Egon, Mona, Tibi, Pilu, Gabi, Valvarez. Seria Vlad Lupu îi face să vorbească pe rînd. Începând cu Egon. În adolescență credeau cu pasiune că umorul negru îi va salva din cenușiul sufocant al societății socialiste multilateral dezvoltate. În noua lume, viața i-a împins în direcții opuse pe scara prestigiilor sociale. Pe unii în sus, pe alții în jos. Totuși, fiecare ascunde un secret, care îl apropie, chiar fără să vrea, ca sub efectul unei forțe magnetice, de cel mai ciudat și mai misterios dintre ei: Vlad. Vlad Lupu, arheologul care se încăpățânează să dezgroape scheletele trecutului. Și care dovedește cum, întotdeauna, crime vechi se întorc ca un bumerang în inima prezentului. Egon, Mona, Tibi, Pilu, Gabi, Valvarez, Vlad: dincolo de orice, au rămas Parazitul prietenos.

 

2.

E puţin rușinos, recunosc, să mă ascund. Că nu stau pentru ce cred, că nu predic adevărul meu maselor.

Încerc măcar să mă concentrez pe esenţial. Pe ce descopăr când închid ochii.

Şi te asociez, oricât ar părea de ciudat, cu profesoara noastră de fizică din liceu. Care îţi semăna, de fapt, într-un singur punct: era tunsă la fel de scurt ca tine. Părul, în mare parte albit. Altfel, mică şi osoasă. Insista, cu o încăpăţânare blândă, să i se spună „domnişoară”. În mod evident, o personalitate ascetică, extrem de atentă cu nutriția şi care îşi făcea cu o regularitate de ceasornic plimbările pe munte, duminică de duminică.

Ascetică, dar nu nevrotică.

Ei bine, de la ea mi-a rămas o reprezentare a echilibrului pe care vreau să ţi-o împărtăşesc.

Luăm suprafaţa unui recipient plin până la refuz. Până la ceea ce numim popular „buză”. Îţi vei aminti, oare, că în acea zonă crepusculară apare o pânză milimetrică de lichid care totuşi nu dă pe dinafară?

Plasată, deci, deasupra limitei recipientului, dar, în acelaşi timp, sub limita de vărsare.

Când stăteai acolo, în penumbră, în rezerva pe care am reuşit s-o obţin pentru el… N-am gândit deloc aşa. N-am lăsat tentaculele să iasă de sub laviţa minţii mele şi să se întindă spre tine. Spre pielea ta. Ca în filmele de groază. Niciun moment.

Nu pentru c-aş fi bun. Pur sau drept. Dar am înţeles că, dacă voi ezita, dacă voi saliva chiar și numai o fracţiune de secundă, te voi pierde instantaneu. Nu vei mai putea fi niciodată Prietena mea imaginară. 

Însă acolo, în penumbră, cu lumini care abia te atingeau, din curtea spitalului (probabil o salvare singuratică), o penumbră uşor verde, o umbră verzuie şi totuşi lăptoasă, mi-ai amintit cu precizie de ceva extrem de senzual.

Exact îţi voi explica – Aliona mea ar spune.

Te simţeam avidă, cumva, de auto-epuizare, de încordare. De parcă erai în preajma a ceva ce aşteptai de foarte mult timp. Nările îţi palpitau. Ca la apropierea unui aliment care venea de sus. Abia începeai să-l adulmeci.

Am simţit-o imediat, direct (am tras în piept chestia asta), că ascundeai un secret.

Ceva care până acum te măcinase (erai foarte slabă – straniu, nefiresc de trasă la faţă), iar acum te hrănea.

Ceea ce m-a apropiat instantaneu de tine.

3.

Pe Ile o găseam de obicei în rezerva lui Vlad, în cele mai neverosimile poziţii, contorsionată pe scaunul scheletic sau perfect dreaptă, ca în transă.

Dar în ziua când s-a întâmplat prima chestie ciudată, m-am întâlnit cu ea la intrarea în spital.

Ile, cu patru-cinci pungi în mâini.

Ştiam ce avea în ele. Cutiuţe de diferite mărimi, cu particule din diferite substanţe. Sau lumânări cu diferite esenţe. Sau diferite alte remedii naturiste. Specialitatea casei, naturismul. Şi homeopatia.

