dintre un tren şi maşina cu patru morţi. e rău să stai în curent cu îngerul defect,

îngerul cu o aripă ruptă. au lucrat la El vreo doi sculptori, o comandă specială pentru cavoul unui patron. am putea închiria nişte personaje

aşa cum marile cluburi împrumută fotbalişti de perspectivă.

pipa din lemn de trandafir. fereastra care nu se închide bine,

scrumiera cu patru locaşuri de tragere, clasorul cu fotografii, perechea de ghete pentru iarnă, medicamente pentru coloană:

lopatin, gropanol. pălăria/ globul terestru din carton/ manechinul – o blondă fără braţe cu părul stil mătură à la mireille mathieu.

trec uşor de la una la alta? păi dacă aşa-i sistemu’! ai văzt cartofii din supermarchet? da’ ceapa? ie dăn deşert şi bălţi, dăn egipt şi olanda,

pe categorii cu etichete luminate, totul are o logică parşivă: am dat de priviri murdare în standul cu lactate, resturi de indigestie pe hainele

unor amici. forţa e în gradarea insomniei pe chipurile descompuse,

organizarea moleculelor într-o formă inedită, ceva asemănător sintaxei dezarticulate. ştiai că poetul senegalez david diop

a pierit într-un crash de avion în 1961? nu, nu ştiam. nici Eu.

banchetul scatofagilor

 

ăia care behăie că-s fericiţi au ceva tulburări de personalitate

şi mai mulţi bani decât neuroni. fericirea lor va fi fost fiind.

poate că mirosul ciorbei-de-cartofi îi retrimite-n extaz?

suferind, te aştepţi la pierdere dar nu pui botul, cum se zice.

ca să nu mă plictisesc îmi spun că-i bine să nu renunţ la cititul necrologului. deşi-mi asigur o serioasă rezervă, tot intru-n sevraj.

şi cu cât măresc doza zilnică am nevoie de doze suplimentare. iau droguri diferite ca să obţin viziuni diferite – pe masă, în loc de fructe

tronează un lighean cu rufe stoarse, rufe de care proprietarul uită câteva zile. degeaba spăl rufele, murdăria e-afară, are haine curate.

se vede clar că dragostea începe cu pierderea purităţii care ne-a adus împreună. libertatea socialistă a chinei, zâmbetul senil şi ideologic

al lui mao tze-dun a fost, culmea, deliciul muzei lui pablo neruda.

iar în traducerea dibace a mariei banuş forţa versurilor se dublează, ba încă ţăranii se-nfrăţesc cu chinejii, băi tată, ce vorbeşti Tu aicea,

uniunea sovietică era pe puţin raiul miltonian regăsit şi pus la regim.

până şi greierii deveniseră tovarăşi-de-joacă, totul era nespus de nespus, ay să-mi cut barba şi unghiile, să-mi trag una, să mă…

ba să fac şi-un duş ca să nu mai put a istorie, să mă îmbrac la patru ace pentru un discurs caustic pe tema dinozaurilor purpurii.

undeva în eisenmarkt

la câte lucruri m-am gândit într-o zi. ideea e să ai ceva de făcut când nu-i nimic de făcut, să ţii de urât părţii din tine care te respinge.

iau totul de la zero pentru a mă înţelege perfect,

iau totul de la zero. şi nu e ceea ce pare a fi.

supravieţuiesc onorabil – îmi vând câteva procente de libertate

pentru-n spaţiu undeva în timp. de fapt, trăiesc vai şi-amar,

doar Io ştiu cum trăiesc. ţin la mare distanţă stima de sine,

îmi clarific gândurile precum greutatea conservelor cu

plus ori minus câteva grame. câteodată muncesc cu ziua

la câte-un baştan care-şi înalţă o viloacă din salarul minim.

stau peste program deşi bag zece ore, inclusiv sâmbetele.

am avantajul că alea trei ceasuri de intemperii îs plătite.

aşa e-n franţa. la Noi, linguşitorii, sifoanele şi caprele au dus-o bine dintotdeauna. ferice de proşti, de cei săraci cu duhul,

dobitoace încravatate care nu ştiu ce li se pregăteşte

dar se trezesc şi vin punctuali la serviciu. cimentul îmi face

părul sârmos şi-l pot aranja fără oglindă în orice direcţie.

acasă tamponez zonele iritate şi le masez cu ulei de gătit.

