Lectura minivolumului Muguri de spin^* al poetul mureşean Adrian Armand Giurgea e un bun prilej pentru a medita asupra zonei – să-i zicem – obscure a literaturii noastre. Obscure nu în sensul încadrării asumate într-un fenomen underground, ci în cel în care cărţile şi autorii lor sunt cvasinecunoscuţi în plan naţional chiar dacă unii, cum e şi cazul de faţă, sunt deja de mai mult timp membri ai USR, având, de asemeni, şi un număr „în regulă” de volume publicate, în general la edituri ce funcţionează într-o nişă locală, lipsite de vizibilitate. Prezenţa lor în revistele principale tinde spre zero, iar receptarea concretizată în recenzii aşijderea.

O privire aruncată şi în această zonă ne poate conduce spre constatarea că oricâtă apetenţă apocaliptică am avea, oricât nihilism ne-ar bântui când ne gândim la soarta poeziei, şi a literaturii în general, prezentul e caracterizat de o efervescenţă puternică. Cu atât mai surprinzătoare cu cât contextul social pare a-i fi total potrivnic poeziei. S-a spus că modernitatea a ajuns să ignore până la urmă poetul, l-a repudiat nu prea departe de cum şi-ar fi dorit Platon, decurgând de aici că picul de audienţă ce pare să o mai aibă la noi poezia e neapărat dovada că am eşuat pe calea modernismului. Cred însă că treaba stă ceva mai complicat. Să observăm mai întâi că, într-adevăr, şi la noi a fi poet nu mai e de ceva vreme mare lucru. Ba chiar, pentru mulţi, a devenit un fel de ceva în neregulă, care tinde să-l facă pe cel cu asemenea îndeletnicire un ciudat numai bun de privit cu circumspecţie şi superioritate. Şi tocmai în asemenea context există, iată, cam mulţi talibani ai cultului poeziei, sfidând făţiş simţul comun şi revendicându-şi dreptul de a-şi afişa public statutul de poet, de-a dreptul, ori măcar cel de iubitor de poezie. Dar se văd şi semnele restrângerii tot mai mari a cercului celor interesaţi de poezie, până aproape de închidere, creatorii ajungând, în general, să se citească doar unii pe ceilalţi, iar publicul format exclusiv din simpli cititori (nu şi creatori ori critici „profesionalizaţi”) restrângându-se continuu. În ansamblu, suntem în confuzie. Avem, pe de o parte, o atitudine generală ostilă poeziei, o restrângere a cercului celor interesaţi sincer de ea, ceea ce ar determina concluzia că am fi traversat deplin, ca la carte modernismul. Există, pe de altă parte, un număr mare de poeţi şi încă, totuşi, un pic de audienţă, ceea ce ar fi dovada înecării înainte de-a atinge malul, a ratării modernizării. Confuzia vine din faptul că aplicăm iarăşi o grilă de interpretare ce ignoră că fiecare organism literar naţional are, dincolo de asemănările cu celelalte, şi resorturi unice, definitorii, astfel că aplicarea mot à mot a unor premise teoretice valabile sau verificate în altă parte se dovedeşte aici deseori eronată, derutantă, lipsită de speranţe euristice viabile; mai productivă ar fi poate o variantă mai telquel-istă, căci ea lasă o portiţă reinterpretării şi contextualizării.

Cândva calitatea de poet conferea un statut social privilegiat. În comunism, de exemplu, chiar şi a fi cel mai bun poet din scara de bloc, măcar în sens conformist faţă de regim, era ceva însemnat, conferea prestigiu social, impunea respect. Atrăgea după sine, în multe cazuri, chiar venituri demne de invidiat. Acum, când pentru majoritatea covârşitoare poet înseamnă amărăştean cu capul în nori, numai bun de desconsiderat, se pune absolut pe bună dreptate întrebarea care mai poate fi motivaţia de a scrie poezie.

