Cu şi fără coloană vertebrală. Aşa ar putea fi clasificate personajele celor două piese de teatru reunite de Daniel Ilea în micul volum apărut la Editura Tracus Arte, în 2017.* Prima este o dramatizare a romanului lui Max Blecher, intitulată omonim Inimi cicatrizate, cu o introducere a traducătoarei Anca-Domnica Ilea. Cealaltă e inspirată dintr-o veche legendă babiloniană (cu titlul original Răul şi Bunul), denumită de autor Un nume de rău augur. Având ca sursă două texte atât de diferite, cartea dramaturgului (şi prozatorului) francez, de origine română, are la bază totuşi un principiu unificator. Acela este – am anticipat deja – metafora omului cu şi fără verticalitate. Mai mult fără, să-i zicem, îndrăzneală. Fie că e în joc forţa slăbiciunilor individuale, ca în prima piesă de teatru, fie că e de vină puterea numelui predestinat, cum se întâmplă în a doua, rezultatul e acelaşi: degradarea umană, fizică şi spirituală, la umbra neputinţei de a-ţi lua în posesie caracterul.

Aparţinând unei lumi acaparatoare, încorsetaţi în „ghipsul” cenzurărilor de tot felul, atât bolnavii sanatoriului din Berck, Normandia, cât şi protagoniştii legendarei povestiri franceze se adaptează mai uşor sau mai greu – unii deloc –, în funcţie de câtimea de ascuţime ce îi defineşte sau nu ca oameni. Să îi luăm ca exemplu pe clienţii staţiunii de recuperare din nordul Franţei. Pe lângă faptul că suferă de afecţiuni fizice, ei se aleg în timp (ori aşa i-a născut societatea) cu deformări morale, de nu chiar sufleteşti: „– Sufăr de mai mulţi ani, dar boala mi s-a descoperit abia acum//– Aşa a fost cu noi toţi”. Numai că, dacă vertebrele se mai pot îndrepta, încât bolnavii să scape de poziţia orizontală la care au fost supuşi pentru o vreme, verticalitatea etică şi emoţională, odată pierdute, vor fi greu de recuperat. În caz că şi-ar mai dori vreunul ameliorarea. Emanuel, cel puţin – protagonistul primei piese, afectat de o tuberculoză osoasă, denumită ştiinţific „morbul lui Pott” –, zice că nu: „mai bine un ghips decât o lecţie de morală”.

Altfel spus, „poziţie” să fie, mai mult sau mai puţin înclinată, mai mult sau mai puţin flexibilă, numai să o ai. Ce sens ar avea să o refuzi atâta timp cât ea singură îţi oferă posibilitatea de a te bucura de avantajele vieţii, fie ea şi una compromisă? Ne-o arată azi personalităţile politice, ne-a avertizat, la vremea lui, Caragiale. Şi mai ales o află Emanuel de la tatăl său. „Vezi, dragule, ce ţi-am zis eu, aici toţi bolnavii duc o viaţă normală… Îmbrăcaţi, se plimbă pe străzi, atâta doar că stau întinşi… asta-i tot, până se vindecă. Să-i vezi pe alţii, cum, tot culcaţi, conduc singuri trăsura!”. Cumpără ziare. Dau petreceri. Trag cu puşca. Se îndrăgostesc şi se despart. Trădează sau iscă gelozii. Cîntă. Tricotează. Şi câte şi mai câte. Plus că, vorba aceea parafrazată, bolnav să fii, noroc să ai. Sau invers. Căci nu oricine – nicidecum posesorul unei sănătăţi (mai bine zis, voinţe) de fier – ajunge să beneficieze de tratament într-un centru special(izat), dotat cu servicii complete, izolat de metehnele lumii ce i-ar putea perverti reabilitarea. Ca să ajungi aici, se impun, desigur, ca în orice demers bine cumpănit şi atent scenarizat – cum au fost, de-a lungul timpului, reeducările ideologice, în fine, despotismul sub toate chipurile lui – nişte condiţii. Să te lepezi de iniţiativa proprie şi să nu ai nimic în comun cu stima de sine (de caracter, nici nu poate fi vorba!). Ca mai apoi să renunţi la propriul trup, de ce nu şi la suflet („Mă îmbracă ca pe un mort”, va constata Emanuel), şi să îmbraci haina supunerii („Ţi-au şi dat uniforma! Ai intrat şi tu în rang!”) sau, totuna, a depersonalizării. „Când Emanuel se priveşte, rămâne uluit: a devenit o fiinţă hibridă, combinaţie de piele şi ipsos”. Sau, mai degrabă, pacient… unul aşa cum se cere: docil, dependent de boala sa.

