După Efectul calmantelor, Liderul grupei mici de la grădiniţa de stat nr.2 şi Les jeux paralympiques, Omar şi diavolii* reprezintă o mutaţie în evoluţia literară a lui Dan Ciupureanu dinspre zona poeziei înspre cea a prozei. Publicat în cadrul colecţiei Ego Proză a editurii Polirom, acest microroman este o proză autenticistă în cadrul căreia se opun două tendinţe. Pe de o parte, există o încercare stilistică de simplificare a scriiturii, iar, pe de altă parte, o înclinaţie înspre suprarealism şi onirism. Aceste tendinţe vor fi rezolvate la nivel metatextual prin marcarea unor pasaje cu italice. Proiectul de autoficţiune surprinde trecerea unui personaj printr-o adolescenţă delirantă, urmată de o tinereţe petrecută în sărăcie, soldată cu schimbarea diferitelor locuri de muncă în străinătate. Personajul-narator, Ian alias Bibanu, ne relatează într-un limbaj lipsit de orice fel de tropi adolescenţa sa violentă de punkist în Craiova. Frazele sunt scurte şi redau doar acţiuni efective, iar viziunea este tranşantă şi lipsită de analiză sau autoscopie. Astfel, relatările lui Ian par puse pe fast-forward, după cum a observat Ştefan Baghiu într-o cronică din „Cultura”.

Cartea debutează brusc prin refacerea atmosferei din apartamentul protagonistului. Mama acestuia este internată într-un ospiciu, rămânând ca el să crească sub îngrijirea tatălui şi a fratelui mai mare, Marius, amândoi împătimiţi de punk şi poezie. Evenimentele din adolescenţa lui Ian sunt marcate mai întâi de relaţia cu fratele său şi de anturajul de punkişti craioveni, apoi acţiunea se mută asupra legăturii cu Roxana. Ian este exmatriculat de la liceu, renunţă şi la seral, se angajează ca vânzător de ziare, apoi devine editor pentru scurt timp, urmând să plece în străinătate în căutarea unui loc de muncă. Problemele nu se opresc odată cu exilul, însă el reuşeşte, într-un final, să se stabilească împreună cu Roxana în Franţa. Sărăcia bolnăvicioasă şi lupta cu viciile, urmate de evenimentul morţii fratelui mai mic, Costi, vor determina boala şi internarea lui Ian în spitalul de psihiatrie Sainte-Anne din Paris, loc în care personajul rămâne până la finalul cărţii.

Naraţiunea accelerată se intersectează cu pasaje complet excentrice din punct de vedere stilistic. Vocea personajului-narator este scindată de un alt eu confesiv, strecurat prin cele 58 de pasaje marcate în roman cu italice. Autorul mizează pe ambiguitatea identitară a acestui narator complementar. Uneori surprinde ceea ce par a fi amintiri ale lui Bibanu, dar alteori pasajele par scrise din perspectiva unui eu feminin. Cititorului i se adresează un narator care se luptă cu sevrajul, însă intervenţiile lui în text sunt deseori scufundate într-o lume suprarealistă în care nimic nu mai e discernabil: „Vibraţia trece prin părul meu, prin scalpul meu, prin creierul meu – o bilă uriaşă cade din apartament în apartament –, mă uit prin gaura din podea, îmi văd ceafa un etaj mai jos, apoi mă văd la toate etajele. Cerul e roşu – prin gaura dintre etaje plouă cu nisip.” Acest eu incert este singurul care se va (auto)analiza, pasajele lui sunt lirice, metaforice, în opoziţie cu naraţiunea sacadată pe care ne-o prezintă băiatul de cartier – Bibanu. Aşadar, acest eu contemplativ devine sinele profund al naratorului, el poate fi numit „adevăratul Ian”, iar actantul din naraţiunea accelerată a peripeţiilor petrecute în Craiova poate fi numit, precum i se adresează majoritatea personajelor, Bibanu.

