Rita CHIRIAN – Cu smerenie, cu totul

Horatiu-Lascu-N-am-fost

E firesc ca ierarhiile literare să se consolideze şi să supravieţuiască prin centrifugare; de la Bucureşti până la Botoşani, distanţa este mult mai mare decât o arată hărţile. Doar rareori şi fulgurant se întâmplă ca jocurile să-şi mute punctul de interes. Succesele se repurtează departe de provincie, aşa cum undele îşi diminuează amplitudinea cum te îndepărtezi de epicentru. Cei mai mulţi dintre scriitori, dincolo de talent ori criterii valorice, sunt condamnaţi la obscuritate ori, poate şi mai rău, să poarte panaşul de celebritate locală, cu toate diligenţele pe care le presupune: encomioane, boemă, reciprocitate în adulare, servilism, sinecuri. Dacă se întâmplă o moarte timpurie – deci, ieşită din firesc – memoria lor este parazitată de alţi scriitori, editori şi prieteni care alimentează aceeaşi reacţie chimică a provincialismului şi mediocrităţii, deci a lucrului făcut pe jumătate. Pe de altă parte, uşurinţa cu care poate apărea astăzi o carte nu face niciun serviciu celui publicat; puzderie de edituri şi de editori, constelaţii de festivaluri şi de nesemnificative însăilări culturale, cohorte de literaţi wannabe, ca membrii unui trib pierdut şi reconstituit prin dovezi prea de tot disonante, se adună spre glorificarea unui zeu mort. Dacă ar fi să numim festivaluri şi concursuri literare care poartă numele câte unui scriitor al ultimelor trei-patru decenii am umple lesne jumătate de pagină; dacă este să contabilizăm studiile critice relativ serioase în jurul aceluiaşi scriitor, abia asta e treabă de arhivar. Peste provincie – cu puţine excepţii – începe să scrie, din nou, terra incognita. Memoria & posteritatea devin o chestiune de oralitate, de vehiculare în cercuri restrânse a anumitor nume. Câţi ştiu – fără să-l fi cunoscut direct – cine a fost Horaţiu Ioan Laşcu, de pildă?

   După criteriul generaţionist, HIL ar fi uşor de aşezat în zona nouăzeciştilor, deşi nu răspunde la aceleaşi imperative ca mai gureşii lui confraţi. Pe harta lui sunt punctate Iaşul în care se naşte, în 1964, Stânceştiul de Botoşani, unde studiază în primii ani, Botoşaniul unde-şi continuă gimnaziul şi o parte a liceului, din nou, Iaşul facultăţii de filologie; după studiile universitare, Horaţiu Ioan Laşcu este profesor la Todireni, Botoşani, iar după ’90 îl găsim gazetar, profesor sau funcţionar cultural. Moare în octombrie 1997. Antum, publică un singur volum, Înălţarea (1995), urmat, postum, de Lacrima neagră (Botoşani, 1998), de o antologie, Cartea învierii (2004), care reia Înălţarea şi Lacrima neagră, plus un ciclu de inedite, şi o ediţie definitivă, Poezii (Botoşani, 2005 şi 2012). Poate părea surprinzător că o nu prea stufoasă operă le va fi creat dificultăţi redactorilor/tehnoredactorilor care, în notiţa biobibliografică, ba vor omite un titlu, ba-l vor stâlci; mai mult decât atât, nu ştim cu certitudine nici locul naşterii, sursele indicând Iaşi (mai des), Vaslui sau Stânceşti (Botoşani). Fireşte, fără Gellu Dorian sau Nicolae Corlat, nici aceste apariţii nu ar fi fost posibile; totuşi, în ciuda bunelor intenţii, sunt ediţii intruvabile, de tiraj confidenţial şi, implicit, de ecou stins.

