Ioan Es. POP – O întâmplare aproape adevărată

Ioan ES. Pop

 

Pe sfârșit de an 2006, România fu acceptată ca membru „cu drepturi depline” al Uniunii Europene, prilej de euforie națională care, vreme de aproape un an, ținu loc de o veritabilă pregătire pentru integrarea meritată și demnă în acest superstat pe cât de tare în principii, pe atât de inconsecvent în punerea lor la lucru.

În virtutea dreptului la liberă circulație, românii se răspândiră peste tot, cu precădere în sudul iberic și italic și, inițial, integrarea în țările lor de adopție păru un succes. Europa păru să-i vrea pe români tot pe atât pe cât românii voiau Europa. Citește în continuare →

Iulian BOLDEA – De la Ioan Es. Pop cetire

boldea

Exerciţii de decepţie şi fotografii ale neantului găseşte cititorul multe în poemele lui Ioan Es. Pop. Ritmul – al scriiturii şi al imaginarului – e fracturat şi incongruent, contemplaţia existenţei se schimbă în notaţie directă a unei realităţi ce refuză textura melancoliei. În Ieudul fără ieşire, Ioan Es. Pop rescrie un alibi al propriei biografii, transcrie relieful sinuos, refractar, refulat şi exhibat al lumii. Versurile sunt alerte şi dizolvante, cu o propensiune spre negativitate, alimentată de voluptatea trăirii şi a rostirii directe, nemediate. Este aici o fervoare a exasperării, provocate de imposibilitatea ieşirii din labirint, dar şi de refuzul unei lumi resimţite ca alienante: „la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cândva./ şi  suntem şi acum şi o să fim şi mâine poimâine şi/ în veci apa aceluiaşi râu ne va scălda.// câte luni n-a fost doar zi şi noapte/ câte luni nu l-am căutat peste tot?// trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo/ o coteşte brusc la stânga, capul reptilei se/ rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. Acel cap// singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape/ singur este acolo cel singur pe/ corabia lui sebastian./ ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo/ nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos// zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea/ zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului/ în care-ai lunecat. Dincolo n-o să dai decât/ de urma piciorului tău de dincoace./ fără margini este ieudul şi fără ieşire.// nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze./ nu l-a prevestit nici o aură./ nu-l urmează nici o coadă de cometă.// ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste/ uscaturi şi ape nu-l prevesteşte nici o/ aură nu-l urmează nici o/ coadă de cometă”. Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Ioan Es. POP – ”E o cunoaștere înfricoșată”

ioan es pop

  • Cum ar fi fost viața poetului Ioan Es. Pop fără poezie?

  • Probabil, ar fi fost mai simplă, dar, luându-mă după datele firii mele, n-ar fi fost nici mai lejeră, nici mai relaxată. N-aş fi fost mai bogat şi aş fi ratat tot ce se putea rata. Ratarea nu e un fapt pe care-l dobândeşti, ci unul cu care te naşti.

  • Ați spus, la un moment dat, că lumea – așa cum arată ea astăzi – este o lume care devorează. În acest context, este poezia o formă de armistiţiu?

 

  • Cât timp crezi în poezie, nimic nu te poate face să nu crezi în puterea ei de a sublima, ba chiar de a schimba şi a mântui. Este, până la momentul despărţirii de ea, religia ta. Aşadar, e şi o formă de armistiţiu. Asta până când vezi golul de dincolo de ea. Acel gol pe care nu-l vezi înainte de, ci numai după ea.

  • Mulți spun că scrisul e o formă de introspecție, pe dumneavoastră v-a ajutat poezia să vă cunoașteți mai bine?

 

  • Mai degrabă, m-a împins înspre nişte prăpăstii cu care omul nu vine prea des în atingere şi bine face. Cunoaşterea de felul acesta numai cunoaştere nu se poate numi. E o cunoaştere înfricoşată. Sau ceva şi mai rău.

  • Să înțeleg că poezia v-a schimbat?

  • Da, m-a schimbat. Dar, sub cosmetizările de tot felul, se află doar cicatrici.

  • Vă memorați poemele?

  • Nu cred că e nevoie şi n-o fac. Dar am memorat poeme sau versuri ale unor autori pe care i-am iubit şi îi iubesc.