Fără să fie un ins de nealiniat, se mai întâmplă ca tânărul student să îşi dezvăluie şi (puţinele, e drept) rezerve: „mă chinuie gândul că încet-încet voi deveni un adevărat bolnav… că tot ce iau acum drept lenevie şi odihnă va deveni un prizonierat”. Deşi se referă aici strict la disfuncţia fizică („mi-e frică de scoborâş… să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască, ori şi mai rău…”), temerile lui vor deveni, din păcate, premoniţie. Aceasta pentru că micile probleme medicale vor degenera, în timp, într-o afecţiune cu adevărat gravă: regresia ca fiinţă. Confirmată şi experimentată deopotrivă de ceilalţi. „Ei! Dragul meu, aici e ceva ciudat! Berck nu e un simplu orăşel de bolnavi, e o otravă foarte subtilă, perversă, îţi intră în sânge, ca un drog. Cine a trăit aici parcă nu-şi mai poate găsi nicăieri locul în lume. Vei simţi şi tu asta, într-o bună zi. Toată lumea de aici, negustorii, doctorii, farmaciştii, până şi brancardierii, cu toţii sunt foşti bolnavi, care n-au mai putut trăi prin alte părţi”. Un exemplu de adicţie (a se citi: îndoctrinare) reuşită e cel al lui Ernest, tovarăşul de discuţii şi povăţuitorul lui Emanuel, care se arată convins că sentimentul corect faţă de societate trebuie să fie scârba, iar atitudinea potrivită, fuga. „Mai dramatică e situaţia mea, care-s vindecat şi uite că va trebui să reintru în viaţa de toate zilele. Voi avea nevoie de o sănătate de fier ca să rezist, în timp ce pe pătuţ îmi puteam permite luxul să am într-o seară febră, într-alta vărsături! (Dă pe gât un alt pahar şi continuă, electrizat:) Ce aş putea face extraordinar în viaţa cotidiană? Să mă spăl de două ori pe dinţi, să mănânc bine la prânz, să beau cafea cu lapte seara. Înţelegeţi ce animal îngrozitor voi deveni? (Încă o duşcă.) Dacă cineva a fost scos o dată din viaţa de zi cu zi şi a avut timpul şi calmul necesare să îşi pună o singură întrebare esenţială, una singură, va rămâne otrăvit, ori vaccinat, pentru toată viaţa. Fireşte că lumea merge înainte, dar pentru el parcă o mână invizibilă a şters cu buretele semnificaţia normală a lucrurilor…”.

S-a scris despre personajele lui Blecher că sunt exemplul suferinzilor asumaţi, care îşi trăiesc agonia cu demnitate. O fi adevărat, însă nu şi în dramatizarea lui Daniel Ilea. Unde resemnarea, dacă există, e cel mult o iluzie. Produsul închipuirii lui Emanuel: „îi admir oarecum pe toţi cei cărora boala le-a devenit indiferentă, ca o a doua natură. Dar eu unul m-aş simţi nenorocit dacă, într-o zi, aş ajunge la o asemenea perfecţiune stoică… ori poate resemnare?! Eu mă trezesc câteodată noaptea şi scrâşnesc din dinţi, gândind: e oare adevărat ce mi se întâmplă?!”. Departe de a fi o atitudine semeaţă, aparenta revoltă invocată de personaj e mai degrabă o reacţie involuntară de disperare dată ca răspuns la forţa cu care boala îl ia prin surprindere. Pus faţă în faţă cu pericolul morţii, acesta nu are timp şi nici viteză de reacţie, astfel că tot ce îi rămâne de făcut este să devină victimă a avalanşei de stări şi de emoţii pe care aflarea unei veşti nedorite le implică.