Moartea fratelui constituie declicul psihologic care îl va trimite pe personajul central în ospiciu, unde va fi „botezat” de către o altă pacientă, primind numele de Omar. Până în momentul morţii lui Costi existau delimitări foarte clare între desfăşurarea cronologică a aventurilor naratorului şi cea fragmentară, suprarealistă, a pasajelor în italice. După acest moment, cele două măşti ale naratorului se contopesc, Bibanu devine şi el un eu contemplativ: „Mă uit la feţele oamenilor şi nu înţeleg de ce sunt fericiţi, unii râd – mi se pare grotesc”. În momentul internării, succesiunea clară a evenimentelor se deformează complet prin filtrul bolii. Aşadar, Omar nebunul reprezintă o fuziune a identităţilor naratorului. El este eul complet care are capacitatea să analizeze lumea pe care o construieşte în acelaşi timp.

La nivel stilistic, prin acţiunea accelerată, dar mai ales prin decupajul scenelor, autorul apelează la tehnici cinematografice; există, de asemenea, trimiteri intertextuale (atât explicite, cât şi implicite) la romane sau la adaptări cinematografice celebre ale acestora. Pe coperta a patra, O. Nimigean numeşte pasajele scrise în italice „flashuri psihotice care te duc cu gândul la Recviem pentru un vis.” De altfel, povestea lui Bibanu aminteşte, prin atmosferă şi acţiune, de Trainspotting. Atât Omar şi Diavolii, cât şi Trainspotting descriu destinul unui tânăr punkist care creşte într-o familie denaturată, completată de un anturaj care instigă la violenţă, abuz de alcool şi droguri. Chiar şi traseul lui Ian îl dublează pe cel al lui Renton (protagonistul romanului şi al peliculei) prin momentul detaşării de prieteni, de iubită şi de vechea viaţă, urmat de mutarea din oraş în încercarea găsirii unui trai mai bun. Renton şi Ian nu se pot bucura de o viaţă obişnuită, deoarece caracterul vicios îi conduce mereu spre diferite forme de autosabotaj.

Nu în ultimul rând, Dan Ciupureanu trimite în mod explicit la Zbor deasupra unui cuib de cuci. Iniţial, într-o vizită la spitalul în care este internată mama schizofrenică a lui Ian, apoi în ultimele pagini ale cărţii, titlul este amintit într-o discuţie din spitalul de psihiatrie, care generează o scenă ironică: „Michel vrea să joace şah cu mine. Hai! Parcă suntem în Zbor deasupra unui cuib de cuci zice. Ce alegi? mă întreabă. Aş putea juca cu oricare, nu e nicio diferenţă între albi şi negri.”. Omar, este, în mod paradoxal, ca Randle McMurphy, nebunul care reuşeşte – printr-un subtil proces de homeopatie – să învingă nebunia. Mama protagonistului îl convinge că are puterea de a vedea boala în oameni, iar Nadia (colega de ospiciu a lui Ian) îl rebotează Omar fiindcă poate alunga diavolii: „Omar era fratele Profetului şi, de câte ori mergea pe stradă, diavolul se ţinea la o distanţă de câteva străzi de el, îmi spune Nadia la masă, a doua zi, aşa că îţi voi zice Omar de acum încolo.” Deşi e înţesat de referinţe, Omar şi Diavolii nu e chiar un roman metatextual. Stilul simplificat al scriiturii şi caracterul mucalit al personajului-narator blochează supralicitarea citatelor. Ele apar aproape sub forma unor mesaje încriptate, într-un mod asemănător cu tehnica easter egg folosită în cinematografie

Tehnica sus-amintită, împreună cu decupajul cinematografic şi cu jocul de măşti derivat din alternarea naratorilor sunt, de fapt, elemente menite să dinamizeze romanul. Prin insistenţa asupra acestor mecanisme, proiectul de autoficţiune al lui Dan Ciupureanu reuşeşte să gestioneze aproape credibil o formulă improbabilă, care mixează suprarealismul, textualismul şi mizerabilismul.

__________

* Dan Ciupureanu, Omar şi diavolii, Cartea românească, Bucureşti, 2017.

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 47-48]