O nouă antologie din textele poetului botoşănean, ediţie îngrijită de Nicolae Corlat, a apărut de curând: N-am fost niciodată al vostru.* Ea ar putea să limpezească puţin destinul acestui poet provincial. Sau nu. Prefaţa, semnată de Nicolae Corlat, metaforică şi nostalgică, nu oferă niciun detaliu tehnic legat de întocmirea acestei ediţii. Cuprinsul indică o selecţie din Înălţarea (1995), Lacrima neagră (1998), dar şi din Cartea învierii (2004), titlu care nu apare pe clapeta biobibliografică, drept pentru care am tinde să credem că este un ciclu inedit: nu este. Nici referinţele critice nu răspund la mai multe întrebări, părând, cele mai multe, a fi extrase de necrolog, ceea ce confirmă o anumită apetenţă a gazetăriei literare pentru encomionul post-mortem; tot aici este reţinută una dintre primele lecturi publice ale lui Horaţiu Ioan Laşcu, în cenaclul ieşean Junimea, rememorată histrionic de Lucian Vasiliu în Convorbirile literare din octombrie 1982: „…tânărul poet abia a împlinit 18 ani, iar în ochii lui, albastru-bucovieni, înoată pe spate cele trei graţii…”. Demn de notat este şi faptul că niciunul dintre criticii de poezie cu greutate nu este prezent aici, pesemne pentru că Horaţiu Ioan Laşcu nici nu intrase vreodată în atenţia lor. Pe de altă parte, Ovidiu Nimigean (autorul celui mai coerent şi mai non-metaforic expozeu) face totuşi un portret de decadent & frondeur, teritoriu – poetul – de superbe contradicţii: „Poezia sa îmbină într-un suflu personal fronda şi dezabuzarea poetului maudit cu melancolia moldavă. Volumul de debut, adunând poemele unui deceniu, confirmă – şi fixează – vocaţia lirică a acestui risipitor incorigibil.// Horaţiu Ioan Laşcu este un elegiac scuturat uneori convulsiv de accese de mânie şi sarcasm, pe care i le provoacă incompatibilitatea morală cu mediul. Fragilitatea casantă a poetului se simte, pe bună dreptate, ameninţată de râsul proştilor. (…)// Era inegal, ca un tânăr artist veritabil. Scria imperfect, scria perfect, era grotesc, era sublim. Să te încumeţi la hotarele artei scrisului e riscant, pentru că acolo nimeni şi nimic nu veghează ca să-ţi certifice valoarea.” În rest, când se fac notaţii despre Horaţiu Ioan Laşcu este vorba, aşadar, mai curând despre mitologia HIL decât despre un poet adevărat. La procesul de mitologizare – mai curând păgubos – contribuie alandala prieteni, poeţi, cronicari – deloc în serviciul său, căci tocmai pompa metaforică ce vrea să probeze calitatea genialoidă are ea însăşi ceva desuet, necrofag şi lubric. Cu greu am putea să ne imaginăm că s-ar putea scrie astfel (gongoric şi apoftegmatic) despre – să zicem – Cristian Popescu, Iustin Panţa ori Aurel Dumitraşcu, asta ca să numesc numai trei nouăzecişti care se înscriu în seria poet-tânăr-mort.

