Cea mai recentă carte a lui Gabriel Petric este rezultatul firesc al muncii unui adevărat specialist în domeniu. Autorul e preocupat de câteva decenii de problema tragicului. A şi publicat unele lucrări (articole, eseuri, cărţi), rod al unei cercetări sistematice pornind de la un program pe care singur l-a elaborat şi urmat, apoi, pas cu pas. Nu e vorba aşadar de nişte opţiuni conjuncturale, de moment. Continuitatea anilor de studiu aprofundat, de căutări şi documentare în bibliotecile din ţară şi din străinătate conferă credibilitate întregului demers întreprins până acum. Şi, din câte ne dăm seama, lucrurile nu se vor opri aici. Cercetarea va continua. Cel puţin proiectul, care pare cam utopic, de a realiza o bibliografie completă, adusă mereu la zi, a temei în discuţie presupune un efort prelungit, practic neîntrerupt, de informare şi lectură. Dar deja autorul lucrării se află pe un teritoriu familiar, pe care-l stăpâneşte în totalitate şi în care se orientează cu uşurinţă. Chiar ar fi o pierdere să plafoneze exegeza la acest nivel atins, oricât de mulţumitor, în volumul pe care ni-l prezintă acum.

Aşadar, avem în faţă o lucrare de excepţie, îngrijit redactată şi documentată la un nivel cât mai riguros cu putinţă. Autorul stăpâneşte perfect nu numai conceptele fundamentale cu care operează, dar şi nuanţele, micile detalii din care scoate adeseori concluzii surprinzătoare. Se simte un efort hermeneutic susţinut în elaborarea fiecărui capitol, păstrând proporţii rezonabile, deşi fiecare ar putea fi dezvoltat ulterior într-o lucrare separată. Prin asta, teza nu suferă de fragmentarism. Dimpotrivă, avem de-a face cu o sinteză critică veritabilă şi extrem de generoasă, plină de idei şi intuiţii proprii, asupra problematicii tragicului, cu aplicaţie permanentă la cultura şi literatura română. Reuşita sintezei o asigură de la bun început viziunea ontologică de ansamblu asupra categoriilor şi chiar asupra unui „posibil model tragic” schiţat (încă din Argument). Se observă clar o lărgire a modului pur axiologic, în speţă estetic, o deplasare spre ontologic şi – evident – o împlinire a celor două perspective (ontologică şi axiologică) într-un plan superior metafizic al reflecţiei. Din acest punct teoretic înalt trebuie privite toate dezvoltările conceptuale, precum şi analizele şi aplicaţiile pe text din partea a doua a lucrării. Nu întâmplător cartea debutează abrupt, într-un fel neaşteptat, cu un comentariu amplu asupra „existenţei tragice” aşa cum a descris-o în termeni memorabili D. D. Roşca într-un celebru eseu filosofic publicat în anul 1934. Viziunea acestuia e proiectată într-un context mai larg european, cu trimiteri solid argumentate la Albert Camus, Erich Fromm şi Émmanuel Mounier (aşa-zisa „gândire umanistă occidentală”).

În primele capitole ale cărţii prevalează o perspectivă metacritică asupra problematicii tragicului. Este de fapt un mod mult mai subtil decât pare la prima vedere de a analiza „intensiv” (dincolo de „extensivitatea” rezervată „cercetării secţiunii bibliografice”), opere filosofice, critice şi literare româneşti, dar şi  lucrări fundamentale din repertoriul universal. Altminteri, în permanenţă contribuţiile autohtone sunt raportate la reperele canonice în domeniu sau, cum le numeşte, „marile idei ale secolului al XX-lea”. Autorul este foarte bine informat şi documentat în această privinţă. Nu emite ipoteze sau judecăţi fără acoperire. Aceste mari teme ar fi, în ordine, „moartea tragediei” (Camus, George Steiner), transformarea tragediei în metatragedie – coroborată şi cu ideea de „metateatru” în expansiune la un moment dat (Lionel Abel), refuzul tragediei (Alain-Robbe Grillet) şi „întoarcerea tragediei” (Jean-Marie Domenach, Ion Omescu, Michel Maffesoli). Observăm deja o deplasare a registrului interpretativ de la ontologie şi metafizic spre filosofia culturii şi estetică. Se caută un răspuns la întrebarea „cum e cu (ne)putinţă tragedia modernă” (este chiar titlul capitolului al III-lea). O primă constatare se referă la „raritatea fenomenului tragediei”, existând în istorie doar două perioade de înflorire a acesteia, epoca tragediei greceşti şi renaşterea (ambele „marcate de tranziţia de la ordinea sacră la ordinea profană, raţională”). În ciuda tendinţei de acceptare a „tragicului cotidian, al omului comun, al absurdului”,  ambiguitatea statutului tragediei se menţine şi în modernitate şi post-modernitate. Desigur, pe măsură ce o „re-vrăjire” a lumii şi o „re-descoperire a sacrului şi a transcendenţei” devin posibile, există semne şi se pot da chiar câteva exemple semnificative de resuscitare a unei formule dramatice viabile. Dar cam atât. Contribuţiile critice româneşti (cap. IV) exprimă „acorduri şi dezacorduri” cu temele deja enunţate, cum spuneam şi mai înainte. Autorul identifică, în mare, trei tipuri de reacţie privitoare, după cum urmează: la „moartea tragediei” (M. Sin, R. Sorescu, V. Băncilă, I. Frunzetti), la „renaşterea” ei (R. Stanca, N. Balotă, Mihai Gramatopol, I. Mălăncioiu), respectiv la posibilitatea integrării în postmodernitate (C.C. Buricea-Minarcic, Gilbert Danco).

