Senida POENARIU – Individuaţie à la Muşina şi obsesia centrului

Alexandru-Musina__Regele-diminetii__9975-86-091-8-785334319307

În numărul din Vatra dedicat lui Alexandru Muşina, Radu Vancu pleda pentru „capitalizarea unui legat de asemenea portanţă”, „unul dintre cei mai buni patru-cinci poeţi” ai prolificei generaţii optzeci (subscriu la această încadrare valorică), prin trei demersuri: o editură poetică să-i publice poezia integral, apoi materializarea unei ediţii de eseuri şi epistole (tot la o editură puternică), şi implementarea cursurilor de scriere creatoare la cât mai multe universităţi din ţară, susţinute de scriitori anume angajaţi pentru aceasta. La numai un an după aceste observaţii, editura Tracus Arte lansează pe piaţă Opera poetică a lui Alexandru Muşina în două volume, ediţie realizată de Cristina Vasilică, iar, în 2016, Radu Vancu însuşi preia frâiele şi coordonează antologia de peste 300 de pagini, Regele dimineţii* la editura Cartier. De altfel, tot la Cartier a apărut recent şi o reeditare a eseurilor lui Alexandru Muşina, Eseu asupra poeziei moderne. Teoria şi practica literaturii. Nu voi mai comenta aici afirmaţia de bun simţ a lui Radu Vancu despre importanţa cursurilor de scriere creatoare, aşa cum nu mai este cazul să insist nici asupra eforturilor depuse de Alexandru Muşina, primul profesor de scriere creatoare de la noi, în acest sens. Aleg să cred că în momentul de faţă necesitatea şi utilitatea acestor cursuri este clară pentru toată lumea.

Cât despre selecţia lui Radu Vancu, antologia coordonată de acesta reia poeme din 10 volume publicate între 1984 şi 2013, începând cu Strada Castelului 104 şi finalizându-se cu Gelatină, mai precis o selecţie de poeme ilustrative, demonstrative şi chiar cu rol de legitimare, care succedă eseurile despre teoria şi practica literaturii din volumul cu acelaşi nume.

Cum îi stă bine unui coordonator de antologii, Radu Vancu glosează pe marginea unei triade care ar determina individuaţia muşiniană: enantiodromia (Jung) sau conjugarea lucrurilor cu opusul lor, apoi ar mai fi caracterul „arhicultural”, poundian al poeziei „complete” care se încăpăţânează să includă cele trei straturi identificate de poetul american, melopoeia, logopoeia şi phanopoeia, şi, nu în ultimul rând, iluzia accesibilităţii pe care o întreţine programatic Muşina. Nu ştiu dacă Muşina chiar e un Joker cu inimă de Batman, după cum sugerează Vancu, deşi este, ce-i drept, un bad boy sentimental până la lacrimi, aşa cum nu sunt sigură nici că cele trei dimensiuni descrise de redactorul ediţiei, deşi cu siguranţă identificabile în poezia lui Muşina, sunt şi cele care îi conferă ireductibilitatea.

