Amalia COTOI – Romanul kafkaesque

codrin liviu cutitaru

Aclimatizați în proza milenariștilor, aerisită, fără prea multe veleități de construcție, cu rezistență cvasi-nulă la o primă lectură, privim orice roman cu pretenții de re-lectură ca pe un Englishman in New York. Or, despre Scriptor sau cartea transformărilor admirabile*, proza de debut al lui Codrin Liviu Cuțitaru, se poate spune că e tocmai asta: un roman al ițelor încâlcite și al supraaglomerării duse până la nevoia unei neîncetate re-întoarceri la capitolele anterioare.

Cartea începe cu Boris Mercuti, care, în dimineața zilei în care tatăl său e spitalizat, ține ultimul curs de postmodernism studențiilor de la Română, încercând, simultan, o meditație redundantă asupra „paradoxurilor existenței ce alătură, iată, cu nonșalanță, suferința fericirii și moartea vieții”  sau „Universitatea și Spitalul. Două spații în aparență îndepărtate și totuși atât de apropiate, despărțite de un fir nevăzut, cam cinic (…) același fir care delimitează viața, cu multitudinea ei de repetiții, automatisme și stagnări, de misterul terifiant al morții.” Ceea ce irită dintru început, însă, pe lângă discursul prețios și formulele ready-made (ca „rânjet sfidător”, privire „surprinsă”/„nedumerită”, zâmbet „politicos” s.a.), e, mai degrabă, un stop-cadru excesiv, care menține focusul pe multiplicarea aceluiași prim-personaj (Boris Mercuti) până la suprasaturare. Încă din primele pagini, naratorul la persoana a III-a vorbește despre revenirea la Universitate a lui Boris Mercuti. Sugerează apoi, în același stil emfatic, importanța anului 1989 în biografia acestuia: „Nu îndrăznea să și-o spună direct, dar undeva, în ascunzișurile obscure ale conștiinței sale, nutrea convingerea apăsătoare că existența lui adevărată se încheiase în urmă cu șaptezeci și opt de luni. Se ferea să rostească «șase ani și jumătate» (câți trecuseră din decembrie 1989) (…) Ar fi zis în schimb două mii trei sute șaptezeci și cinci de zile, pentru că trăise sfâșietor, în adâncul ființei lui, fiecare oră, fiecare minut de când eul său autentic  ̶̶̶  Boris Mercuti cel născut, nu făcut  ̶  fusese suspendat de istorie, lăsând în urmă un surogat ontologic, prelins ridicol pe coridoarele Facultății…”. La fel ca Mercuti, diagnosticat cu arterită, prietenul și colegul acestuia, Victor Olescu, suferă de paradoxul sentimentelor contradictorii atât în ceea ce-l privește (simte „coexistența trăirilor de extaz și agonie în intervalul unei singure dimineți”), cât și în legătură cu Beșleagă, câinele și dublul său („Este fatum malus la un nivel metaforic. (…) Îmi produce o stare de pleasure in pain, de care nu mă pot elibera”). În plus, Olescu renunță la cărțile scrise de el, în anii’90, când e numit în funcția de Rector al Universității, în vreme ce, în cazul lui Mercuti, „viața de politician comunist pusese punct cercetării academice” și-l făcuse să renunțe nu numai la cărțile scrise, dar și la orice altă tentativă de revenire asupra actului scriitoricesc.  Și dacă două personaje potrivite până la fuzionare nu erau de ajuns, Petronel Normanu e cel de-al treilea asupra căruia momentul ’89 pare să-și fi lăsat amprenta: „la doar patruzeci și unu de ani, imediat după Revoluția din 1989, (…) [Petronel Normanu] «se senilizase» abrupt din motive necunoscute”, fiind, spune Victor Olescu, pe linia referințelor facile, „(…) memento mori pentru fiecare dintre noi”. Fie că sunt trecute „dincolo de oglindă” și lăsate acolo, în dublul din reflexie (Boris Mercuti), fie că sunt transformate în animale (Petronel Normanu) sau reduse la ființarea printr-un singur organ (Victor Olescu), cele trei personaje gravitează toate în jurul anului 1989, a inadaptării la „noua lume”, a „capitalismului sălbatic” și a Revoluției care a adus „debandadă! Nebunie socială” și o nouă categorie de „paraziți academici”.