Alte contribuţii critice româneşti sunt valorificate în capitolul intermediar Specificul naţional şi nonvocaţia tragicului. Ethosul înţelepciunii. Aici remarcăm şi un accent polemic mai pronunţat. Sunt evocate în serie opinii interbelice (Cioran, A. Holban, Ov. Papadima, V. Băncilă, D. Stăniloaie, M. Vulcănescu), dar şi opinii contemporane (M. Daneliuc, A. Buzura, O. Paler, A. Marino, C. Noica etc.). „Etno-vocaţia tragicului” ar fi reprezentată de I. Lăncrănjan şi R. Vulpescu. Spirit echilibrat, autorul încearcă să nuanţeze atitudinile extreme, dar nu neagă nici existenţa unui „complex vocaţional” care alimentează în continuare dezbaterile şi controversele în privinţa tragicului la români. Oricum, o afirmaţie de genul „sentimentul tragicului ne lipseşte cu desăvârşire” e contrazisă de opere literare precum Odă (în metru antic), Pădurea spânzuraţilor, Meşterul Manole (L. Blaga), Iona (M. Sorescu) etc. Unora dintre acestea le va dedica, în continuare, analize ample, pătrunzătoare.

Ceea ce am rezumat până acum din lucrare, altfel extrem de schematic, nu reprezintă un simplu spectacol de erudiţie şi lectură critică a bibliografiei utilizate, ci trebuie remarcat faptul că în permanenţă sunt aduse în discuţie conceptele fundamentale invocate la început, definite de astă dată – prin acumulări de nuanţe – cu o precizie din ce în ce mai evidentă. E vorba de cupluri de noţiuni precum tragism şi tragic, respectiv sentimentul tragic (situaţia) şi spiritul tragic (ethosul) – toate sintetizate în opoziţia dintre viziune şi spirit tragic. Primul termen ar reprezenta virtualitatea celui de-al doilea, cum precizează în repetate rânduri autorul. Alte concepte invocate pe parcurs: pateticul, melodramaticul, dramaticul etc. Acest tip de comentariu circular, de adâncire a semnificaţiilor de la un capitol la altul, conferă unitate şi coerenţă întregului studiu. Cu alte cuvinte, întăreşte impresia de veritabilă sinteză critică, aşa cum afirmam şi mai înainte.

Pe măsură ce exegeza se apropie de teritoriul literaturii, perspectiva meta-critică e dublată de una analitică, de confruntare directă cu textul comentat. Prima probă o constituie analiza unei „opere emblematice”, cum e considerată Mioriţa. Titlul capitolului spune aproape totul: Mitopoetica Mioriţei şi des-cântarea morţii. Aspecte arhetipale ale dimensiunii tragice. De fapt, ne aflăm deocamdată în avanscena literaturii. Cunoscuta creaţie populară nu e o baladă, ci un descântec – în concepţia autorului tezei. Analiza, extrem de amănunţită, tinde către un comentariu critic total, la intersecţia unor sugestii diverse de interpretare de ordin folcloric, mitic, arhetipal, antropologic etc. Fundamental ar fi scenariul iniţiatic originar, care ia forma des-cântării, îmblânzind limitele şi transfigurând alegoric, la modul sublim, drama şi suferinţa umană. Creaţia, oricât de puternică, nu atinge însă „spiritul tragic”, constituie doar „unul din modelele formei tragoidale” şi funcţionează ca „un arhetip cultural” cu ecouri prelungite până în opera lui Blaga şi Sadoveanu.

