Veronica Buta este unul din fericitele cazuri în care cartea îşi alege autorul, şi nu invers. Iar când se întâmplă astfel, cartea e, cu siguranţă, una bună, căci e ghidată de pasiunea pentru obiectul cercetării şi altoită pe un proiect existenţial, care, odată adâncit prin studiu, aduce un spor de sens şi un sentiment al autorealizării. Deşi e rezultatul unei teme de cercetare doctorale, Formele poetice ale ironiei , debutul editorial al Veronicăi Buta, dincolo de înalta ţinută academică şi serioasa documentare şi argumentare, nu e un studiu înţepat şi înţesat de teoretizări intimidante şi aride, ci e, mai curând, un exerciţiu de admiraţie, executat cu inteligenţă, adecvare la text, conştiinţă critică, incursiuni hermeneutice inedite şi o perfect dozată cantitate de autoironie. Căci autoarea e o ironistă de felul ei, iar ironia nu e nici o simplă figură stilistică ori retorică printre altele, nici moft circumstanţial, nici temă propusă sau impusă din exterior, ci e modus vivendi şi atitudine filozofică. Iar ceea ce rezultă din această inspirată îmbinare de rigorism academic şi ironie e un spectacol critic în toată puterea cuvântului. De fapt, în Argument, Veronica se declară fără rezervă, o „cititoare îndrăgostită şi fermecată de meandrele textului ironic”, neuitând să adauge nuanţa ironică, că pune în slujba demersului său armele obiectivităţii, atât cât îi permite starea de fascinaţie faţă de creaţia poeţilor ironişti.        

Fără nicio umbră de rezervă, avem de-a face, probabil, cu una din cele mai bune cărţi de critică literară produse de şcoala doctorală târgu-mureşeană. Iar dacă talentul său critic se vădea în cronicile şi recenziile publicate în Vatra şi în alte reviste culturale sau volume colective încă din anii studenţiei, Formele poetice ale ironiei dă o imagine mai precisă şi mai coerentă, deci mai convingătoare, a maturităţii sale critice. Volumul e bipartit, cum de regulă sunt structurate studiile de acest gen, o secţiune teoretică, explicativă şi una aplicativă, cea mai incitantă, de altfel, vizând lectura în cheie ironică a câtorva poeţi moderni şi postmoderni, nucleul dur fiind reprezentat de Geo Dumitrescu, Marin Sorescu şi Mircea Ivănescu.

Prima parte urmăreşte aventura teoretică a conceptului-cheie, ironia, în toată splendoarea ramificaţiilor diacronice şi semantice ale termenului, de la Socrate până la teoreticienii postmoderni, filosofi (Jacques Derrida, Gilles Deleuze, Richard Rorty), critici şi istorici literari (Wayne C. Booth) sau lingvişti specializaţi în teoriile comunicării (Catherine Kebrat-Orecchioni, D.C Muecke, Umberto Eco, Linda Hutcheon), ca să amintim doar câteva din referinţele bibliografice ale autoarei. Temeinic ancorată în problematica ironiei, autoarea nu se mulţumeşte cu previzibila abordare teoretică vizând doar istoria ironiei, ci, cu inteligenţă, construieşte o structură prismatică, în care componenta istorică, e completată de cea filosofică şi stilistică, toate cele trei faţete ce dau seama de complexitatea fenomenului ironiei fiind subîntinse de ceea ce inspirat numeşte în al treilea capitol teoretic „un model al comunicării ironice”.