Cu un mesaj pe cât de tezist, pe atât de epuizat, Cuțitaru ia momentul de graniță din istoria României, îl pune la temelia cărții și își lasă personajele să zburde prin perioada comunistă, anii ’90, prezent și viitor, folosindu-se de o tehnică care, deși desuetă, ținută în frâu și suspendată la timp, ar fi putut să facă din Scriptor… o proză de debut cel puțin corectă. Mă refer aici la romanele din interiorul romanului, cinci la număr (dacă luăm în calcul și eseul Solitudo): (1) Confusio, romanul lăsat moștenire de Titus Mercuti fiului său, Boris. Îl are ca personaj pe Petronel Normanu, care scrie un articol cu titlul Profesorul pentru un concurs studențesc. Articolul se dovedește câștigător, însă odată citit de mediile academice, degenerează într-o identificare în masă a oamenilor în carne și oase cu personajele ficționale. Normanu e exmatriculat, propus pentru reeducare („aceste devieri comportamentale nu pot fi tolerate de o Universitate dintr-o țară aflată pe drumul socialismului și comunismului”), iar ulterior reintegrat pentru că Rectorul însuși își oprește privirea în oglindă și se regăsește în figura Profesorului.

Dacă Confusio frizează locurile comune, prin introducerea unor noțiuni elementare de teorie literară, ca raportul dintre realitate și ficțiune, sau prin motivul oglinzii, atașat referinței declarate, oficiale, la William Wilson, de Edgar Allan Poe, Vigilia (2), scrisă de Boris Mercuti, cu o acțiune suspendată la jumătatea anilor ’90 în România,  avându-l ca personaj pe Victor Olescu, duce narațiunea înspre un registru gotic (al grotescului și al terorii), cu zvâcniri neoexpresioniste (sentimentul agoniei, alienarea, fiziologicul). Olescu e diagnosticat cu arterită, își pierde progresiv toate membrele, apoi organele, până când trupul și existența îi sunt comprimate în mișcarea unui ochi.

Pauza dintre narațiuni îl aduce în prim-plan pe Stelu, prietenul lui Olescu și amantul soției din Vigilia, care devine destinatar al celor două romane citite până acum, Confusio și Vigilia, cărora li se adaugă Solitudo (3), de Victor Olescu, insight pe tema singurății, un capitol din Conversio, de Petronel Normanu, O zi si viața lui Boris Mercuti (4) și (5) Substituto, de Cristofor Pigulea (colegul de redacție al lui Stelu), unde Petronel Normanu e și personajul de pe canapea, și scriitorul al cărui centenar e sărbători la televizor în anul 2098. Nu voi insista asupra ultimelor „romane”, se repetă aceleași pattern-uri ideatice și de construcție  ̶  Boris Mercuti și Petronel Normanu suferă transformări fizice, imaginea din oglindă a celor doi  capătă autonomie, se pune degetul pe nevroza dată de schimbarea regimului politic din ’89, care e, dacă mai era vreun dubiu, cauza tuturor acestor mutații fizice  ̶ , însă, mă voi opri, pe scurt, asupra zonei meta a cărții.

De parcă nu ar fi suficient de evidentă încercarea tezistă a naratorului de a direcționa interpretarea cititorului, Scriptor sau cartea transformărilor admirabile vine la pachet cu un arsenal de crezuri prozastice, de cele mai multe ori banale, ca, de pildă:  „«Scriptorul», cu toate că înțelege întregul, nu trebuie neapărat să priceapă și amănuntele (….) Puzzle-ul îl asamblează altcineva…” sau „Abia acum înțelegea ideea de «impersonalitate a scriiturii» (…) Pricepea acum de ce era necesar ca Autorul din el «să moară» pentru «a da naștere» Scriptorului – singurul capabil să scrie sub «dicteul» Transcendentului, singurul în măsură să spună adevărul.” Ceva mai izbutit, adaptat la noile trenduri literare, e, însă, montajul din finalul prozei Confusio, unde  „Cititorul (virtual) este așteptat să sufere un colaps nervos”, Mia Vîrgă,  personaj din Confusio, „se prinde de brațul” Scriptorului Titus Mercuti, „iar «filmul» se rupe, cadrul umplându-se de o luminozitate puternică”, într-o scenă ce pare a fi metafora unei re-întoarceri a autorului în text.

Indecis, stângaci, repetitiv, romanul lui Codrin Liviu Cuțitaru e, în ciuda a tot ceea ce i se poate reproșa, unul prudent construit. Paralelismele dintre personaje, simetriile formale, chiar și matrioșca de romane, toate sunt mărci ale unui creator care se investește în actul scrierii. Păcat că, deși subiectul rămâne egal cu sine, iar personajele asemenea, arhitectura se complică așa de mult încât se estompează până și puncte forte ale romanului, ca, de pildă, perspectiva distantă, a naratorului care nu pare să aibă acces decât la un singur unghi de a-și construi personajele.

_____________

* Liviu Codrin Cuțitaru, Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Polirom, Iași, 2017.

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 34-36]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s