Gardianul pe care-l ştiţi, nea Fănică, bineînțeles că nu era la post. Cine ştie prin ce cotlon se oploşise şi sforăia de rupea.

I-am cerut voie s-o ajut, i-am luat din pungi. Am urcat amândoi în lift.

Dacă a fost ceva care anunţa ce avea să se-ntâmple, atunci poate că neonul. Clipea sau… Nu, nu clipea, dar părea degradat, uzat, degenerat. Nu ne vedeam bine.

Şi pe urmă nu ne-am mai văzut deloc. Lumina s-a stins în momentul când liftul s-a zmucit şi a rămas blocat între etaje.

Nimic. Beznă. Tăcere. Am rămas muţi un timp îndelungat, aşa îmi amintesc. Adică, nu ne venea să credem.

Pe urmă, eu am început să bat în uşă, să strig.

Fără efect.

– Dacă s-a stins lumina aici, am auzit glasul ei în care spaima era stăpânită cu greu, înseamnă că e pană în toată clădirea?

Părea rezonabil. Dar am continuat să bat şi să strig, cumva prosteşte:

– Heeeei! Heeeei!

Era ciudat că nu se auzea absolut nimic. Aşa ceva nu se întâmplă, totuşi, într-un spital, la ora 5 dimineaţa. E deja mişcare, măcar asistentele care mişună în toate direcțiile, cu prima tranşă de medicamente, cu perfuziile, cu oalele de noapte ale imobilizaților. Plus pacienţii care n-au somn, mai ales bătrânii. Ar fi trebuit să auzim măcar târşâitul papucilor lor.

Iar dacă într-adevăr era un scurt-circuit general, cu atât mai mult ar fi trebuit să simţim agitaţie.

Însă, nimic. Absolut nimic. De parcă toţi ceilalţi ar fi fost exterminaţi.

M-a cuprins panica. Nu ştiam ce să fac.

Şi deodată, cu totul pe neaşteptate, glasul lui Ile:

– Suntem două boabe de fasole într-o cană.

– Într-o tocană, am corectat din reflex.

Fără legătură cu nimic? Nu chiar. Era un joc, de pe vremuri. Marca Parazitul prietenos. Era flexibil, deschis, se putea adapta la orice număr de jucători pentru mine şi pentru Vlad, probabil că sucul se cam scursese din el. Dar Ile îl descoperise mai târziu. Pentru ea, era nou, proaspăt. De aceea se arunca în el cu toată energia. Şi de aceea şi-l amintise, probabil, acolo, în lift.

– Sau, am continuat, simţind că tăcerea ar fi o opţiune cu mult mai proastă, ultimele prune din compot.

– Într-un borcan sau într-o conservă?

– Într-o conservă.

– Da?

– Pe fund.

– Ce expresie! Vai, ce expresie!

– Au smuls capacul, au deşertat conţinutul. Numai noi am scăpat.

Cam aşa părea. Că numai noi doi am fi scăpat. Că în rest nu mai mişca nimeni. Ce altceva puteam face acolo? Aşa că Ile a continuat:

– Suntem ochi într-un cap.

– Nu, e prea simplu. Suntem păreri opuse într-un cap.

– Păreri, da. Adică fantome. Nu, ascultă, dacă e aşa complet întuneric, trebuie să fim ceva mai… Să zicem că suntem… un organ pereche, da, care stă în beznă…

– Testicule? mi-a scăpat. Ovare?

Umor medical. Ile a început să râdă. Complet, total, de parcă ar fi uitat, în clipa aceea, de nenorocirea din viaţa ei.

– Mă gândeam mai degrabă la rinichi.

– Rinichi, rinichi… Da, de ce nu? Sau, ştii ce? Suntem ultimii dinţi din gură. Şi acolo e întuneric, nu?

– Corect. Vrei nişte covrigei?

Am auzit-o umblând în geantă, celofan scârţâind pe celofan.

– Cu chimen. Vrei?

Am întins mâna prin întuneric, am bâjbâit. Ile a izbucnit din nou într-un râs care a zguduit tot liftul. Mi-a fost teamă o clipă, dar iraţional, că ne-am putea trezi cu cabina smulsă din cabluri.

