Un excelent dosar din „Cultura” coordonat de Ștefan Baghiu în martie 2017 atrăgea atenția asupra caracterului specios al termenului de „literatură contemporană”, care – mai ales în programele universitare și în volumele de critică – n-a mai fost supus revizuirilor de decenii bune. Cam toți respondenții, de la Ion Simuț și Gheorghe Perian până la Andrei Terian sau Bogdan Crețu, observau că noțiunea de „literatură contemporană” – devenită o carcasă goală – se extinde asupra a opt decenii de literatură, de la anii ʼ40 până azi. Pentru a măsura absurdul situației că în majoritatea Facultăților de Litere din țară se studiază realismul socialist la „Literatură contemporană” ne putem imagina că generația lui Nichita Stănescu – aflat pe băncile facultății la jumătatea anilor ʼ50 –  ar fi putut bine-mersi să-l studieze pe Eminescu tot la „Contemporană”. Lucru, totuși, de neimaginat și cu atât mai flagrant cu cât din 1945 încoace s-au succedat mai multe generații literare, ba chiar mai multe sisteme de concepere a statutului literaturii în societate. Nu mai amintesc ce înseamnă și ce se studiază sub umbrela de „literatura contemporană” în liceu, acolo situația e într-adevăr dramatică…

Pe de o parte, acest conservatorism e legat, după cum atrage atenția Andrei Terian în dosarul sus-menționat, de bătăliile canonice din jurul termenului: „(…) simplificând lucrurile, contemporaneitatea se referă la «epoca noastră», ceea ce face ca termenul să funcționeze nu doar ca un designator istoric, ci și ca o judecată de valoare implicită. Căci a nu mai face parte din «epoca noastră» înseamnă, fatalmente, a fi expulzat în «istorie» – sau, mai rău, în «preistorie» (în preistoria contemporaneității, desigur). Astfel se explică de ce conceptul de «literatură contemporană» este întotdeauna, în mod tacit sau manifest, un câmp de bătălie între diverse generații, grupări și ideologii.”. Impresia de sac fără fund  provine așadar din teama statu quo-ului literar – foarte puternic, în context românesc – că o generație nouă o va arunca pe precendenta în istoricitate; și, evident, din prejudecata că literatură istoricizată înseamnă automat literatură expirată. Pe de altă parte, însă, de vină e și inerția teoretică a panoramelor sau a istoriilor critice: deși cam toată lumea a fost pusă pe revizuiri la începutul anilor ʼ90, când impresia era de excavare a întregului câmp al literaturii sub comunism, la momentul sintezelor lipsa soluțiilor teoretice a devenit bătătoare la ochi. De aceea, orice încercare de problematizare a conceptului și de chestionare a teritoriului pe care îl acoperă sunt din start meritorii. Ultimul volum al lui Ion Simuț, Literaturile române postbelice*, vizează tocmai această întreprindere.

Cartea nu iese din tipicul cu care ne-a obișnuit criticul de la Oradea, care n-are disponibilitatea de a scrie sinteze (majoritatea cărților sale sunt colecții de articole și eseuri), însă are un ambitus al reflecției menit să acopere teritorii vaste. Am mai scris-o și cu altă ocazie: comentariul lui Simuț e caracterizat de o formă de presbitism cronic – criticul nu vede bine de aproape și nici nu-l interesează textele singulare sau close-reading-urile, ba chiar se ferește sistematic de comentariul pe text. În schimb, e permanent pus pe revizuiri și reașezări ale câmpului conceptual al literaturii contemporane. Probabil că cea mai notabilă contribuție a cărții e cea anunțată de titlu: pluralul „literaturi” înlătură dintr-un gest concepția organicistă care a dominat dintotdeauna istoriile literare românești. Căci, dacă avem impresia că lucrurile s-au schimbat recent, n-avem decât să analizăm cu atenție ponderea studiilor de după 1990 cu privire la „literaturi” coextensive celei scrise pe teritoriul României și/sau în limba română. Simuț are dreptate să observe că nu s-au făcut progrese serioase în înglobarea literaturii din Basarabia sau Bucovina, a literaturii române din exil din timpul comunismului, a literaturii din Voivodina, Ungaria, Banatul iugoslav ș.a.m.d. Or, faptul că sfera literaturii nu se confundă cu granițele fizice ale statului în care s-a dezvoltat e una dintre axiomele celor mai recente studii de World Literature, la care Ion Simuț se raliază ingenuu, dar cu îndreptățire.