Alexandru Muşina se declară exponentul unei poezii care „redescoperă valoarea propriei biografii, a micilor întâmplări cotidiene, a sentimentelor nesofisticate, a senzaţiilor «nemediate»”, cu menţiunea că, deşi realitatea imediată este punctul de plecare, ea nu este şi punctul final. Traseul poetic ia forma unui act recuperator şi restaurativ al „fiinţei ca integralitate, a coerenţei şi indivizibilităţii animalului divin care suntem” prin „angajarea existenţială vizavi de propriul text”. Se poate spune că angajarea existenţială pe care o revendică Muşina este o sondare a propriului sine împins până la epuizare, şi contrazice concepţia lui Danilov din Competiţia continuă conform căreia scriitorul este un „ochi care înregistrează realitatea. Ochiul şi accesoriile sale: aparatul de fotografiat şi camera de luat vederi au devenit organul sensibil al artistului. Ochiul vede şi selectează aspecte din realitate, nu interpretează”. Am putea spune că la această tehnică aderă alţi poeţi din proximitatea directă a lui Alexandru Muşina, colegi de generaţie (lunedistă) sau modele revendicate, cum ar fi Mircea Cărtărescu sau (parţial) Lawrence Ferlinghetti care practică totuşi o sensibilizare a realului impusă de firea sa afectivă care îl obligă la contemplaţii ce-l mişcă şi pe el, şi pe cititor în cele din urmă. De altfel, dacă tot am deschis subiectul, ochiul lui Ferlinghetti se umezeşte de contemplaţie, al lui Ginsberg se umezeşte şi chiar lăcrimează când e în faţa publicului – poezia lui este marca unui performer –, ochiul lui Cărtărescu jubilează în faţa spectacolului de aglomerări lexicale, un „teribil orchestrator al unui fel de «enciclopedism» poetic” cum îl numea Lefter, în timp ce Coşovei este – şi rămâne – un „cruciat” al simbolurilor americane pe care, prin multă perseverenţă, le întâlneşte la colţ de stradă în plin comunism. Prin comparaţie, ochiul lui Alexandru Muşina este ceva mai greu de „categorisit”, dacă ne este permisă exprimarea, nici nu (doar) fotografiază, nici nu (doar) filmează. Cu siguranţă, nu avem o (re)prezentare a banalităţii vieţii într-o cheie jurnalistic-descriptivă (aparat de fotografiat), ci, cotidianul este doar un pretext, tangibilitatea lui este singura cale de acces la fărâmele de „miraculos” disipate, pierdute aproape definitiv.

Disecţiile lui Muşina până la nivelul celulei şi al micilor zei celulari ne trimit cu gândul la câteva versuri din Cântecele lui Berryman: „Nu înţeleg cum Henry, despicat/ larg ca să vadă toată lumea, a supravieţuit./ Ce are acum de spus e o îndelungă/ uimire că lumea poate să suporte&să fie”. Alexandru Muşina îşi numeşte un volum Tomografia şi alte explorări, o alternativă semantică a „despicării” lui Henry, a cărui expunere excesivă este până la urmă o radiografiere publică. Henry, ca şi A. M., supravieţuitori ai actului disecării, devin ilustraţii vii ale supravieţuitorului, fie el şi unul chinuit, un exponent al lumii care este capabilă să încaseze, cum afirma şi Radu Vancu în prefaţa antologiei de faţă: „hibridul acesta de vitalitate maladivă (şi viceversa) face ca poemele lui să se vindece pe măsură ce îşi descriu boala. Şi să te vindece şi pe tine deodată cu ele, în timp ce te descriu, cu toate ale tale. Adică să te facă şi pe tine, cititorul, un învingător”.

Explorările până la limitele anatomicului, în termenii lui Andrei Bodiu, sunt în cazul lui Alexandru Muşina centripete. Mereu în căutarea Centrului, al Unului indivizibil, al divinului din uman, al metafizicului din real, al sacrului din real. Odată cu „pierderea paradisurilor imaginare” şi cu primatul biologicului, „viaţa viermelui/ E mai puternică decât clavicula mea divină”, şi asta deoarece, afirma Muşina în 1981, omul nu poate exista în afara sacrului, „are oroare de inform, de haos. Sacrul nu dispare, ci se topeşte, se ascunde în profan. Sub crusta obişnuinţelor, a rutinei şi a cuvintelor uzate, colcăie o lume mirifică de senzaţii şi sentimente”. Cum spunea Al. Cistelecan în Pe unde mai merge Budila-Express „Muşina e «tentat să recadă în metafizică». Şi recade, fireşte […]. Jurnalul Imanenţei devine un mod de a reface legătura cu transcendenţa. Iar de-o vreme încoace chiar cu Transcendenţa […]. «Noul antropocentrism» regăseşte, fără tapaj de fioare, străvechiul «teocentrism»”. Teoreticianul noului antropocentrism, nu este, până la urmă, un antropocentric sadea, cum ar putea fi când „Stegozaurul visează mamiferul, mamiferul/ Visează primatul, acesta pe Homo Erectus Erectus;/ De aici înainte totul e o mişcare a mâinii/ În sensul acelor de ceasornic, atât./ «Dar ce visează fratele tău, femeia, părinţii, prietenii?»/ Nimic. Ei se învârt/ În sensul acelor de ceasornic, ei ascultă/ Bufnitura bastonului, bocănitul protezei,/ Apoi adorm liniştiţi.”?

