N-a fost nici pe departe un joc de data aceasta, dar hoţii dovediseră pentru mine o anume simpatie. Altă explicaţie nu puteam avea. Maşina mea era singura din parcarea improvizată în curtea blocului care n-a fost spartă: o uitasem eu însumi deschisă peste noapte. Dacă nu cumva era deschisă de câteva zile. Nu lipsea nici măcar aparatul de radio (defect acesta, dar în graba lor n-aveau cum să-şi fi dat seama), nu scotociseră în compartimentul de bord, unde păstram, contrar oricărui simţ de prevedere, tocmai actele maşinii. Şi chiar dacă dăduseră de ele, au avut grijă să nu atingă nimic. Doar că nu mi-au lăsat o bancnotă de un leu pe bord. Mi-au lăsat în schimb un bileţel: „E jignitor pentru noi să furăm de la oameni atât de proşti ca tine. Nu ne demitem!”.

            De dimineaţă parcarea era plină de oameni frustraţi, proprietarii maşinilor vandalizate şi câţiva pensionari care nu aveau maşini, dar locuiau în acelaşi bloc. Aceştia sunt întotdeauna matinali şi îi alarmează orice abatere de la lege, faptul că nesiguranţa vieţii de fiecare zi creştea. E adevărat că nu aveau maşini şi dacă nutreau o oarecare satisfacţie că îmbuibaţii vremurilor noi o păţiseră, nu lăsau să se vadă asta. Erau indignaţi ca de obicei, şi în numele victimelor. Poliţia nu-şi făcea datoria, hoţii se înmulţiseră, ajungeau tot mai aproape de târnositele lor apartamente. Unul spunea că îi dispăruse până şi covoraşul de cauciuc din faţa uşii. Unde o să ajungem dacă lucrurile o ţineau tot aşa?

            Nu dădusem importanţă vocilor care se auzeau de jos, aşa că până la urmă a sunat cineva la uşă şi m-a convocat la faţa locului.

            Poliţiştii se făceau că nu aud consideraţiile critice ale băgătorilor de seamă, scriau în carneţele, făceau metodic inventarul pagubelor. Unul dădea cu un pămătuf încins într-o pulbere gri care făcea vizibile amprentele. Altul fotografia fiecare geam spart, fiecare uşă forţată şi probabil amprentele evidenţiate. Al treilea, mai tinerel şi cu cascheta dată mult pe ceafă, asista cu mâinile în buzunare, probabil învăţa meserie de la mai competenţii lui confraţi. Vor cerceta toate urmele, apoi păgubaşii vor trebui să meargă la secţie, să scrie plângeri, să completeze formulare. Iar poliţiştii vor întocmi laborioasele acte de constatare, vor avea de lucru toată ziua. În zonă acţiona banda lui Napoleon, dar încă nu se puteau pronunţa dacă era mâna lor – lucrurile acestea cam seamănă între ele, se procedează în linii mari la fel.

Constatarea că maşina mea era deschisă o făcuse unul din poliţişti, care găsise şi bileţelul pe bord, la vedere, unde se pune de obicei talonul de parcare. M-au chemat de sus de parcă aş fi fost vinovat de ceva, vinovat că nu constatasem personal şi înaintea lor ce se întâmplase, evenimentul. M-a întrebat dacă nu cumva l-am scris eu, evident că nu, apoi mi-a spus că bileţelul va fi luat ca proba A. Păcat că nu era semnat. După care a clătinat mustrător din cap, fără să-mi dau bine seama la adresa cui. Proprietarii aveau şi ei partea lor de vină, erau de cele mai multe ori neglijenţi, nu aveau dispozitive de siguranţă destul de eficiente. Eu nici măcar nu intram la socoteală – eu îmi uitasem maşina deschisă peste noapte. Nu aveau despre mine o părere mai bună decât a hoţilor. Ba faptul că la mine se găsise bileţelul (proba A, grafologică) şi nu avusesem nici un fel de pagube aproape că mă făcea un fel de personaj dubios, parcă eu aş fi pus la cale toată daravera. Cu o maşină atât de modestă, un Opel de duzină, mi-ar fi dat mâna. Oare observase expresia „Nu ne demitem!” care demonstra că făptaşii aveau gustul cuvintelor de efect, nu erau chiar lipsiţi de educaţie?

            Un mic patron, care se ducea abia acum la firma lui de bizare mijlociri, apăru în parcare la cravată şi cu geanta cu cifru în mână. Nu dădu ca de obicei importanţă nimănui, dar se opri buimac atunci când constată că maşina lui nu mai răspunde la comanda de la distanţă. Parcă nu i-ar fi răspuns la salut: nu mai clipea din luminile galbene, nu-l mai recunoştea. Ceilalţi zâmbiră. Unul din poliţişti îl luă imediat în primire. Începură să facă împreună inventarul stricăciunilor şi lucrurilor care lipseau, iar ceilalţi îşi amintiră că şi ei erau victime.

