Ioan Es. POP – O întâmplare aproape adevărată

Ioan ES. Pop

 

Pe sfârșit de an 2006, România fu acceptată ca membru „cu drepturi depline” al Uniunii Europene, prilej de euforie națională care, vreme de aproape un an, ținu loc de o veritabilă pregătire pentru integrarea meritată și demnă în acest superstat pe cât de tare în principii, pe atât de inconsecvent în punerea lor la lucru.

În virtutea dreptului la liberă circulație, românii se răspândiră peste tot, cu precădere în sudul iberic și italic și, inițial, integrarea în țările lor de adopție păru un succes. Europa păru să-i vrea pe români tot pe atât pe cât românii voiau Europa.

Cum însă, exportându-și cetățenii, un stat nu-i poate separa pe cei potențial buni de cei potențial răi, pe la sfârșitul lunii octombrie 2007, o bombă explodă în Italia și strică totul. Pe prima lor pagină, ziarele și, la cele mai importante programe de știri, televiziunile aduseră în prim-plan odioasa crimă a unui român de etnie rromă care ucisese soția unui italian de rang înalt. Era ultima verigă a unui lanț de infracțiuni de care se făceau vinovați românii din Italia și, cum acolo campania electorală era în toi, cazul fu pentru politicieni un nesperat prilej de a câștiga voturi cerând osândirea și expulzarea tuturor românilor din Peninsulă. O Italie cuprinsă de febra răfuielilor dintre partide își găsi un neașteptat canal comun de defulare: ura față de români. De toți românii și de fiecare în parte, fie că se aflau în Cizmă, fie în România.

Vânătoarea de vrăjitoare aduse cu sine presiuni, răzbunări, expulzări. Nicio lege comunitară în apărarea proscrișilor nu se dovedi suficient de puternică încât să stopeze tăvălugul urii italienilor față de români și să dea un strop de speranță celor astfel dezeuropenizați.

Totuși, Uniunea Europeană, prin câțiva dintre oamenii ei de la vârf, sesiză adevărata față a problemei: umanitarismul și deschiderea uniunii riscau să fie compromise de asemenea acte care contraveneau încurajatoarelor, dar cumva fantastelor ei legi.

Întâmplări precum cea de la Milano, cu români sau cu alți expați, aveau să se repete, iar ura imensă, repede transformată în armă politică, amenința să arunce în aer întreaga construcție instituțională și ideatică a promițătorului superstat al Europei.

Creierele începură să lucreze. Soluția se născu în sfârșit la Bruxelles și capii Bătrânului Continent nu se sfiiră ca, pentru aplicarea ei, să-i consulte pe americani. Evident, soluția nu putea fi una negativă, ci din contră. Și trebuia pusă cât mai repede în practică.

De unde, până atunci, partidele naționaliste românești fuseseră anatemizate și ținute pe margine, spre sfârșitul anului 2009 liderii lor fură împinși în prim-plan, iar ele fură sprijinite să avanseze spre poziții privilegiate pe scena politică din România. Noi capi de partide, mai „curați”, avură parte de o promovare mediatică de nevisat înainte. Atunci când prima coaliție naționalistă ajunse la putere în România, aceasta câștigă fluturând promisiunea că vor fi alocate sume uriașe pentru stoparea sărăciei, dar mai ales pentru readucerea acasă a emigranților neintegrați în Europa, aceștia urmând să primească, la simpla lor întoarcere în România, câte zece mii de euro fiecare, locuințe sociale și, vreme de cinci ani, locuri de muncă garantate, la salariul mediu european.

În atari condiții, puteau veni în România toți nefericiții Europei? Nu, deocamdată experimentul va funcționa doar în România, dar, dacă rezultatele vor fi mulțumitoare, programul va fi extins și la alte state, așa încât europenii să redevină prosperi, relaxați și fericiți în țările lor.

Bun, dar românii săraci de acasă, din România bogată? Și pentru ei, desigur, vor fi create programe speciale de ajutorare, n-aveți grijă.

În iunie 2010, în România reveniră, la grămadă, cerșetorii, infractorii, neisprăviții, dar și câteva zeci de mii de români care, în țările lor de adopție, prosperaseră și dobândiseră prețuirea celor din jur.

Atribuțiile organelor de ordine din România fură sporite, ca și privilegiile lor. Educația primi bani mai mulți și la fel și Sănătatea, noua sinteză a poporului român de acasă cu poporul român de afară dădu semne de reușită, iar antipatia italienilor și a altor popoare față de românii întorși în țara lor se prefăcu în autoreproș, apoi într-o duioasă compătimire a celor pe care-i urâseră atât de mult cândva și în cele din urmă chiar în invidie. Un soi de comunism controlat, neateu și pluripartinic ajunse la o uimitoare împăcare cu capitalismul. Care nu mai era nici el atât de capitalist pe cât fusese anterior.

Așa scăpă Europa de amenințarea românească.

Totuși, la sfârșit de octombrie 2010, o crimă cumplită făcu poporul român să se revolte împotriva poporului român. Căruia i se ceru să plece. Numai că poporului român care voi să plece i se răspunse că în România i s-au asigurat toate condițiile pentru a rămâne. Pentru că între timp italienii implementează și ei programul și ai lor se întorc și ei acasă, iar spaniolii de afară se întorc și ei în Spania și în general toți cei plecați se întorc pe la casele lor și nu vor să-i găsească acolo pe alții și.

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 1-2]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s