– Mai ştii, a spus ea, cu o voce în care se amestecau vibrant firimituri şi seminţe de chimen deja înmuiate, mai ştii cum ne-am întâlnit? Eu cu Vlad? Mai ţii minte, toxinfecţia alimentară şi tot restul? Doaaamne. Nu cred că ne-am mai atins de scoici de atunci.

Dar, deodată, tonul ei s-a schimbat cu totul. A revenit instantaneu tensiunea.

– Ai auzit? Tibi, ai auzit?

Ce să aud?

– E… Aşa, o respiraţie… E cineva acolo. Parcă pândeşte, sau ce Dumnezeu?

Panica din vocea ei m-a speriat. Avea ceva nesănătos.

– De undeva de sus. Ascultă! Acuma, fii atent!

Putea să fie autosugestie. Putea să fie un simplu curent de aer. Dar ceva mi-a spus şi mie – ceva pe care-l refuzam, mă încăpăţânam să-l ignor – că se auzea o respiraţie.

De sus, în sens larg. Nu-mi puteam imagina că ar fi cineva pe lift. Deci puteai presupune că stă în faţa uşii, la etajul de deasupra. De deasupra, mă înţelegeţi, în sensul că eram opriţi între etaje. Nu simplul fapt că se auzea, dar avea ceva adânc, gâfâit parcă – iertaţi-mă, sună auirea, sună penibil, kitsch şi aşa mai departe – dar parcă, aşa, animalic.

– Să fie un câine? am şoptit, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu ne audă. Vreun maidanez care bântuie prin spital? O să râzi, s-a mai întâmplat.

Şi deodată am avut o reprezentare. Un fel de spasm de claritate. Un om. Un bărbat. Cumva masiv, întunecat, ameninţător. Şi care – nu ştiu de ce, dar asta a devenit o convingere de nestăvilit – stătea pe vine. Într-adevăr, de parcă ar fi pândit.

Cu un act ultim de voinţă, m-am scuturat de spaimă şi am început din nou să bat în uşă:

– Heeeei! Suntem aici, suntem în liiift!

Dar fără un rezultat.

Şi atunci am simţit cum Ile mă prinde de braţ şi îmi şopteşte îngheţat – în mod cert mult mai aproape de urechea mea decât probabil că îşi imagina:

– Dacă toată chestia asta are legătură cu Vlad? Dacă nemernicii sunt chiar acuma la el?

 

4.

Eşti când prea aproape, când prea departe. Niciodată acolo. Ghici ce-i?

Când am văzut, mi s-a tăiat respiraţia.

Nu puteam să-mi cred ochilor.

Textul era foarte elementar. Dar şi foarte direct. Diferit de poveştile pe care le citisem la alţii: invenţii evidente, neruşinate, despre presupusul lor mod de viaţă, cu fotografii care erau ale oricui altcuiva decât ale soţiilor lor.

Dar ăsta recunoştea că visează cu ochii deschişi.

Că îşi închipuie doar.

Fascinația lui încadra imagini pe care le pescuia din internet, aşa cum, la 1900, fotografiile aveau un fel de rame rococo incluse în ele.

Tocmai faptul că recunoştea dădea atâta precizie proiectilului. Un cartuș vidia, ca la Revoluție, care îşi desfăcea petalele direct în carnea ta, în abdomenul tău, în cavitatea ta toracică.

Dar nu te făcea ferfeniţă. Te îngheţa.

Cum să-ţi spun? Aveam impresia că ştia totul despre mine. Că nu o fiinţă umană scrisese comentariile alea lubrice. Simţeam că îşi bate joc de mine, că a localizat centrii din lobi în care se nasc fantasmele mele, și acuma le expunea acolo, extrase cu nepăsare și cruzime. Cum se spune că smulg piciorușele broaștelor, de vii, ca să le prefacă, prin prăjire, în pui-de-baltă.

Pe atunci nu aveam conexiune decât la serviciu, în birou.

M-am speriat îngrozitor. Că oricine putea să privească direct în mintea mea.

În găurile ei negre.

Ţin minte şi acum că am plecat acasă împleticindu-mă.

5.

Aţi văzut? Aţi văzut femeia aia cu poncho? Poncho-ul, da, cu dungi în multe culori. Cu bebeluşul atârnat în faţă. Aţi văzut cum îi ţinea căpşorul în palmă?