  • Care e cea mai frumoasă amintire legată de scris?

  • Este o seară de primăvară sau de toamnă a anului 1990 sau 1991. Stau într-o mansardă de 2 metri pe 1,70 dintr-un bloc din Piaţa Lahovary în care locuieşte poetul Lucian Vasilescu. Sunt singur şi deodată mă trăznesc următoarele versuri: „aici nu stau decât doar cei ca noi/ aici viaţa se bea şi moartea se uită”.

  • Poetul lucrează cu o avalanșă de emoții. Vă consumă scrisul?

 

  • M-a consumat deja. Sunt un cimitir de lucruri trăite, imaginate şi puse pe hârtie.

  • Cum vă relaxați?

  • Beau cam mult.

 

 

  • Dacă v-aș ruga să vă descrieți într-un singur cuvânt, ce cuvânt ați alege?

  • Eşuat.

  • De ce eșuat, când vorbim de un poet cu notorietatea dumneavoastră?

  • Tot ce mi s-a părut cândva cert, compact, de neschimbat, de nezdruncinat, azi e o grămăjoară de praf pe care o răscoleşte vântul.

  • Dar soția dumneavoastră cum v-ar caracteriza într-un singur cuvânt?

  • Pierdut.

  • Ați spus, în repetate rânduri, că vă considerați un inadaptat. Este scrisul o încercare de adaptare?

 

  • Aşa am crezut pe vremuri şi cu această speranţă am trăit până în dimineaţa în care am găsit speranţa moartă.

  • A fi poet este un avantaj sau un dezavantaj?

  • Pentru cei care cred încă în poezie, a fi poet este un avantaj.

  • Ați spus că în tinerețe îi priveați pe scriitori ca pe niște zei. S-a modificat în timp această percepție?

  • Nu-i mai divinizez, dar continuu să îi admir.

  • Cum poate fi adusă cartea de poezie în atenția cititorului?

  • Multe cărţi de poezie se află deja în atenţia cititorilor, dar puţini poeţi îşi cunosc cititorii. Nu mă hazardez să vorbesc despre statistici acolo unde ele nu există, nici să dau scoruri iluzorii, dar m-aş putea opri asupra unui fenomen de dată recentă care dovedeşte şi că se scrie multă poezie, şi că se citeşte poezie multă, şi că poeţii şi cititorii interacţionează în chip aproape măsurabil. De câteva luni, poetul Călin Vlasie creşte şi animă pe internet un cenaclu intitulat Qpoem, a cărui activitate poate fi urmărită pe http://www.qpoem.com. Ce se întâmplă acolo este viaţă pur şi simplu, viaţă a autorului, viaţă a poeziei, viaţă a cititorului. Din (i)realitatea virtuală a acestui cenaclu sunt selectate cele mai puternice voci pentru a fi aduse în realitatea palpabilă sub formă de cărţi tipărite. Editura Paralela 45, pe care o conduce Călin Vlasie, va lansa, la Târgul de Carte Bookfest 2016, nu mai puţin de 12 volume reunite în colecţia QPoem. O altă formulă de descindere în realitate, de lectură şi de comunicare o reprezintă cele două lansări ale proiectului Qpoem la Târgu Mureş şi Bârlad.

  • Cei mai mulți vă cunosc în calitate de autor al volumului „Ieudul fără ieșire”. Cum ați descrie Ieudul cuiva care nu a fost niciodată acolo?

 

  • În vara anului 2015, am dat o fugă în Ieudul geografic împreună cu tânărul critic literar Cezar Gheorghe, pentru scurte filmări care, poate, într-o zi se vor regăsi într-un documentar. Am revăzut şcoala, fusese renovată, aproape că nu mi-a venit să cred că e cea în care am predat eu până în urmă cu 26 de ani, arăta ca o instituţie de învăţământ de secol XXI. Am recunoscut sediul primăriei, acelaşi de odinioară, dar adus pe dinăuntru la standardele de azi. În peisajul din centrul comunei apăruse între timp o biserică pe care n-aş fi avut cum s-o văd în urmă cu mai bine de un sfert de veac. I-am revăzut însă pe câţiva dintre oamenii cu care am interacţionat pe vremuri şi ne-am felicitat unii pe alţii pentru cât de tineri arătam, deşi nu era aşa. Pe bunul meu prieten şi coleg Viorel Hruşcă l-am vizitat la cimitir, unde doarme dus, deşi eu îl aud vorbind şi cântând şi astăzi. Când am ajuns în faţa birtului în care ne strângeam seara, am văzut că nu mai fusese deschis de ani buni: lacătul de pe uşa lui ruginise, iar buruienile din faţă astupaseră cărările. M-am aşezat pe una dintre cele două trepte care îţi arătau pe vremuri drumul cel mai scurt până la uşă şi am zis cu amar: „Aceasta e Cârciuma fără intrare din Ieudul fără ieşire.”