Poate că în unele cazuri mângâie vanitatea superiorităţii spirituale în raport cu majoritatea ignoranţilor. Nu cred însă că e o caracteristică dominantă asemenea trufie. Avem acum cea mai accentuată eliberare de mize minore ori derizorii, ceea ce înnobilează chiar şi poetul cu p mic. (Sigur că mai există şi nonpoetul care scrie versuri, dar despre el… poate cu altă ocazie.) Distincţia între p mic şi p mare ar necesita – şi merita, bineînţeles – o analiză întinsă până la nivelul unui tratat, ba chiar al unei biblioteci. Nu mă simt eu cel chemat s-o facă, dar, dacă tot am întins discuţia aici, sunt dator măcar cu a o recunoaşte ca truism şi a semnala, ca utilitate în demersul acesta, o asemănare şi o deosebire între cele două entităţi sau ranguri artistice, în contextul actual. Şi unul şi celălalt par acum a fiinţa pur şi simplu din neputinţa de a nu scrie. Scrisul e pentru ei o damnare dulce, mângâietoare, refugiu şi terapie, curiozitate, luptă cu sinele şi cu capriciile limbajului, eliberare, inovaţie şi încă multe, multe altele. În expectanţe şi motivaţie, cei doi sunt pe cât de asemănători, pe atât şi de diferiţi. Îi deosebeşte faptul că Poetul revoluţionează poezia, restrânge limitele inefabilului, reconfigurează lumea şi arta cuvântului. La limită, e un lider asemănător marilor întemeietori sau reformatori de religii, care înainte de a reforma aprofundează dogma existentă, devenind numaidecât contestatarul ei. Radical ori moderat, el revelează o nouă cale. Criticii pe el îl caută şi, când îl descoperă sau li se pare doar – cazul cel mai des întâlnit –, se întrec în a-l lăuda şi chiar a-şi proclama dreptul de autor al descoperirii, de nu chiar al „formării”. Mulţi susţin că ei numai despre el scriu, părându-li-se dăunătoare vreo referire la confratele mai puţin înzestrat. poetul [Sic!] e evitat de critică, tratat ca un factor disturbator, oaia neagră din familie, ce trebuie, cât se poate, ascunsă, uneori chiar renegată. Cred însă că tocmai ignorarea lui e greşită. Şi nu neîntemeiat, întrucât ea duce la ratarea înţelegerii din partea criticii şi istoriografiei literare a contextului care stimulează manifestarea Poetului, de nu chiar contribuie la apariţia sa. Iată şi un exemplu concludent: Eminescu este în bună măsură rezultatul contextului criticist junimist, care a lucrat împreună cu geniul individual pentru ieşirea Poetului din starea de latenţă. Condamnarea celor mulţi la ignoranţă absolută este o sentinţă nemeritată, întrucât ei constituie, ca mediu, un catalizator pentru manifestarea celor foarte puţini cu P. poeţii, în condiţiile în care nu mai pot visa la prestigiu social, îşi asumă umili statutul de credincioşi sectanţi, practicanţi ai cultului poeziei bâjbâind deseori pe cont propriu, fără călăuză printre crâmpeie de doxa, conştienţi că şi creaţia lor e măcar un act util de devoţiune. În definitiv, scrisul despre ei e chiar necesar, dând indicii concludente despre ambianţa ori contextul în care evoluează poezia, dăunătoare fiind doar exagerările, măririle şi micşorările aberante.

Am deschis discuţia despre volumul lui Adrian Armand Giurgea cu această poate prea facilă şi cam lunguţă digresiune tocmai întrucât creatorul este unul reprezentativ pentru categoria celor care nu-şi propun revoluţionarea poeziei, ceea ce nu-l împiedică să-şi manifeste devoţiunea printr-o bogată activitate de agent cultural local. A înfiinţat revista şi cenaclul „LitArt”, cărora le-a asociat şi o editură în nişa literară tîrgumureşeană. Organizează neobosit lansări de carte, întâlniri şi festivităţi literare, invită de câte ori poate scriitori şi oameni de cultură în emisiunea TV pe care o realizează de destui ani la un post local. Pe scurt, creează în zona sa de influenţă condiţiile dialogului literar şi contribuie la dinamizarea contextului ideatic şi artistic, convins că astfel îşi înnobilează existenţa.

Creaţia sa e ivită din crezul orb în valenţa taumaturgică a poeziei, spre care înaintează însă cu circumspecţie, cu doza de neîncredere ori îndoiala ce caracterizează un ins chibzuit. Înainte de toate, el vede în poezie o terapeutică strict personală, o evadare necesară din faţa unei realităţi altfel ostile, lăsând în plan secund, ca o dorinţă tainică, ideea de remediu colectiv. Fie şi pentru că poate să-l scoată pe poet din starea de sevraj, satisfăcându-i dependenţa, creaţia tot merită încercată. Când ea poate construi imagini poetice sau forme stilistice viabile artistic (cum sunt „noaptea poţi auzi din ziduri durerea istoriei”, „doar spinii mai râd azi prin muguri târzii”, „lumea e doar gândul spart în mii de gânduri” sau „zvelt ca o vorbă de duh”), îşi câştigă un drept temeinic la existenţă.