Vă vine să credeţi că aşa mici erau şi şobolanii ăştia doi? Da, voi, voi, uite cum chiţăiţi, uite cum chiţăiţi! Da, asta sunteţi, nişte şoboricozaaauri!

He, he. Hop. Ho-paaa. Nu mai e de joacă. Saşa, ce-i treaba asta? Bun, că mă loveşti pe mine cu bulgării ăştia cu gheaţă, şi îmi mai şi alunecă pe după gât de-mi vine să-nnebunesc, mai treacă. Dar cum dai în domnişoara Corina? Iar tu, Paşa, scoate degetul din nas în clipa asta. Vezi că într-o zi te trezeşti că ţi-l scoţi prin nara cealaltă. Atunci să te văd. Să nu vii la mine!

Mă scuzaţi. V-a lovit? Sigur nu?

Da, vă daţi seama. Erau aşa de mici, aşa de mici. Îi tot căram. O bucată, în cadrul din spate, cealaltă bucată, în hamul din faţă.

Femeia în poncho. Dacă, prin aerul ei sud-american, mi-a amintit de Groucho al nostru, de Groucho Valvarez? Nu m-am gândit. Da, probabil, probabil că şi ei au chestia asta, poncho, acolo, în Chile sau în Argentina. Probabil că aşa ceva trebuie să poarte un gaucho. Dacă la asta v-aţi gândit. V-am povestit eu sau v-a povestit altcineva? Când ne-am cunoscut, aşa spunea, plin de el, numai cu câteva tuleie în barbă, dar cocoşindu-se din toate puterile, că e un gaucho. Un, fiţi atentă, un „gaucho de orientare marxistă”. Chiar şi acuma, când din zece în zece metri dai de câte un puşti cu tricou cu mutra lui Che Guevarra, tot sună bizar. Daţi-vă seama cum suna în România lui Ceauşescu.

Cu Guevarra ăsta a fost dandana mare. Cred că încă de la a doua noastră întâlnire – nu mai ştiu bine unde a fost prima, am senzaţia că la Balul bobocilor – Groucho a venit cu o poză a individului, nu, nu aia cu bereta pe-o ureche, alta. Și ne-a tradus dedicația, care era pentru taică-său. Tatăl lui Valvarez, vreau să spun. Sincer, nu prea aveam idee ce era cu Guevarra, Egon mai ştia câte ceva, Gogulică, Gogu Fartaeş, fiindcă el, sas după mamă, era mai în contact cu lumea de dincolo… „de dincolo”, he, he… Dar, pur şi simplu, aerul lui patetic, ochii ăia daţi peste cap, de parcă era un îndrăgostit dintr-o comedie… Nu puteai rezista. Aşa că Vlad i-a tăiat-o scurt, din colţul gurii, în stilul lui inimitabil. Nu puteai fi sigur niciodată că a vorbit de-adevăratelea. Zice:

– ’Ţ-ar prostu-al dreacu’.

Nu vă puteți închipui ce mutră a făcut marxistul nostru de orientare gaucho. S-a înverzit. Mintea lui nu putea să prelucreze informaţia. Exact ce se numeşte – corectaţi-mă dacă greşesc – disonanţă cognitivă. Numai după mult timp a reuşit să explodeze:

– Ce-ai zis? Ce-ai zis?

Nu, nu avea cine ştie ce accent. Eventual era niţel sâsâit, de la natură. N-avea cum să aibă, vă daţi seama, era mic-copil când a ajuns în România. A crescut aici. Dacă nu-i ştiai povestea, n-ai fi ghicit niciodată.

Bun, s-a enervat, a sărit ca un cocoş pitic la Vlad, care îl ignora. Numai că atunci altul dintre noi, eu, sau Gabi, sau Mona?, i-am trântit-o pe la spate:

– ’Ţ-ar prostu-al dreacu’.

Şi tot aşa. Asta a fost iniţierea lui. Se înroşise cumplit, învârtindu-se de la unul la altul, cu icoana lui Guevarra ăla în mână. Până la urmă, tot încercând să ne oprească, să ne bage ceva în gură, poate chiar, în mod reflex, poza venerată, ne-am trezit cu el că se prăbuşeşte.

Aveam deja ceva noţiuni vagi de medicină, de la taică-meu, și m-am gândit că ar putea fi epilepsie sau ceva.

Dar nu era.

