Bonsoar din nou, „meștere al fulgului de zăpadă”, sunt minus

26 de grade în Sibiu, încerc cu toată bunăvoința să îți

admir arta cu care ai meșterit la fulgul de zăpadă

căzând peste pământ în slow motion (asta fiindcă ai

meșterit ca un instalator polonez meseriaș și la

constanta gravitațională), dar la minus 26

frumusețea e grea, mai grea ca gerul,

în orice caz. Chiar și a Ta,  

no offence.

 

Frumusețea e o chestie de rezistența materialelor,

îmi spun în barba înghețată, trăgând după mine

chitara Kepma & pe Sebi. Care nu se plânge

(Sebi, vreau să zic) de lumea Ta de -26°.

Copiii sunt materiale cu rezistență mai mare,

nu știu dacă așa voiai, dar așa ți-a ieșit,

după cum vezi. Dacă îngerii au făcut asta pe la

spatele tău, atunci bravo lor. Sau slavă

lor, cum s-o fi

spunând.

 

„Știi de ce mi-e frică să fiu singur?”, mă

întreabă deodată, numai aburi în jurul

guriței & obrajilor mușcați de gerul Tău.

„Fiindcă atunci simt că au murit toți

pe care-i iubeam”. Până și aerul înghețat

de deasupra lui a tresărit, până și

Cibinul înghețat a scârțâit

ca o coardă de chitară Kepma. Sper,

pentru binele Tău,

că și Tu.

 

Râd, ca de o prostioară de copii mici, îl

trag de mână, „hai, că înghețăm

pe drum cu aiurelile tale”. Ai pierdut

cam mult timp cu meșteritul la

constanta gravitațională. Și poate chiar și

la fulgul de zăpadă. Bravo îngerilor

că au mai corectat ce se putea,

bravo inimii & copiilor că rezistă.

Dacă ai fi avut atunci pe lângă Tine

un manual de rezistența materialelor

sau un copil cu obrăjorii degerați

tocmai luat de la un curs de chitară,

ar fi fost cu totul altceva.

***

Salve, meștere al fulgului de zăpadă și al

tulpinii de ghiocel, e 1 martie, revin cu

amănunte despre chestia pe care

ai meșterit-o:

 

Sebastian e de peste două săptămâni cu

piciorul în ghips. Și mai stă

o lună. Fractură complicată, în susul

osului, mi-a explicat doctorul. Azi-

dimineață mi-a spus, iluminat: „Știi

ce am visat azi-noapte? Că fugeam!”

Și a râs. Era atâta lumină în râsul

lui, că mi-a rupt ceva pe dinăuntru,

în susul osului, durează mult până

se vindecă.

 

Îți spun chestia asta fiindcă spune

multe despre Tine & despre ce ai

meșterit aici. Dar nu te speria, deși

pare nașpa, în fond spune ceva OK

despre Tine. Cam așa îți puneai

și Tu îngerii să ne spună nouă: Nu

te speria, îți voi spune despre

tine ceva teribil de

frumos.

 

Uite ce ai mai meșterit: l-am lăsat

cu ghipsul pe picior seară de

seară & m-am dus prin piețe

să urlu împotriva lor. Era

atâta lumină în strigătele

noastre, că mi-a rupt ceva

pe dinăuntru. În susul

osului, firește.

 

Să-Ți spun și despre cum

îmi zicea: „Hai, tati, du-te

la protest, nu-i lăsa” – și despre

ce mai rupea asta pe

dinăuntru? Mai bine

nu.

 

Dar când 300.000 de lanterne

s-au aprins sub Tine în Piață

& ai văzut lumina aia așa de

familiară, nu-mi spune că nu

Ți s-a rupt și Ție ceva pe

dinăuntru, în lungul osului,

ceva care cere mult timp

de vindecare. N-are cum.

Și am și auzit, de altfel, pârâitul

osului Tău. Te uitai la

luminile alea cum m-am uitat

eu la lumina din râsul lui

Sebastian.

 

#Rezist. #Rezistăm.

#Reziști și tu, nu Te teme,

doare puțin, durează ceva mai

mult vindecarea, dar e

OK. Când Te mai îndoiești,

uită-te lung la luminile noastre,

cum mă uit eu la râsul lui

Sebastian. (Tocmai Ți-am spus

ceva foarte frumos despre

ce ai meșterit aici.)

***

 

Thumbs up & gimme five, meștere care-ai suflat

peste noi & ne-ai cerut să creștem & să

ne-nmulțim. M-am înmulțit & iată-l cum se

joacă Minecraft & ecranul suflă peste mutrița lui

un fel de praf de aur digital & mutrița lui suflă

peste lume & peste Tine un fel de praf de aur

& ai făcut bine, bravo, thumbs up,

cum ziceam.