Ideea care se conturează spre final e că „inapetenţa” tragicului din sfera etnologică (v. capitolul despre specificul naţional şi vocaţia tragicului) se manifestă şi în literatură. Tentative de resurecţie a tragicului s-au manifestat din când în când, dar de fiecare dată au rămas cumva izolate. Până şi manualele şcolare au semnalat „absenţa unui filon tragic autentic în literatura română”. Concluzia de bun simţ care se impune admite că „Literatura română are «sentimentul tragicului», dar rareori accede la «spiritul tragic». «Viziunea» prevalează asupra «Spiritului», acesta din urmă, atunci când îşi găseşte împlinirea, necreând o «paradigmă», ci doar o viziune între multe altele.”

Studiul se încheie însă în forţă. Ultimele două capitole sunt dedicate unor opere literare româneşti de netăgăduită valoare, a căror substanţă ţine de esenţa însăşi a tragicului. E vorba de Iona lui Marin Sorescu şi de romanul Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu. Ambele scrieri sunt aşezate în contextul ideatic şi metacritic cel mai favorabil. Piesa lui Sorescu se situează la graniţa viziunii parodice cu tragedia şi metatragedia, chiar dacă autorul ei o consideră „tragedie” pur şi simplu, iar criticii o definesc în fel şi chip. Deci opera se înscrie „pe linia tragismului, a viziunii tragice, nu a spiritului tragic” – conchide ferm autorul tezei.

 Romanul lui Rebreanu, în schimb, accede în mod excepţional la spiritul tragic. Nu întâmplător autorul tezei îi dedică capitolul final care se întinde pe aproape o sută de pagini, adică o treime din întreaga lucrare. Comentatorul aduce în sprijin două teorii clasice ale tragediei/tragicului – cea a lui Aristotel şi cea a lui Hegel. Lectura atentă pe text identifică numeroase elemente ale acestor teorii. Ba, se face chiar o relaţionare şi cu posthegelianul S. Kierkegaard (poate cel mai ilustru dintre precursorii existenţialismului modern). Nu intrăm în detalii. Ar trebui să ne întoarcem la modelul conceptual, cu toate ramificaţiile lui, prezentat în primele pagini ale lucrării. Mult mai important ni se pare acum dialogul direct cu textul. Ştim că adeseori forţa literaturii vine şi din afara ei, dar primordială rămâne de fiecare dată scriitura, execuţia artistică în sine. Oricât am glosa pe marginea unei opere, accentul trebuie pus până la urmă pe valenţele intrinseci ale textului. Orice agresiune asupra literarităţii textului duce la eşec, oricât de bine intenţionat ar fi exegetul. Ceea ce impresionează la Gabriel Petric, dincolo de virtuozitatea analitică şi pasiunea pentru idei, este contactul viu, firesc cu operele pe care le comentează (cu o empatie cu totul specială). Se pare că exerciţiul îndelungat al scrisului, lecturile vaste, dar şi pregătirea filologică de-o viaţă îşi spun cuvântul. Autorul are intuiţia exactă a literarităţii şi oricât de savante par uneori glosele sale în registru filosofic, acestea nu pun nicio clipă în pericol integritatea operei, a textului. E o condiţie absolută aceasta, avută în vedere de orice exeget literar care se respectă. Gabriel Petric îndeplineşte, aparent fără niciun efort, şi această ultimă exigenţă.

În încheiere, cartea Viziune şi spirit tragic în literatura română a secolului XX e o realizare exegetică de excepţie. Autorul are personalitate şi vădeşte calităţi reale de cercetător într-un domeniu oarecum specializat, care nu e la îndemâna oricui. Miza lucrării ni se pare destul de ambiţioasă, dar cu perfectă acoperire în performanţe intelectuale pe măsură. Cele trei condiţii pe care o monografie consacrată tragicului, respectiv tragediei – în spaţiul cultural românesc – trebuie să le întrunească (bibliografia exhaustivă a temei, aplicaţia şi la literatura română, aducerea unei perspective novatoare asupra temei tragicului şi a tragediei – aşa cum le formulează autorul la început) sunt într-o măsură covârşitoare satisfăcute.

________

* Gabriel Petric, Viziune şi spirit tragic în literatura română a secolului XX, Editura Limes, 2014.

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 25-27]