L-am stropit cu apă, l-am frecat la tâmple. A, acuma mi-am amintit: eram la o acţiune din aia PTAP, cunoașteți conceptul? Pregătire Pentru Apărarea Patriei. Într-un pavilion de trageri, mai multe licee, undeva pe lângă Temelia, dacă ştiţi puţin Braşovul.

Şi-a revenit şi, încet-încet, am început să comunicăm normal. Bine, niciodată n-a putut face în mod direct mişto de Che al lui, dar era totuşi capabil să-i maimuţărească împreună cu noi pe Fidel sau pe Mao. Nu mai vorbim de Brejnev ori Ceauşescu. Da, serios. Bine, dacă am fi fost maturi, aşa cum erai matur pe-atunci, probabil că mai degrabă ne-am fi capsat buzele decât să facem bancuri politice de față cu progenitura unor comunişti fanatici, aterizată tocmai din Chile. Dar, fiindcă nouă nu ne era frică de nimic, Valvarez a devenit destul de repede prietenul nostru nedespărţit.

De unde Groucho?

Păi, cuiva dintre noi i-a căzut fisa asta:

– Bine, fii marxist, dacă trebe, dacă-ți cere organismul, dar nu de orientare gaucho, moşule. Dacă vrei să rămâi cu noi, trebuie să devii marxist de orientare Groucho.

Nu ştiu dacă asta a fost din capul nostru sau am luat-o de undeva. De la Woody Allen, de la Monty Pythoni? Oricum, aşa i-a rămas numele. Groucho. Groucho Valvarez.

Dar… Ce vroiam să vă spun? Vă conducem la hotel? Sau, ştiţi ce, nu vreţi să veniţi cu noi la masă? Nu, nu e nici o problemă, Aliona se bucură, sunt convins. Nu e nici un deranj. Numai puţin, să curăţ parbrizul şi… Urcaţi dumneavoastră până… Hai, şi voi, piticimea, urgent înăuntru. Adică, puneţi mai întâi sania în portbagaj. Exact, voi singuri. Ce, aveţi oase-n burtă?

6.

Nisipul ud, atât de moale că nici nu ştii dacă să-i spui nisip.

Poate mâl.

Mâl de Nil.

Cum ţi se scurge printre degete, cum devine nămol.

Totuşi, e plin de pietricele, de scoici şi cioburi de scoici.

De sticlă?

Asta  face să-ţi simți mâinile încă şi mai încărcate.

 

Deşi mă încăpăţânez să-l numesc aşa. Căpşună. Comandorul Căpşună. De fapt, recunosc, sunt complet de cacao. Degeaba fac pe nebunul în sinea mea, degeaba îţi spun ţie.

Realitatea care mă striveşte e că mă striveşte.

Cu cizme de marmură.

El joacă

în jurul tău, în jurul tău,

cu cizme de marmură.

Un fragment de pe vremuri. I-I-Eppur. Nu ştiu dacă-ţi aminteşti.

De fapt, ar trebui să-i spun Comandorul Fiolă. Fiindcă prin asta. În asta.

E ca şi cum mi-ar fi prins mintea acolo.

Sună ridicol, patetic, nu te-ai aştepta de la mine. Dar seamănă cu ce simt. Cam aceeaşi culoare. Strugure strivit, până la deplin-căcăniu.

Deci, ăsta e adevărul. Ar trebui să vorbim despre Comandorul Fiolă.

Din momentul în care mi-a pus-o în palmă.

De fapt, din momentul în care am închis palma peste.

De fapt, e un fel de-a spune că mi-a pus-o.

De fapt, mi-a pus-o, în sensul că mi-a tras-o.

O fiolă, care creşte odată cu frica. Se face cât o banană.

Comandorul Fiolă se numeşte aşa fiindcă te pocneşte, cu una din mâini, de-ți sună apa-n cap, cu alta te răstoarnă peste braţul de vinilin al canapelei, cu alta îţi trage pantalonii jos (şi tu stai şi-nghiţi, fiindcă ştii că n-ai fost cuminţel), şi cu alta…

 Ei bine, cu această ultimă mână (deşi poate mai are şi altele…), de fapt, cu pumnul compact, acţionat de un braţ robust, mecanic, te pompează.

Strugure putred, până la brun-strivit.

Abia pe urmă ţi-o pune în palmă şi-ţi închide degetele peste ea.

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 21-24]