De altfel, cel mai important merit al cărții e de regăsit în faptul că transformă teritoriul literaturii contemporane într-o hartă în mișcare, cu granițe discutabile și reformabile. Există, în Literaturile române postbelice, proiectul unei narațiuni teoretice mobile, care ar putea anunța trecerea la o istorie 3D a literaturii române. În sensul că unei desfășurări lineare și cronologice (importantă și ea în economia cărții), Ion Simuț îi preferă o serie de secțiuni pe transversală, în care feliază multiplele ipostaze ale literaturii de după 1945: nu există o singură literatură română nu doar pentru că de atunci până azi se succed diferite curente și generații, ci și pentru că ea poate fi studiată mai atent și din unghiul raportării la politic, un criteriu de neevitat: astfel, Ion Simuț alcătuiește taxinomii (nu toate originale, nici indiscutabile) pe coordonatele literatură oportunistă – subversiune – evazionism – disidență și stabilește inventare de opere și de scriitori reprezentativi pentru fiecare direcție. Mai mult, criteriul moral – deși greu de probat cu instrumentele istoricului literar – își regăsește și el locul în sfera de interes a criticului. Unul dintre cele mai memorabile capitole ale cărții construiește chiar o „antologie a demnității criticului român”, opusă programatic antologiei rușinii a lui Virgil Ierunca, reușind să convingă, prin exemple individuale bine alese, că verticalitatea nu e o valoare într-atât de lipsită de contur pe cât se crede în general. De altfel, cartea e plină de inventare menite să dezbată și să așeze pe sertărașe diferitele etape și/sau ipostaze ale literaturii contemporane, de la „etapele literaturii române postbelice” la „protagoniști și tendințe în cadrul generației 60”, „canonul literar proletcultist” sau „literatura exilului”. De un interes deosebit sunt exercițiile de focalizare diferită pe care le face istoricul literar nu doar din perspectiva actualității, ci și din cea… a posterității: când e să izoleze cele mai importante momente ale literaturii române postbelice, Simuț își mărește lentilele până într-atât, încât ajunge să afirme că ea e reductibilă, în fond, la conceptul de „literatură română sub comunism”: „Cred că în viitor acele cinci etape se vor reduce treptat, întâi la patru (…), apoi, la două, cele mai plauzibile, în curând (epoca Dej – 1945-1965 și epoca Ceaușescu – 1965-1989), apoi, în cele din urmă, când perioada comunistă își va pierde relieful politic intern, se va reduce totul la o singură mare perioadă în istoria contemporană sau postbelică: perioada comunistă – 1945-1989, care își așteaptă în mod firesc continuarea cu perioada postcomunistă, ca o altă secvență a unei contemporaneități lărgite la un secol sau aproape un secol”.

Nu e mai puțin adevărat că aceste exerciții de distanțare – niște distant reading-uri, dacă cumva ele pot fi numite ca atare în absența statisticilor propriu-zise – riscă, uneori nepermis de mult, să sacrifice nuanțele. Nu e de mirare că de la altitudinea taxinomică pe care și-o asumă criticul uneori nu se mai văd diferențe esențiale, altminteri observabile cu ochiul liber. Nu cred, de pildă, în extinderea conceptului de realism socialist asupra întregii perioade de până în 1989 (el dispare fără urmă după 1964), cum afirmă la un moment dat criticul, nici în suprapunerea proletcultismului cu același realism socialist: „În fond, realismul socialist e un proletcultism cosmetizat de circumstanță, însă nu esențialmente schimbat. Ce mi-i proletcultismul îmbogățit, ce mi-i realismul socialist”. Suprapunerea nu se poate face – a demonstrat-o definitiv Sanda Cordoș în addenda ei la Literatura română între revoluție și reacțiune – din cauza istoriei diferite a conceptelor atât în Uniunea Sovietică, cât și în România. Fundamentul central al mișcării originare prevedea autonomia creației intelectuale, motiv pentru care fusese dezavuat de Lenin. În context românesc, proletcultismul a fost supus de către oficialități unei demascări virulente la începutul anilor ʼ50. La Plenara Uniunii Scriitorilor din 16-17 februarie 1951, urmată de o campanie de presă care se întinde până la finalul anului, sunt denunțate o serie de principii considerate neconforme ideologiei realismului socialist: „caracterul antipatriotic, ostil învățăturii partidului” (Mihai Beniuc), „necunoașterea marxism-leninismului” (N. Moraru), „tendințele de negare a moștenirii culturale a trecutului” (Leonte Răutu). Faptul că proletcultismul a echivalat, în mediul cultural al anilor ʼ50, cu o formă de deviaționism și că termenul a fost interzis din fașă face ca el să nu poată fi considerat sinonim cu realismul socialist decât printr-un abuz de interpretare. Iar faptul că istorici sau critici literari, foarte respectabili altminteri, precum M. Nițescu, Florin Mihăilescu sau Liviu Țeghiu îl folosesc retrospectiv nu poate constitui un argument.

Greu de înțeles e și războiul lui Ion Simuț cu denominația de comunism: pe un capitol întreg criticul încearcă să demonstreze că termenul nu poate fi aplicat situației românești, cu argumentul că „în România nu ajunseserăm încă la comunism”. I se preferă sintagma de „dictatură socialistă”, fără să se menționeze natura distincției teoretice dintre cele două noțiuni și pornind de la argumente discutabile precum „mai existau enclave de proprietate privată în agricultură (…) în cazul micilor întreprinderi sau, situația cea mai frapantă, aceea a proprietarilor de case și de apartamente”. Or, după această logică, n-ar intra sub umbrela comunismului niciun stat din Estul Europei, de vreme ce în România gradul de etatizare a bunurilor individuale e net superior statelor vecine. Când nu se sforțează să mute din loc cu mâinile goale munții conceptuali ai culturii postbelice, Simuț e nevoit totuși să citeze un document din 1962 care atestă că „sectorul socialist din agricultură deține 96% din suprafața arabilă” sau că „gospodăriile colective cuprind 3201000 de familii, aproape totalitatea familiilor țărănești”. Nici argumentul că documentele oficiale ale Partidului n-au privit niciodată ca încheiat procesul comunizării – fixându-și target-uri noi de la un Congres la altul – nu poate fi invocat, de vreme ce tema revoluției perpetue făcea parte din retorica oficială a epocii.

Nu pun deloc la îndoială utilitatea proiectului de reconstrucție a teritoriului „literaturii contemporane” inițiat de Ion Simuț. Atrag doar atenția asupra faptului că într-un demers atât de amplu apelul la nuanță e cel puțin la fel de important ca privirea revizionistă de sus.

__________

* Ion Simuț, Literaturile române postbelice, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 476 p.

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 27-29]