ăsta ascunde cimentul câteva ore după care urmele apar din nou. când sparg normele, inima patronului creşte ca pula-n vacă.

proiect abandonat (IV) canonul sclavilor

 

un spirit de revoltă şi ceva trebuie să se întâmple. târziu, în noapte, o luminiţă undeva la un etaj superior şi o muzică de jazz în surdină. nimic despre tine în numele lor, nimic. dacă memoria ar avea limpezimea izvorului am fi striviţi de un munte al ruşinii.

dragostea suspendă gravitaţia, imaginea scorojită a fotografiilor, plimbarea arborilor dintr-un oraş într-altul. o dimineaţă cu

spartacus nu e tocmai o dimineaţă, asta pentru că spartacus nu a scris enorm şi apăsat nişte poeme destul de lungi care îţi fumează ţigările.

în colţul cu biblioteca o tuse seacă îţi macină plămânii, te chinuieşte aici amintindu-ţi întruna că exişti. pereţii camerei te presează de nu îţi rămân decât boarfele. epilogul e un monolog cinic al celui care a supravieţuit. vom ajunge ca să ne suportăm vânturile, un simulacru

de politeţe, mască de care ne vom lipi faţa definitiv? şi stăm

în frig, ne suflăm în degete şi ne încălzim cu trupul celuilalt, o haină

vorbitoare. măcar Noi ţinem locul sclavilor pe pământ – sclavii

au fost cei mai mari visători ai lumii – Ei îşi mâncau pâinea în somn,

făceau copii în umbra frigidă a băilor publice şi-a marilor temple,

noaptea zburau cu lanţurile rupte într-un vis dinafara cetăţii.

Ei l-au anticipat pe freud, aveau experienţe colective, ştiau că forma

perfectă de a declanşa fazele libidoului e libertatea – o pisică neagră.

 

proiect abandonat (V) jazz orfelin

parcă şi florile cresc subversiv ca şi cum ar avea o altă destinaţie decât a privitului. Ele au culori care ne influenţează starea psihică.

ştim că le plac soarele şi muzica lui bach, proximitatea cărnii de femeie. când te-ai înstrăinat vizibil de tine e normal ca să nu-ţi mai

răspunzi la salut, să nu-ţi mai deschizi uşa de la intrare şi să te ţii ca pe o jigodie afară-n frigul nopţii. ajungi la un consens cu părerea

înaintaşilor tăi, te simţi obligat să cauţi un alt răspuns. acum, vezi şi dumneata, textu vieţei se-apropie de final. ăia mi-au spus să mai

înghesui rândurile fiindcă hârtia-i scumpă şi tot pe mine cade cheltuiala – aşa că tai – tai dealurile întunecate, zăvorul de la intrare,

figurativul, loteria vizelor şi locuri de pe hartă unde se moare pe bune cu membre sfârtecate şi proiecţii de sânge pe ziduri.

acolo undeva în lumea-bună, acolo sus undeva se tace despre

ceea ce am spus ca şi cum proiectul meu s-ar mai afla în gestaţie:

respiraţii întretăiate, gesticulaţiile frenetice ale unui subiect

care nu mai este aici: laringe macerat de nicotină, vene dilatate.

ziua se micşorează şi noaptea creşte-n putere de parcă s-ar hrăni cu trupurile noastre. nu-i dovada că totul e perfect, totul trebuie să fie aşa, sunetul bulgăraşilor lovindu-se de scândura lăcuită?

n-am crezut vreodată că va veni ziua-n care mi-e frică de mine.

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 37-45]