   La drept vorbind, Horaţiu Ioan Laşcu a fost poetul unui singur volum, Înălţarea. Fără îndoială că titlul însuşi trimite la o anumită percepţie thanatică, dar taumaturgică, ba chiar la o torsionată viziune religioasă. Un poet de metafizică, pentru care realul este departe şi alungat, estompat, ignobil. Poate chiar de aceea, poemul care deschide volumul postulează chiar această lepădare de real – acelaşi real care făcea să curgă râuri de cerneală febricitantă la ceilalţi nouăzecişti. Este clamată profesarea singularităţii (şi a solitudinii) no matter what: „faceţi ce vreţi eu sunt/ senina tăcere a apei/ nimeni/ nu-mi poate lua nimic/ nici tinereţea nici moartea/ între talaz şi stelele fixe/ aici sunt negociez cu/ întunericul şi întind/ capcane iluziei vă privesc/ nimic nu-mi puteţi lua/ moartea mai ales superbă în rest/ faceţi ce vreţi/ n-am fost pe de-a-ntregul/ al meu n-am fost/ niciodată al vostru” (p. 11). Desigur, nu este greu de remarcat că HIL vine mai degrabă din modernismul înalt, din spaţiul în care poezia simbolizează, travesteşte, trage cortine de fum, sfiindu-se să numească şi să tranzacţioneze cu banalităţi; el ţine de transcendent, îşi fixează graniţele în spatele concretului, poartă un război lipsit de gravitaţie. Sunt poeme de înregistrare alertă, ca sub ameninţare. Cele mai multe texte chestionează – tot în cheie modernistă – locul & misiunea artistului: „acum ştiu – un poet este un om în permanentă primejdie din el/ rămâne ceva asemeni prafului din cutia de scrisori/ (numai/ din când în când o femeie ca o stea de mare/ tulbură această certitudine această nelinişte acceptată)” (Aş fi vrut să fiu erou). Peisajul interior este (pretins) simplu, tocmai de aceea poezia – parte a ei, „eroică”, deci „de succes” – este văzută ca act de mistificare & maculare: „aş fi vrut să fiu erou/ un erou adevărat/ şi cât de frumos v-aş fi minţit atunci”. Sunt, astfel, arte poetice: puţini mai au curajul nebun să se ipostazieze ca poeţi în mijlocul textului şi cu riscul de a deveni, cei mai mulţi, ridicoli. Pentru Laşcu, probabil ultimul poet de orgolii, poezia e un destin, asumare şi corvoadă, în discordanţă aparentă cu disponibilităţile individuale; în poezie, Laşcu se poziţionează ca unul care a preschimbat, fără să prindă de veste, instrumentele tradiţionale ale subzistenţei cu o armă letală: „vin înspre cuvinte precum/ un temător băiat de ţară ce/ n-a ştiut decât de vite şi cai/ un băiat de la ţară ce/ din căruţă descoperă în ceaţa zorilor/ pe rând şi cu luare aminte/ turlele bisericilor şi locuinţele sărace/ burjuii şi amărâtele fâţe/ şi firmele frumos colorate şi disperarea/ şi câinii goniţi/ iar apoi/ piaţa aceea în care se vând de toate” (*** vin dinspre cuvinte…). Ce să facă, într-un trup slab, cu o astfel de maladie? Democratizează, vulgarizează, ia în răspăr, cum se întâmplă în Pardon!: „frecventez pe rând toate cuvintele/ ca pe târfele unui bordel cosmic/ toate mă-nşeală şi eu nu pot/ să le zic decât să tacă să tacă/ să le spun eu ce vreau să aud de la ele// dar curvele-s curve”.

Antologatorul renunţă la textele cu alonjă negru-expresionistă şi favorizează altele, abrazive sau colocviale, la fel cum se trec sub tăcere poemele ultrametaforizante – după ticuri de generaţie ’70 –, care însă nu i-ar face un atât de mare deserviciu lui Laşcu, aşa cum este acest poem din Înălţare: „negre mătănii mi-s zilele/ într-un pântec apăsător/ mă simt nenăscutul/ copil războinic/ ce loveşte pe dinăuntru/ carnea propriei mame// de ce nu m-aş trezi/ de-ar fi să-mi dorm somnul/ ca o rădăcină/ de nu m-ar fi nuntit lumea/ fără voia mea/ dacă sângele meu n-ar fi/ albie de porci pentru alţii// ghemuit cu ochii închişi/ mă rog să se facă întuneric”(*** negre mătănii mi-s zilele). Poet muzical, pentru care versul este psalmodie & incantaţie, atent la topica afectivă de pe urma căreia textul îşi sporeşte valenţele, Laşcu este departe de verva inovativă ori speculativă, ludică şi autopersiflatorie a congenerilor săi. Plânsul lui e încă teroare şi stupor, fără căderi de tensiune, fără eliberare a strânsorii – şi chiar bine strivit sub tone de întuneric, singura inconsistenţă pe care şi-o îngăduie are o astfel de formulă: „mi s-a urât cu minele atâta pagubă vor spune/ concretizând un minus o pasăre rară pre limba ei/ o tăcere sterilă/ perversă deşartă plină de păduchi şi de glorie/ inconfundabilă o noutate a murit mandea/ ei şi/ moartea era un băiat frumos şi curat/ era de semănat/ de evoluat/ şi cules// a fost bine acolo/ (a vomitat în prima lună)/ a fost bine în mama/ ţuţ” (Moartea).

