Ovio OLARU – Portocala mecanică ft. Lana del Rey

bogdan cosa ultraviolenta

După publicarea, în 2011, a romanului Poker, urmat de volumul de poezii O formă de adăpost primară şi de Poker. Black Glass, în 2013, Bogdan Coşa revine în 2017 cu Ultraviolenţă*. Ar fi o impunitate să vorbim despre succesul sau calitatea intrinsecă a primelor două romane din aşa-zisa trilogie Poker, la fel cum n-are rost să discutăm despre poezia autorului. Cu un titlu catchy, care trimite la Anthony Burgess şi Lana del Rey deopotrivă, romanul promite violenţă, perversitate, kitsch şi narcisism pop. Cei care se lasă influenţaţi de titlu, însă, vor fi dezamăgiţi.

Încercând să scrie povestea unui binom amoros intangibil gen Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Bogdan Coşa a remixat din greşeală un şlagăr de Vama Veche, scriind o carte populară, accesibilă, tânără şi optimistă, dar fatalmente superficială şi inconsistentă. Fiindcă aştepţi conflictul şi conflictul nu vine. Nu se întâmplă nimic. Doi iubiţi aflaţi în vacanţă stau la soare, îşi declară dragostea, fac sex, mănâncă şi îşi problematizează jucăuş propria nonşalanţă, sărăcia şi boema. Singurul lucru pe jumătate notabil este faptul că Tudor, instanţa narativă, începe să scrie un roman despre un scriitor pe nume Bogdan, în interiorul căruia iubita lui îl înşală cu una din prietenele ei lesbiene, Gina. Închidem ochii la artificiul romanului în roman, dar trebuie notat că răsturnarea de situaţie – reprezentată de momentul în care descoperim că proza lui Tudor are un caracter autobiografic, şi că de fapt el însuşi e Bogdan, încornoratul – e ultrafacilă şi previzibilă. Intersecţia planului ficţional cu naraţiunea centrală generează un conflict derizoriu şi subţire reprezentat, iar faptul că e schiţat abia din a doua jumătate a romanului, după infinite tergiversări şi giugiuleli, dă impresia unei improvizaţii.

În acest caz, suntem nevoiţi să urmărim docil textul şi mizele lui vizibile, aşa cum se recomandă ele la începutul romanului. Se urmăreşte o proză fulgurantă, lirică şi nostalgică, fără pretenţii absurde de a restructura canonul romanesc sau lucruri de acest gen. În astfel de cazuri, însă, atmosfera trebuie să compenseze pentru lipsa unui conflict sau a unei dinamici narative antrenante. De pildă, un roman de atmosferă este Copilăria lui Kaspar Hauser. Un roman dinamic, dar lipsit de proiect sau conflicte (fiindcă romanul devine o succesiune delirantă de conflicte), este Călătorie la capătul nopţii. Diferenţele sunt evidente.

Stilistic vorbind, Ultraviolenţă e un compendiu de piese siropoase, unde se derapează foarte adesea în non-sens: „Culcat cuminte în talgerul meu, eram din nou absolut indispensabil prezentului. De partea cealaltă, sus, sub duşul fierbinte, o fată frumoasă ţinea balanţa în echilibru. Sfinţenia juca blurată la orizont”. Porţiuni de un lirism în limite admisibile, cum este aceasta, sunt iremediabil ratate prin supralicitare: „Aşa greşit cum eram, porţiunea aia de mare prindea culoare numai şi numai datorită mie; pentru că eu o investisem astfel, era liniştită şi îmbietoare, călduţă, plină de surprize şi de pericole. Fără aportul nostru, n-ar fi înghiţit în veci Soarele; n-ar fi fost tărâm al tuturor dorinţelor, decolorată pe geamul agenţiilor de turism; n-ar fi fost decât un stadiu care filtrează o clipă circuitul însuşi nenumit ş.a.m.d.” Porţionat atent, romanul are capitole foarte scurte, care funcţionează aproape independent în platitudinea lor. Conflictul e iluzoriu, ergo cronologia devine irelevantă şi capitolele interşanjabile.