Antropocentrismul dezgolit de metafizic duce la dezolare şi criză existenţială, în cel mai bun caz la un „nedefinit plictis”. „Povestea tatălui şi a mamei” nu este decât „o transpiraţie încleştată” prinsă în „clipa putreziciunii noastre”, şi „Nimic nu iese din plasa subţire-a atomilor,/ Nici măcar acest gând atât de amăgitor/ încât se prăbuşeşte în sine, nimic/ Nu arde dincolo de gardul sfios/ Al celulelor, nici măcar/ Corpul tău desenat pe rulouri fine de ametist”. Muşina este însă un nostalgic al unui „tare, tare demult”, un timp şi spaţiu primordial al întoarcerii, al „Minţii care ne-a născut”. Când şi nostalgia în cauză este abandonată, registrul este unul profund decepţionist şi „Oricum, deasupra Maternităţii/ Când ne-am născut nu strălucea nici o rază. A diavolului nu. Nici a divinităţii”.

Decrepitudinea n-o avea leac, iar naşterea nu o fi decât un „poker stupid”, dar, Muşina, „visător şi placid”, tot trage ocheade după gard, poate-poate un dincolo se relevă, sau fie şi numai pentru a se convinge că „e doar un gol acolo, plin de pietre,/ Mai mari, mai mici, de gaze care ard fără de rost./ Nimic nu e adevărat din tot ce-a fost:/ Un vis, o-nchipuire a bietelor bipede”. Şi dacă inocenţa o pierde şi Paradisul nu se lasă (re)cunoscut, ezitarea tot rămâne.

 Îl invocă chiar şi pe Zenon cu ale sale Paradoxuri, şi iată că, dacă „toate sunt una”, Zenon ar putea să-l înveţe „împărţirea Spaţiului, nesfârşită” şi chiar să-i spună că „nu o să moară”. Reductio ab absurdum ne trimite la enantiodromia amintită de Vancu, iar din dialectica lui Muşina irumpe (cu timiditate am putea spune, ca să păstrăm registrul contrariilor muşiniene) spulberarea mitului consecvenţei şi al prezumtivei evoluţii rectilinii. În cele din urmă sunt depăşite limitările temporale dintre atunci şi acum.

Nostalgia căutării unui Centru (metafizic sau nu), al unui Atlas care să oprească dezintegrarea irepresibilă conduce atât înspre o recuperare a biografiei prin sondarea experienţei cu sine şi cu ceilalţi prin tehnica „expunerii”, dar şi prin cea a resemantizării cotidianului, a iscodirii tangibilităţii: „Tu strânge din dinţi, ţine ochii deschişi/ Ţine aproape! De lucruri, de cuvinte./ Doar acolo, acolo mai ies la suprafaţă/ Reflexele, vocile, micile daruri/ Ale aerului, ale luminii, ale unui Dumnezeu/ Tot mai îndepărtat”. În cele din urmă, actul creator, poemul în sine, este un alt Centru coagulant al existenţei muşiniene. Aici puterea îi aparţine, puterea să „desprindă numele de carnea lui”, să „dezlipească senzaţia de senzorii ei”, „să-i pornească din degete nevăzute fire”, să organizeze haosul din jur şi să învingă până şi tirania „amprentei genetice”. Cu toate acestea, poetul nu se poate abţine să se întrebe „Cui îi mai pasă?” sau dacă „E de ajuns?”

Obsesia centrului vine în cazul lui Alexandru Muşina la pachet cu un complex al marginalului (socio-cultural) care l-a urmărit în toată activitatea sa literară şi a produs nu doar frustrări sau nevroze, cât şi adevărate crize identitare. Subversivitatea poemelor sale are ca sâmbure germinativ această poziţie ingrată, marginală, iar Budila-Express şi Lecţiile sunt elocvente în acest sens.

_____________

* Alexandru Muşina, Regele dimineţii. Poeme alese de Radu Vancu, Cartier, Chişinău, 2016.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 37-39]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s