În acest segment, autoarei îi reuşeşte o nuanţată analogie între ambiguitatea mesajului ironic şi a celui poetic, ambele solicitând din partea receptorului (fie el interlocutor sau cititor) un efort hermeneutic şi o abilitate de decodificare, care, odată realizate, sunt generatoare de satisfacţii intelectuale. „Diferenţa care apare este aceea că ambiguitatea mesajului poetic este aproape nesecată, în timp ce aceea a mesajului ironic este limitată” (p.117), precizează judicios Veronica Buta. Dar poate cel mai inovativ şi incitant subcapitol teoretic este chiar ultimul, „Funcţiile ironiei”, pentru că reduce semnificativ distanţa de la ironie, ca vedetă a retoricii şi a comunicării verbale, la ironia poetică, care o interesează în primul rând pe autoare. Pentru definirea şi precizarea conceptelor şi tipologiilor ironiei cu care va opera în capitolele aplicative, Veronica apelează, în principal, la studiul Lindei Hutcheon, Ironyʼs Edge. The Theory and Politics of Irony, vizând ironia verbală dar, cu egală aplicabilitate, susţine Veronica Buta, şi în planul ironiei literare, făcând precizarea că o interesează ironia din perspectiva cititorului „unica instanţă activă ce poate lucra la descifrarea ironiei din text” (p.121). Pornind de la încărcătura afectivă a fiecărei funcţii şi ambivalenţa poziţiei cititorului faţă de fiecare, inventarul se arată destul de stufos (avem de-a face cu o funcţie de amplificare, de complicare, una ludică, una de provizorat, una nihilistă, una de asalt şi chiar una totalizatoare). Fără a intra în alte detalii descriptive e evidentă, pentru cititorul care poate nu şi-a bătut capul cu meditarea asupra subiectului în cauză, copleşitoarea complexitate şi contrarietate sub care i se prezintă ironia, ridicată la rangul onorant de fenomen cultural.

După acest rulaj convingător pe pista teoriei, Veronica Buta va decola curajos spre înălţimile tot mai rarefiate ale poeziei româneşti, creându-şi propriul aparat conceptual, adaptat particularităţilor poeziei româneşti şi evoluţiei formelor ironiei poetice. De la momentul zero, al clasicizării ironiei în literatura română, atribuit lui George Topârceanu şi Parodiilor originale, pus sub semnul „ironiei mimetice” (cap. II), cercetătoarea îşi conduce discursul spre altitudini tot mai periculoase, până la formele sofisticate ale „ironiei subversive” (cap. III) – cu variantele „Fronda”, „Demitizarea” şi „Refuzul” –, „ironiei dramatice” (cu subcapitolele „Ironia agôn-ală” şi „Ironia simulacră”) şi încheind cu „Ironia nihilistă”, care nu cunoaşte, cel puţin deocamdată, subvarianţi şi de unde, la drept vorbind, nu putem prevedea dacă şi unde s-ar mai putea merge. Acolo se şi opreşte Veronica Buta, la Mircea Ivănescu, cel mai seducător dintre cei trei poeţi trecuţi succesiv prin trei filtre de lectură. Căci metoda Veronicăi, după ce fixează momentul de plecare al poeziei ironice, care-i musai să fie fix, şi asupra căruia nu mai revine, este de a-i citi şi reciti pe ceilalţi trei în cele trei chei de lectură amintite, de la albatrosistul Geo Dumitrescu, trecând prin neomodernistul Marin Sorescu şi până la acest postmodern atât de inclasabil în superba şi seducătoarea sa marginalitate, Mircea Ivănescu, ultimul nu doar în sens cronologic, ci şi prin faptul că duce până la ultimele nuanţe şi consecinţe estetice şi axiologice fiecare tip de ironie, creându-şi o ontologie extrem de personală. Bănuim că tocmai aceasta a sedus-o pe autoarea însăşi, o uimire iniţială în faţa poeziei lui Ivănescu dublată, neîndoios, de intuiţia unei afinităţi existenţiale şi dorinţa de iniţiere în arta poetică a acestui poet la care tragismul şi ironia se convertesc permanent din una în cealaltă, şi că tocmai de la înălţimea acestei poezii şi a încercării de a şi-o apropria s-a desfăşurat demersul hermeneutic asupra poeziei ironice.

______

* Veronica Buta , Formele poetice ale ironiei, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015, p. 435.

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 79-80]