E o observaţie ingrată, în cadrul unui astfel de text, aceea că autorul nu distinge între declaraţia de dragoste şi cerinţele pur pragmatice ale unui roman. Dedicaţia cărţii trădează tocmai această componentă biografică. Dar la fel cum Beethoven nu l-a salvat pe Alex de el însuşi în Portocala mecanică, gestul romantic nu salvează scriitura pe care a generat-o: „ne iubeam ca doi adolescenţi orfani de părinţi, orfani de prieteni şi, în general, orfani de lume, iar în iubirea noastră jumătate fraternă, jumătate străină era ceva disperat, ceva ce puteam citi doar unul în ochii celuilalt; ceva ce nu putea fi numit şi care era gata să ne sfâşie.” De altfel, întreg romanul abundă de secvenţe diabetice: „Clipa salvată este adevărata artă a iubirii, citisem în romanul ăla de dimineaţă, pe avion, şi-mi intrase în cap ca un cui.”

În rest, foarte multe pasaje descriptive, realizate superficial şi care, dacă ar trebui să aibă doar rolul unei ornamentaţii, eşuează prin comparaţii facile: „puţine construcţii din acea perioadă mai puteau fi salvate; le văzusem, erau ca tatuajele din prima tinereţe – executate grosolan de escroci ş.a.m.d.”, „văzut dinspre stradă, Centrul arăta ca un bunic jovial, care îmbătrânise frumos. Când întorcea capul, însă, obrazul celălalt părea ars.” Dialogurile, la rândul lor, lasă de dorit. Nenaturale şi irelevante pentru poveste, ele se desfăşoară în gol, fiindcă nici nu ajută caracterizării personajelor, nici nu anticipează în vreun fel acţiunea: „– poate că-i cocos./ –poate./ – chiar, în ce creşte nuca de cocos? În cocotier, nu?/ – da./ – şi-n palmier ce creşte?/ – nu-s unu’ şi acelaşi lucru?/ – în palmier nu creşte nimic… e … mmm… am zis eu, îngânând în gol, neştiind ce să răspund.”, „– tu ştii cât e ceasul?!/ – băi, suntem în luna de miere…./ – în a doua lună de miere, vrei să zici./ – în luna anuală de miere./ Irina a chicotit şi, ridicându-se, şi-a mutat cana de cafea pe cealaltă noptieră. Apoi a sărit peste mine şi s-a apucat să mă gâdile:/ – Hai, leneşule, scoală şi râde la soare!”

La nivel de naraţiune pură, domină atributive de compunere gimnazială: „holuri strâmte, labirintice”, „scări din lemn masiv care scârţâiau – ghiciţi cum – lugubru.” Culorile sunt „şterse”, satul „sărăcăcios”, iar întregul roman e suprasaturat de clişee şi formule readymade: „Trăisem cea mai mare parte a vieţii chinuit, măcinat de pedepsele abuzive ale părinţilor, de batjocura colegilor şi, în final, de dispreţul faţă de viaţă şi de propria persoană.” Când nu sunt extrem de la îndemână, anumite expresii sunt naive de-a dreptul: „vălătucii străvezii de informaţii ai Internetului.” Şi fiindcă grămada cere vârf, menţionez şi inconsistenţa registrului: la un moment dat Irina, iubita instanţei narative, „îl apucă de pulă”, ca patru capitole mai târziu el să „urineze”, şi apoi, în partea a doua a romanului, „să se uşureze”.

Fie, avem de-a face cu un roman de vacanţă în siajul cărţii lui Alex Tocilescu, Imperiul pisicilor, dar lectura cărţii lui Bogdan Coşa riscă să-i dezamăgească chiar şi pe cititorii cei mai lipsiţi de pretenţii. Sigur, ar fi ideal ca în literatura română să apară o nişă literară aflată sub condiţionările pieţei de carte şi, complementar fenomenului, să se producă o specializare a criticii de întâmpinare, astfel încât romanele ocazionale să beneficieze de alt tratament decât cele cu bătaie lungă. Dar chiar şi romanele de consum posedă o serie de calităţi stilistice care, chiar dacă nu le fac valide estetic, măcar le recomandă drept vandabile. Revenind la Ultraviolenţă, aceste calităţi lipsesc. Romanul nu se încadrează în niciuna dintre ligi şi oricâtă simpatie pot genera dinamica celor doi iubiţi şi picanteriile erotice, cartea e un eşec sonor pentru colecţia EGOProză.

_________________

*Bogdan Coşa, Ultraviolenţă, Polirom, Iaşi, 2017.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 39-40]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s