Bonsoar din nou, „meștere al fulgului de zăpadă”, sunt minus
26 de grade în Sibiu, încerc cu toată bunăvoința să îți
admir arta cu care ai meșterit la fulgul de zăpadă
căzând peste pământ în slow motion (asta fiindcă ai
meșterit ca un instalator polonez meseriaș și la
constanta gravitațională), dar la minus 26
frumusețea e grea, mai grea ca gerul,
în orice caz. Chiar și a Ta,
no offence.
Frumusețea e o chestie de rezistența materialelor,
îmi spun în barba înghețată, trăgând după mine
chitara Kepma & pe Sebi. Care nu se plânge
(Sebi, vreau să zic) de lumea Ta de -26°.
Copiii sunt materiale cu rezistență mai mare,
nu știu dacă așa voiai, dar așa ți-a ieșit,
după cum vezi. Dacă îngerii au făcut asta pe la
spatele tău, atunci bravo lor. Sau slavă
lor, cum s-o fi
spunând.
„Știi de ce mi-e frică să fiu singur?”, mă
întreabă deodată, numai aburi în jurul
guriței & obrajilor mușcați de gerul Tău.
„Fiindcă atunci simt că au murit toți
pe care-i iubeam”. Până și aerul înghețat
de deasupra lui a tresărit, până și
Cibinul înghețat a scârțâit
ca o coardă de chitară Kepma. Sper,
pentru binele Tău,
că și Tu.
Râd, ca de o prostioară de copii mici, îl
trag de mână, „hai, că înghețăm
pe drum cu aiurelile tale”. Ai pierdut
cam mult timp cu meșteritul la
constanta gravitațională. Și poate chiar și
la fulgul de zăpadă. Bravo îngerilor
că au mai corectat ce se putea,
bravo inimii & copiilor că rezistă.
Dacă ai fi avut atunci pe lângă Tine
un manual de rezistența materialelor
sau un copil cu obrăjorii degerați
tocmai luat de la un curs de chitară,
ar fi fost cu totul altceva.
***
Salve, meștere al fulgului de zăpadă și al
tulpinii de ghiocel, e 1 martie, revin cu
amănunte despre chestia pe care
ai meșterit-o:
Sebastian e de peste două săptămâni cu
piciorul în ghips. Și mai stă
o lună. Fractură complicată, în susul
osului, mi-a explicat doctorul. Azi-
dimineață mi-a spus, iluminat: „Știi
ce am visat azi-noapte? Că fugeam!”
Și a râs. Era atâta lumină în râsul
lui, că mi-a rupt ceva pe dinăuntru,
în susul osului, durează mult până
se vindecă.
Îți spun chestia asta fiindcă spune
multe despre Tine & despre ce ai
meșterit aici. Dar nu te speria, deși
pare nașpa, în fond spune ceva OK
despre Tine. Cam așa îți puneai
și Tu îngerii să ne spună nouă: Nu
te speria, îți voi spune despre
tine ceva teribil de
frumos.
Uite ce ai mai meșterit: l-am lăsat
cu ghipsul pe picior seară de
seară & m-am dus prin piețe
să urlu împotriva lor. Era
atâta lumină în strigătele
noastre, că mi-a rupt ceva
pe dinăuntru. În susul
osului, firește.
Să-Ți spun și despre cum
îmi zicea: „Hai, tati, du-te
la protest, nu-i lăsa” – și despre
ce mai rupea asta pe
dinăuntru? Mai bine
nu.
Dar când 300.000 de lanterne
s-au aprins sub Tine în Piață
& ai văzut lumina aia așa de
familiară, nu-mi spune că nu
Ți s-a rupt și Ție ceva pe
dinăuntru, în lungul osului,
ceva care cere mult timp
de vindecare. N-are cum.
Și am și auzit, de altfel, pârâitul
osului Tău. Te uitai la
luminile alea cum m-am uitat
eu la lumina din râsul lui
Sebastian.
#Rezist. #Rezistăm.
#Reziști și tu, nu Te teme,
doare puțin, durează ceva mai
mult vindecarea, dar e
OK. Când Te mai îndoiești,
uită-te lung la luminile noastre,
cum mă uit eu la râsul lui
Sebastian. (Tocmai Ți-am spus
ceva foarte frumos despre
ce ai meșterit aici.)
***
Thumbs up & gimme five, meștere care-ai suflat
peste noi & ne-ai cerut să creștem & să
ne-nmulțim. M-am înmulțit & iată-l cum se
joacă Minecraft & ecranul suflă peste mutrița lui
un fel de praf de aur digital & mutrița lui suflă
peste lume & peste Tine un fel de praf de aur
& ai făcut bine, bravo, thumbs up,
cum ziceam.
Deși ai făcut-o pentru Tine, Big α & ω, înțeleg perfect
cum fără mutrița care suflă peste Tine
praf de aur & Aquafresh de căpșuni
Empireul e Giudecca & Taborul e Pata Rât & Arhanghelii-s
doar niște lilieci mai luminoși. Neuronii Tăi oglindă
aveau nevoie de mutriță – care-i
neuronul Tău oglindă ăl mai prima.