Iată cum, în timp ce îşi face radiografia la coloană, încă dinainte de a i se pune diagnosticul, „pe chipul lui Emanuel se citeşte o spaimă de jivină prinsă în capcană”. Reacţia ulterioară? În consecinţă. „Gândul de-a se spânzura”. Noroc cu vocea interioară care îi aminteşte că, pentru asemenea gesturi ferme, e nevoie de tărie de caracter. Pe care, dacă e să-i dăm crezare vocii, nu o are: „Eşti mult prea slab, prea laş, ca să faci asta trebuie mult curaj!”. Şi, din perspectiva comparaţiei pe care el însuşi o face, nici nu ar putea-o dobândi („«Prea mulţi nasturi de încheiat şi de descheiat, toată viaţa», aşa a zis englezul ăla şi s-a sinucis. Câtă luciditate şi ce om curajos!”), deşi de o încurajare, chiar dacă autoironică, tot e în stare: „Curaj! Curaj găină că te tai!”. Prizonier al unei afecţiuni trupeşti, proaspătul student la chimie cade pradă deopotrivă propriei minţi, care, puţin impresionată de suferinţele acestuia, îl şicanează cinic: „Veţi fi ghilotinat, tinere domn!”. Şi aceasta din cauză că, în realitate, focarul de infecţie e mai puternic în interiorul trupului decât pe suprafeţele lui. Aşa se face că, îmbolnăviţi în propria personalitate şi furaţi de repeziciunea cu care îi ameţeşte boala, Emanuel şi cei asemenea lui ajung să dea vina pentru destrămarea psihică şi sufletească pe firea vieţii de care îşi doresc grabnic să se descotorosească. Pentru ca, mai apoi, să se refugieze la sanatoriul din Berck, un loc ferit de indiscreţia lumii şi suficient sieşi, unde „bolnavii n-au nevoie de sănătate, se simt foarte bine pe pătuţurile lor, dădăciţi, duşi şi aduşi cu trăsura la plimbare… într-un cuvânt, fericiţi, cu totul fericiţi”. Pentru că au uitat nu numai de propria biografie, ci şi de prejudecăţile oamenilor: „genunchiul ei s-a vindecat, da, dar a rămas ţeapăn, s-a anchilozat. Când umblă, şchiopătează. Ea ar vrea să rămână aici, printre bolnavi, unde toţi au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate pentru cei sănătoşi”. Mulţumiţi totodată că au sfidat nonsensul vieţii – „un argentinian… şi el vindecat de mult, dar care preferă, uite, aerul de sanatoriu celui din biroul lui de avocat!”.

Neputincioşi şi lipsiţi de cutezanţă, incapabili să înfrunte viaţa, personajelor lui Daniel Ilea nu le mai rămâne decât să se „adapteze”. Acceptând compromisuri şi consimţind degenerarea, pe care singuri şi-o reprezintă. „Ştii cu ce ajungem să semănăm noi? Cu ceea ce se numeşte în medicină un «ţesut cicatrizat». Pielea aia vânătă şi zbârcită care rămâne când o rană e vindecată. O piele aproape normală, atâta doar că e insensibilă la frig, la cald ori la atingeri (Câteva secunde de tăcere, apoi ţiuitul ceainicului dinspre camera Célinei). Aşa şi inimile noastre, dragul meu Emanuel, s-au transformat în ţesut cicatrizat… Insensibile la frig, la cald, la durere. Învineţite de duritate. Inimi [şi, de ce nu, trupuri] cicatrizate”. Atraşi în colivia unei existenţe încremenite, ei preferă, iată, sechestrul în loc să lupte pentru eliberare. „De fapt, mie a fi bolnav nu mi se pare [mărturiseşte Emanuel] aşa de îngrozitor. Am avut întotdeauna în mine un fond de lene, care acum, iată, poate fi satisfăcut: îmi întind oasele în cărucior, mă odihnesc, mă simt bine; nu simt dorinţa să umblu…”. Bizară alegere, de nu chiar absurdă. La fel ca boala însăşi şi – am zice – asemenea teatrului pe care Daniel Ilea îl scrie.

Iată cum: în loc de o succesiune de evenimente, spaime, nelinişti şi angoase; în loc de personaje cu acte de identitate, fiinţe-umbre; dincolo de clasicele indicaţii scenice, detalii atent construite. Şi asta nu e tot. Ar mai fi decorurile stilizate, un loc şi o atmosferă sufocante prin monotonie, o poveste dramatică surprinsă într-o manieră comică, efecte de lumină şi sonorităţi muzicale. Plus acţiuni mecanice şi gesturi repetitive, stereotipii şi replici cu nonsens, gândiri plate şi acte bizare, spaţii închise şi medii sufocante, şi câte şi mai câte…. Toate în slujba unui exerciţiu (reuşit) de oglindire a literaturii prin teatru, fie el mai mult sau mai puţin absurd.

„Pariu nebunesc de trecere de la o formă romanescă la o formă teatrală” (califica traducătoarea reprezentarea pe scenă a romanului lui Max Blecher). Treabă de migală, într-adevăr, nu e pentru oricine pofteşte dramatizarea. Îndeosebi când vine vorba de roman, materie amplă, pentru a cărei „rescriere” concentrată e nevoie de viziune şi imaginaţie, de inspiraţie şi tehnică. De ce nu am zice-o, de creaţie şi stil. Din fericire, ele domină în cartea lui Daniel Ilea şi – sperăm că se va întâmpla la fel – în jocul scenic pe care probabil tot el îl va monta cândva.

________

* Daniel Ilea, Inimi cicatrizate, cu o introducere a traducătoarei Anca-Domnica Ilea. Un nume de rău augur, Editura Tracus Arte, 2017

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 45-47]