            Cetăţeni respectabili, cu drept de vot şi taxele plătite, se învârteau neputincioşi prin parcarea mică în care zăceau desacralizate simbolurile relativei lor prosperităţi. Trăgeau cu ochiul la pagubele celuilalt şi făceau în minte calcule meschine. Poliţiştii în uniformă păreau mai importanţi decât s-ar fi cuvenit, ei şi carneţelele lor.  Cine-i băga în seamă în zilele obişnuite? Practic nu scăpase nimeni, dacă nu mă puneam la socoteală. Nimeni nu mai avea ochi pentru mine. Imediat ce se termina cu vânzoleala asta, fiecare va trebui să alerge la un atelier, să scoată până una alta nişte bani din buzunar. Asigurarea nu acoperea genul acesta de stricăciuni. Unele maşini aveau un geam spart, altele aveau broasca uşii forţată şi compromisă definitiv.

            Soarele urca pe cer, umbrele pomilor prăfoşi se scurtau. Mi-am închis în sfârşit maşina şi am întrebat dacă eu unul puteam să plec la treburile mele. Să-mi fac cafeaua. Nu, nu puteam să plec. Nu aveam de reclamat nimic, am ţinut eu să-l asigur pe sergent, sau ce-o fi fost acum, după noile grade din poliţie.

V-aţi găsit maşina deschisă, recapitulă el consultându-şi carneţelul.

Da. Dar am uitat-o eu însumi astfel.

Sunteţi sigur?

Da.

Cum puteţi fi atât de sigur c-aţi uitat?

Zicea el ceva. Oricum, nu era prima oară că se întâmpla s-o uit deschisă. Mă rugă totuşi să verific dacă nu lipseşte chiar nimic. Nu lipsea nimic, n-ar fi avut ce să lipsească, nu ţineam de regulă nimic în maşină. Nu ţineam prea multe nici în casă, şi acolo un hoţ ar fi fost destul de dezamăgit.

Poliţistul nu se grăbea, iar eu începeam să-mi pierd răbdarea. Nu că aş fi avut prea multă treabă, dar cumva situaţia de aici nu mă avantaja în pofida aparenţelor. Pentru mine să mai rămân pe aici începea să semene a pierdere de vreme. Nu ştiam dacă fac parte din categoria victimelor, sau aceea a chibiţilor.

Sunt suspect, sau ceva? am cerut eu lămuriri.

Omul mă privi cu reproş, nu avea chef de glume. Deschise din nou portbagajul maşinii mele.

N-aţi avut nici stingător? Trusă de scule?

N-am avut.

Dotarea autovehiculului cu acestea este obligatorie. Conform legii.

Sunt scumpe.

Se gândi o clipă, mă cântări din priviri şi spuse:

Dar ne puteţi da o declaraţie scrisă că aţi avut. Avem la secţie seturi întregi, recuperate de la hoţi. Semnaţi că vi s-au furat, apoi semnaţi că le-aţi recuperat. Dumneavoastră aveţi scule şi stingător, noi avem un caz rezolvat. Şi triunghiuri reflectorizante, obligatorii prin lege, plusă el. Şi legea trebuie respectată.

            Îşi găsise, se vede, o treabă mai uşoară decât aceea de-a prinde hoţii, banda lui Napoleon, sau cine or fi fost. Ce-l determina pe omul acesta în uniformă, slujbaş al statului, să-mi facă o asemenea ofertă? Eu nu numai că nu fusesem păgubit, dar urma să mă aleg şi cu un câştig. L-am privit ca să văd dacă nu cumva glumeşte, sau îmi întinde o capcană. Ori încerca să aibă şi mai mult humor decât hoţul acela ciudat? Nu părea să fi fost asta, avea şi el pentru mine o inexplicabilă simpatie. Dintre toate victimele acelea eram cam de aceeaşi vârstă cu el şi asta creează întotdeauna un anume sentiment de solidaritate.

            Poliţistul voia să-mi dea ceea ce hoţul nu-mi luase. Parcă ar fi aparţinut unor instituţii sau categorii care funcţionau în compensare.

            Dar nu mă interesa propunerea. N-ar fi fost cinstit faţă de hoţ. La asta nu se gândea? Poate că individul infractor îmi dăduse o lecţie şi nu se cădea s-o înţeleg pe dos. Celelalte maşini din parcare aveau câte un geam spart sau uşa forţată. Unii îndepărtau cioburile. Toată lumea începea să se împace cu situaţia. Când se va termina investigaţia, în privinţa căreia nu eram prea optimist, toţi vor trebui să treacă pe la un service, unde vor lăsa nişte bani pe care puteau foarte bine să-i treacă la pierderi, pe lângă lucrurile dispărute. Vedeam acum că unuia îi lipseau chiar şi roţile, acela va trebui să cheme tractarea.

            Şi ce să fi făcut eu cu sculele, din moment ce nu mă pricepeam să bat un cui? Sau cu stingătorul? Şi câtă vreme voi reuşi să le păstrez, să nu le pierd?

            Apoi am avut un fel de revelaţie: un hoţ îmi dăduse o lecţie de fair-play, îmi cerea să fiu mai vigilent, iar un poliţist se oferea, făcându-mi o favoare, să mă înveţe să fur – iată ce devenise treptat lumea în care trăiam. Şi dacă maşina mea ar fi fost închisă? M-am gândit care or fi fost regulile  jocului de-a hoţii şi vardiştii pe care îl jucam în copilărie, dar nu mi le-am putut aminti.

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 16-17]