Acum se uită la Despicable Me 2017, minionii-s
tot numai praf de aur & Aquafresh de căpșuni & mutriță.
S-au înmulțit și ei, și asta e
tot bine.
De ce-Ți scriu chiar azi, de 1 mai:
fiindc-ai muncit la viața Ta, și ai făcut-o
bine. I worked hard, cum spunea minionul Berryman
în ultimul lui interviu TV. Și Tu, șef al minionilor & arhanghelilor
& liliecilor & Aquafreshului de căpșuni – și Tu ai
muncit pe rupte. Să ne creezi pe noi a fost un pic
ca și cum Te-ai fi aruncat de pe Washington Bridge,
de la 30 de metri, într-o dimineață de ianuarie, ca
minionul B. Sau de pe scăunel, de la 30 de centimetri,
într-o dimineață de noiembrie, ca minionul Tata. Tot aia,
tot munca aia pe rupte. Dar Tu ai vrut-o, și probabil
că Aquafreshul de căpșuni răscumpără și
Giudecca & scăunelul & podul Washington din Minneapolis.
Thumbs up, ești un meseriaș, Minioane Suprem.
Pe bune & pe rupte.
Acum îi aranjez perna la spate & îi dau
Flammkuchen făcut ieri de Cami. Tu faci între timp
axul lumilor să se învârtă (și bine faci) &
ne privești la fel de preocupat cum privește el
minionii, strângându-se de buză. E 1 mai, nu Te
preocupa, cum zice grafferul de la metrou, ești
frumos astăzi. Suflat cu aur & cu Aquafresh
de căpșuni ca minionul de pluș cu care doarme
Sebastian noapte de noapte. Nu că-i 1 mai,
dar chiar ai muncit bine. În fața sindicatului vostru
de pluș & mutrițe, totul e deșertăciune & praf
de aur.
Așa că ia o bere, sau ce ai Tu la rece acolo
prin Tabor, uită-Te la poze făcute de prieteni
la mare sau la Despicable Me 2017 sau 2019 sau 3047
(că tot Îți stă în putere) & aranjează-i din
când în când perna la spate. Thumbs up
& gimme five, Proletare Suprem, aura Ta
de Aquafresh de căpșuni & praf de aur merită
toate aplauzele. Chapeau, asta chiar
ți-a ieșit.
***
Noapte bună, meștere al miezului de
pepene, e vară, ne purtăm toți pe deasupra
miezului înghețat de pepene hămesiți cum Te
purtai și Tu pe deasupra apelor înghețate, gata să
muști din ele, gata să-Ți simți miezul gurii
schimbându-se într-un întuneric dulce & rece &
tăios ca gheața din iadul care încă nu
exista, e vară, ai mușcat atunci adânc
& mă mir că pepenii mai sunt posibili & că
eu & Tu & vânzătoarele din Dăbuleni &
miezul înghețat care va exista mereu
mai suntem cu toții posibili. Și încă la
2 lei kilogramul.
Și dacă tot suntem posibili, să ne spunem
îngerelul înainte de culcare, cu gura înghețată de
spaimă ca de un miez abia scos din congelator.
Și, dacă tot suntem aici: gura Ta mai îngheață
când Îți spui îngerelul? Dacă tot ești posibil, Te mai
schimbi într-un întuneric dulce & rece &
tăios când te trezești noaptea & pipăi plăpumioara
& el nu e acolo? Dacă tot ești posibil, e OK că
ne-ai făcut și pe noi posibili? Nu e prea puțin
întuneric dulce pentru noi toți împreună?
Ești OK cu asta? Doar zic. Cum aș mușca
dintr-un pepene & s-ar încheia totul.
Suntem practic imposibili. Și atât ai mușcat până
ne-ai făcut posibili. Mersi mult. Vom trece și
peste asta & nu vom mai supraviețui & vom fi
într-adevăr imposibili. Vom fi omizi bătrâne
fluturând din aripile imposibile în întunericul
dulce & tăios. Le vom agita ca pe niște plăpumioare
care nu mai acoperă nici un corpușor. Vom spera că
întunericul hămesit de deasupra noastră ești Tu. Că
mai ești posibil. Cum aș mușca dintr-un
pepene & s-ar încheia totul.
***
Meștere care m-ai ciumpăvit,
ai uitat în mine
o mașinărie chinuitoare
de ținut omul fericit:
trăiesc de 40 de ani sub cerul Tău
& n-am înnebunit.
Ceea ce despre Tine
nu se prea poate zice.
Ți-am privit cerul. E omenesc.
Nu m-aș mira dacă din el
ar începe acum, când vorbesc,
să țâșnească sânge. Și nici Tu.
(De fa, ar fi de mirare
să nu.)
[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 18-20]