Laşcu vine dintr-un Mazilescu mai puţin stilizat, mai intempestiv; e drept că – să nu uităm! – este autorul unui singur volum asupra căruia şi-a dat girul, celelalte fiind texte de atelier. Un Mazilescu grăbit sau mai vorbăreţ sau doar în căutarea formulării exacte, care să nu scape despotismului viziunii; de aici se întâmplă să apară stringenţa de hiperexplicitare, determinările excesive ori paralelismele sintactice redundante, perdelele de metafore uneori tocite („vămi iritante printre sentimente obscure/ cearcănul dimineţii – un curcubeu/ de întuneric sub păsări” etc.) care ţin(eau) de o vârstă depăşită a poeziei. Când apasă clapa melancoliei – despre care se tot vorbeşte, cu drept şi fără, în legătură cu poeţii moldoveni – îi ies, aşijderea, stridenţe de expresionism: „despre poeţi – mai puţin în ziua de azi/ (absolvenţii trişti ai iluziei despre care se vorbeşte cu pioşenie/ la ora când se-nchid cimitirele)/ numai atât cât să poţi afla ceva compromiţător/ numai atât cât să te poţi îndrăgosti de o legendă sau/ să înveţi dispreţul suveran («O, râsul satisfăcut al proştilor!»)/ numai atât cât în oglindă să-ţi/ batjocoreşti chipul cu o imagine// bat clopotele aici în singurătatea morţii/ mi-e a pelin şi a sunete deşucheate/ pe aceste pământuri târzii peste care noaptea fluieră a pagubă// mai e puţin şi va bate o altă înviere a simţurilor/ (lămureşte-ţi unghiul adult al naşterii tale!)// în rest numai de bine” (Numai de bine). I s-ar putea reclama lui Laşcu un anume anacronism (e înmuiat de melancolii, are domolişuri de arhaisme, dar e departe de idilic); i s-ar putea imputa infuzia spiritualistă, ciuperca mistică, atât de repulsivă unora, arcurile de transcendent pe care le tensionează cu migala unui inginer de imagini (când îşi ratează poemele, Laşcu îşi susţine prea mult nota finală, parcă neîncrezător că încărcătura a fost detonată în întregime); acolo unde pare să exerseze goliardicul ori un oarecare savoir vivre, Laşcu îşi dublează reprezentaţia cu sonorităţi tragice, de altfel singurele prevalenţe: „daţi-mi răgaz măcar să-mi construiesc o casă/ altminteri nu-mi rămâne decât poezia mirosind a mortar proaspăt şi/ toată schelăria adiind a pădure ei!/ parfumul bradului parfumul ei şi exactitatea scăderii:/ doi minus unu fac nimic/ voi mai trece încă o dată munţii/ de tot” (***daţi-mi răgaz măcar…).

Nimic nu e uşurătate, respiraţie limpede, claritate; iar frumuseţea, înregistrată fidel de senzorii poetici, e respinsă fără drept de apel ori împinsă în cămăruţa himerei şi tranzienţei: „te ating ca pe o seară de noiembrie/ roşie ca un măcel gura ta murmură/ cuvinte tandre promisiuni de sânge/ şi moarte ţinuturi îndepărtate şi crude/ ochii tăi// numai trecerea ne aparţine” (***te ating ca pe o seară de noiembrie…). Înălţarea nu e un volum unitar, cum nici nu se cuvine unui debut, care mai cu seamă în stângăcii şi aproximări îşi anunţă viitoarele linii de forţă; pentru Laşcu, celelalte volume nu au mai fost cu putinţă; lecturile apriorice, în cheia morţii (sinuciderii?) timpurii, fac, şi ele, un rău uriaş poeziei de aici, pentru că funcţionează implacabil privirea pioasă şi împăciuitoare. HIL nu era un poet de nouăzecisme libertine, de experiment, locvace şi jemenfichist; nici un impenitent. Singura insolenţă căreia i s-a lăsat a fost aceea de a trece – cu stilizări, calofilii şi insurecţii metafizice – dincolo de cenuşiul existenţei provinciale. De altfel, nicio topografie nu transpare din textele lui: dacă e acolo un târg nordic, e mai degrabă o Siberie de pustnic – singur, şi ispăşirea.

___________

* Horaţiu Ioan Laşcu, N-am fost niciodată al vostru, Editura Junimea, Iaşi, 2017. Ediţie îngrijită de Nicolae Corlat

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 43-45]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s