 

Deși ai făcut-o pentru Tine, Big α & ω, înțeleg perfect

cum fără mutrița care suflă peste Tine

praf de aur & Aquafresh de căpșuni

Empireul e Giudecca & Taborul e Pata Rât & Arhanghelii-s

doar niște lilieci mai luminoși. Neuronii Tăi oglindă

aveau nevoie de mutriță – care-i

neuronul Tău oglindă ăl mai prima.

Acum se uită la Despicable Me 2017, minionii-s

tot numai praf de aur & Aquafresh de căpșuni & mutriță.

S-au înmulțit și ei, și asta e

tot bine.

 

De ce-Ți scriu chiar azi, de 1 mai:

fiindc-ai muncit la viața Ta, și ai făcut-o

bine. I worked hard, cum spunea minionul Berryman

în ultimul lui interviu TV. Și Tu, șef al minionilor & arhanghelilor

& liliecilor & Aquafreshului de căpșuni – și Tu ai

muncit pe rupte. Să ne creezi pe noi a fost un pic

ca și cum Te-ai fi aruncat de pe Washington Bridge,

de la 30 de metri, într-o dimineață de ianuarie, ca

minionul B. Sau de pe scăunel, de la 30 de centimetri,

într-o dimineață de noiembrie, ca minionul Tata. Tot aia,

tot munca aia pe rupte. Dar Tu ai vrut-o, și probabil

că Aquafreshul de căpșuni răscumpără și

Giudecca & scăunelul & podul Washington din Minneapolis.

Thumbs up, ești un meseriaș, Minioane Suprem.

Pe bune & pe rupte.

 

Acum îi aranjez perna la spate & îi dau

Flammkuchen făcut ieri de Cami. Tu faci între timp

axul lumilor să se învârtă (și bine faci) &

ne privești la fel de preocupat cum privește el

minionii, strângându-se de buză. E 1 mai, nu Te

preocupa, cum zice grafferul de la metrou, ești

frumos astăzi. Suflat cu aur & cu Aquafresh

de căpșuni ca minionul de pluș cu care doarme

Sebastian noapte de noapte. Nu că-i 1 mai,

dar chiar ai muncit bine. În fața sindicatului vostru

de pluș & mutrițe, totul e deșertăciune & praf

de aur.

 

Așa că ia o bere, sau ce ai Tu la rece acolo

prin Tabor, uită-Te la poze făcute de prieteni

la mare sau la Despicable Me 2017 sau 2019 sau 3047

(că tot Îți stă în putere) & aranjează-i din

când în când perna la spate. Thumbs up

& gimme five, Proletare Suprem, aura Ta

de Aquafresh de căpșuni & praf de aur merită

toate aplauzele. Chapeau, asta chiar

ți-a ieșit.

***

Noapte bună, meștere al miezului de
pepene, e vară, ne purtăm toți pe deasupra
miezului înghețat de pepene hămesiți cum Te
purtai și Tu pe deasupra apelor înghețate, gata să
muști din ele, gata să-Ți simți miezul gurii
schimbându-se într-un întuneric dulce & rece &
tăios ca gheața din iadul care încă nu
exista, e vară, ai mușcat atunci adânc
& mă mir că pepenii mai sunt posibili & că
eu & Tu & vânzătoarele din Dăbuleni &
miezul înghețat care va exista mereu
mai suntem cu toții posibili. Și încă la
2 lei kilogramul.

Și dacă tot suntem posibili, să ne spunem
îngerelul înainte de culcare, cu gura înghețată de
spaimă ca de un miez abia scos din congelator.
Și, dacă tot suntem aici: gura Ta mai îngheață
când Îți spui îngerelul? Dacă tot ești posibil, Te mai
schimbi într-un întuneric dulce & rece &
tăios când te trezești noaptea & pipăi plăpumioara
& el nu e acolo? Dacă tot ești posibil, e OK că
ne-ai făcut și pe noi posibili? Nu e prea puțin
întuneric dulce pentru noi toți împreună?
Ești OK cu asta? Doar zic. Cum aș mușca
dintr-un pepene & s-ar încheia totul.

Suntem practic imposibili. Și atât ai mușcat până
ne-ai făcut posibili. Mersi mult. Vom trece și
peste asta & nu vom mai supraviețui & vom fi
într-adevăr imposibili. Vom fi omizi bătrâne
fluturând din aripile imposibile în întunericul
dulce & tăios. Le vom agita ca pe niște plăpumioare
care nu mai acoperă nici un corpușor. Vom spera că
întunericul hămesit de deasupra noastră ești Tu. Că
mai ești posibil. Cum aș mușca dintr-un
pepene & s-ar încheia totul.

***

Meștere care m-ai ciumpăvit,
ai uitat în mine

o mașinărie chinuitoare

de ținut omul fericit:

trăiesc de 40 de ani sub cerul Tău

& n-am înnebunit.

Ceea ce despre Tine

nu se prea poate zice.

Ți-am privit cerul. E omenesc.

Nu m-aș mira dacă din el

ar începe acum, când vorbesc,

să țâșnească sânge. Și nici Tu.

(De fa, ar fi de mirare

să nu.)

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 18-20]