Departe de a viza excursuri prin istoriografia poetică avizată şi actualizată, Adrian Armand Giurgea face o selecţie nu doar hedonistă, ci şi strict intuitivă, lipsită de eforul căutărilor sistematice a modelelor. De aceea poemele sale nu coagulează o poetică, ci constituie o masă fluidă în care plutesc, ca un precipitat, şi particule ce ar putea fi punctele de pornire ale unei poetici proprii, şi unele provenite din cele ale modelelor asumate. Se simte mai în largul lui alături de constructorii de tablouri, unele de natură moartă, altele mai vitaliste, în care se observă imediat scintilaţiile detaliului cu impact expresiv. Conştient şi că e romantic din fire, i se pare firesc să-şi recunoască această damnare fie şi cu riscul expunerii la anacronism, în La castel, de pildă, poezie în care îi dă tributul cuvenit şi lui Blaga. Cunoaşterea e intermediată mai ales de suflet, trecută prin filtru melancolic, nu e exclusiv apanajul intelectului rece: „şi noaptea poţi auzi din ziduri durerea istoriei/ poţi auzi chiar şi ziua, dar trebuie să-ţi deschizi sufletul, şi să vezi sângele cum curge prin crăpăturile unei lumi aflate parcă în pragul extincţiei”.

O poezie, după cum se vede, tributară mai ales abstractizării şi metaforizării moderniste în construcţia imaginii, deşi nu-i lipsesc uneori nici tentaţiile experimentale, concretizate în echilibristica riscantă pe firul subţire de deasupra prăpastiei ilogicului, de unde zvârle în poem colaje de imagini: „Omăt îngheţat/ mocirlă cu ţepi/ limbi de iarbă verde/ pe maluri înmuiate/ amintiri agonizând/vorbe tăioase/ imagini sângerii/ peste culmile sparte” (Muguri de spin). Marea sa atracţie, poate chiar damnare asumată, este însă melancolia sacrală ce caracterizează bună parte a transilvănenilor. Iat-o şi în Muguri de spin II, un poem ce construieşte tocmai cu recuzita şi austeritatea lingvistică a tradiţionaliştilor trăirea elegiacă, transformată într-o punte spre sentimentul sacrului amplificat până la gândul producerii epifaniei: „Din omăt/ spre cer/ cad agăţate-n cuvinte/ ultimele gânduri/ năpădite de dor/ amintiri rupte/ la mijloc/ uitarea/ câinii latră întruna/ limba scoasă e prinsă/ parcă sângele-ngheţat/ stă agăţat de-o idee/ ultimul jos/ primul pe cer/ suspine/ naşterea e aproape/ te caut din privire/ pe frunte cu muguri de spin/ vorba se-aude încet/ cuvânt după cuvânt/ de două mii de ani…”

Volumul e publicat ca o celebrare melancolică a împlinirii a 40 de ani, atâtea fiind şi poemele, prilej de meditaţie, bilanţ de etapă şi deopotrivă de (auto)încurajare. Prefigurează un riguros examen autocritic, mascat de inventarierea unor experienţe şi trăiri ce definesc, prin acumulare, un spirit (auto)reflexiv. În poemele cu iz de pastel se observă cel mai bine principiul privirii în sine prin oglinda amintirii, reveriei şi contemplaţiei obiectului exterior.

Oarecum rupt de contextul ideatic şi poetic al congenerilor, neantrenat în explorări febrile de noi teritorii, Adrian Armand Giurgea se închină, cum am văzut, mai ales în faţa canonicilor, retrăind extaza optzeciştilor în faţa bibliotecii. Cărţile este, dacă depăşim deruta aerului de poem nefinisat, o dovadă a devoţiunii şi a încrederii neclintite în gândul că spiritul evoluează numai şi numai când experimentează şi exersează extaza în sanctuarul cărţii, de unde şi pledoaria pentru asumarea borgesiană a vieţuirii într-o lume-bibliotecă: „Liniştea densă, apăsătoare/ te umple de neştiinţă,/ te ucide şi te renaşte/ carte după carte”. De Borges se apropie, mai degrabă decât de accentele suprarealiste ale avangardismului autohton, şi apetenţa pentru ficţionalizare cu iz fantastic. Iat-o în La pescuit, unde impulsul existenţial ce stă în spatele actului pescăresc e metamorfozat în delectare, în deliciu spiritual: „Să trag?/ Să mai aştept?/ Privesc cerul şi undiţa-mi fuge/ au luat-o în cioc/ păsări de apă/ într-un zbor molcom/ o visare,/ o zbatere de peşte,/ o adiere de vânt/ printre săbiile tăioase ale trestiilor/ aştept.”

 Muguri de spin nu vizează nicidecum vreo reformă poetică. E o celebrare umilă a devoţiunii faţă de forţa poeziei de a-i fi omului mijloc de transcendere a instinctualităţii, de înnobilare prin depăşirea unor limite şi, în definitiv, de ameliorare a existenţei. Chiar şi aşa, nu e puţin lucru, reprezentând deopotrivă un segment important al mediului care susţine Poezia şi Poetul.

______

^* Apărut la editura LitArt, Zau de Câmpie, 2016.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 77-79]