  • Anul acesta urmează să vă apară două cărți: o integrală de poezie și un nou volum de poezii, „Arta fricii”. Ce ne puteți spune despre aceste cărți?

 

  • Cea dintâi, botezată de editor Opera poetică, va apărea la Editura Paralela 45, ca parte a unei serii care, în acest moment, îi cuprinde pe Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe şi subsemnatul, dar acesta e doar începutul. Pe a doua, Arta fricii, am făgăduit-o Editurii Charmides şi, alături de poeme proprii de dată mai recentă, va include câteva desene „la temă” ale marelui artist vizual Aurel Vlad.

  • De ce acest titlu, „Arta fricii”?

  • Iată un răspuns care s-ar putea să nu satisfacă şi pe care l-am extras dintr-un poem din această viitoare carte: „ştiu de ce nu mai bate aproape nimeni/ la geamul revelaţiei: îndărătul lui,/ timpul se înjumătăţeşte, iar cutremurarea/ se dublează. de asta m-am străduit să deprind/ aspra artă a fricii, la care, cu totul,/ am lucrat cincizeci de ani.”

  • “Nefericirea/ la mine se-ntăreşte ca cimentul”, spuneț Credeți că prin scris v-ați programat pentru nefericire? A devenit astfel nefericirea o profeție autoîmplinită?

  • Mă tem că da, însă eu nu lucrez cu adevăruri, ci cu iluzii de adevăr. Atâta mi s-a dat mie să pot face.

  • Spuneți-ne un loc inedit unde v-ar plăcea să aveți o lectură de poezie.

 

  • Într-o sticlă din care să nu mai simt nevoia de a bea.

Dialog realizat de Laura DAN

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Poeme de Ioan Es. POP

Ioan ES. Pop

* * *

acum, pune la lucru voinţa. inversează totul.

mila e neputinţa celor umili.

de sus nu se primeşte nici iertare, nici milă.

tocmai de asta te şi afli aici.

ca orice exerciţiu de golire,

şi acesta e necesar măcar o dată la douăzeci de ani.

altminteri, rămâi plin de hoituri.

dar până acum unde ai fost?

am fost tot aici, în iad, am adunat recolta,

am exersat toate răcirile posibile.

nu mă înţelege greşit: n-am făcut-o pentru tine.

uitasem gustul mâniei şi m-am micşorat pe măsură.

însă cel mai greu mi-a fost

să nu te fac să-nţelegi.

* * *

suntem doar produsul spaimei şi al îmbuibării,

pe care specia le va duce cât de departe va putea.

însă a le da lor toate energiile de care au nevoie

e limitarea cea mai la-ndemână.

pompa limfatică explică doar o parte

din strădania limfei de a-şi face datoria.

cât despre dezvoltarea instrumentelor mirosului,

cel mai ascuns dintre simţuri,

ele rămân încă primitive faţă de suratele lor,

dar cine va pune stăpânire pe ele

va reinventa lumea şi îi va oferi

cele mai cumplite arme cu putinţă.

pentru toate astea, va fi nevoie însă

de cineva cu un nas cât podul dintre giurgiu şi ruse,

cu care să sape până la un kilometru în pământ,

să soarbă mirosul negru al turbei,

iar apoi, de la doi metri adâncime, să-şi umple nările

cu inegalabila duhoare a unor morţi pe care carnea încă fierbe

şi în cele din urmă să-şi salte trompa şi să se repeadă

la miresmele pe ducă din salcâmi şi din tei.

aşa, amestecându-le pe toate,

să dea înapoi pe foale parfumul atroce şi inegalabil

după care umblă de veacuri parfumierii

ca să ucidă fără să lase vreo urmă.

atunci fumul alb va ieşi din nou

pe hornurile de la vatican.

* * *

cât de tare m-am speriat când te-am dus

prima şi ultima oară la o petrecere!

purtai o rochie scurtă şi mi se părea

cu atât mai scurtă cu cât se uitau mai mulţi

la picioarele tale, nu atât de frumoase ca ale altor femei,

dar atât, atât de ale mele.

aşa că dansam mai mult ţopăind

şi strâmbându-mă de durere

de parcă mă mişcam într-o căldare cu smoală.

tălpile mă frigeau, genunchii dârdâiau,

coastele gemeau şi mi se părea

că toţi în jur văd asta şi râd de se prăpădesc.

trebuia să fug încă de-atunci mâncând pământul.

ce m-a oprit? ce m-a făcut să îndur

nefericirea ani la rând? să fie asta singura fericire

de care pot să am parte?

ceva nu-i în regulă cu mine, iar acum

este prea târziu să mă dezvăţ.

* * *

pe corniţele mele de miel:

când m-a răpus măcelarul, aveam două luni, dar nu, deşi a durut aşa cum trebuie să-i doară şi pe ai lui, am ţipat doar câteva secunde.

apoi, însă, m-am simţit plin de importanţă, pentru că la ei veneau paştile, dar m-am simţit şi mai important când m-au pus pe cel mai înalt raft al frigiderului.

mai apoi însă, m-am gândit din nou: bine, dar oare eu nu merit mai mult? pe mine de ce nu mă pun în congelator, unde cărnurile stau cu lunile, de par aproape nemuritoare?

măi, să fie, înseamnă că eu sunt doar aşa, de-o singură mâncare. fraţii mei, aşa se va întâmpla şi cu voi? cum ar fi ca de la anul cei ca noi să nu se mai nască, să rămână în oi?

nene păstorule, când oamenii or să învie, or să învie şi mieii? şi, dacă da, cu ce-i vei hrăni pe toţi cei ce nu vor mai muri?

* * *

După socotelile mele,

ar urma să mor pe la 65 sau 66 de ani. Bunicul meu din partea mamei a trăit 86, dar mama a murit la 66. Mama ei a murit la 76, iar fratele mamei la 62, însă acesta s-a stins după un accident de care nu vreau să vorbesc.

Tatăl tatălui meu a murit cu puţin după ce a trecut de 60. O făptură fantomatică, de care îmi amintesc doar pentru că păşteam vitele împreună. În nebunia lui blândă, obişnuia să-şi facă, lângă fântânile în apropierea cărora adăstam, o a doua fântână, nu mai mare decât căuşul a două palme, ca să bea apă: nu voia să tulbure cu boala lui apa altor oameni.

Însă pe bunica tatălui meu o mai ţin minte mergând, chiar şi la optzeci de ani, la biserică, încovrigată şi cu mâinile la spate, iar pe bunicul lui mi-l amintesc şi mai bine, pentru că a murit la 96 de ani, după ce a trăit mai bine de 60 umblând cu un picior de lemn, pentru că pe cel din carne şi os l-a pierdut în primul război mondial.

Acum, tata are 85 şi i-a spus popii din sat, atunci când acesta i-a propus să-l împărtăşească: popă, vino la mine numai când te-oi chema eu.

De asta stau şi socotesc: cât de la ea şi cât de la el? Mi-a transmis ea gena morţii sau gena tatălui o va bate pe-a ei? Cine strigă în gena mea: bărbatul sucit care s-a stins la 62 de ani sau şchiopul care a trăit până la 96? Mai am timp să-mbătrânesc cât să pot zice: de-aici nu mai urmează mare lucru?

Locuiesc într-o garsonieră dintr-un bloc cu zece etaje şi beau la o cârciumă din apropiere unde preţurile-s mici. Voi dispărea cam la vremea când toate calculele se vor apropia de sfârşit. Sau mai devreme. Mai târziu. Anumite socoteli îmi spun că va fi mai devreme. Omul cu picior de lemn zice că, dacă bei prea mult, mori mai repede. Măcar să nu afle tata, pentru că, la 85, el, care a furat şi din anii umaşilor lui, s-ar supăra foarte tare. Nespus de tare.

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]