Uite-o pe Elisa, nu mai e Elisa! Departe gândul de a reduce singurul roman publicat în țară al lui Mircea Teorean (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017) la un simplu joc de cuvinte – nici măcar în joacă nu se cade –, deși literatură fără cel puțin o pornire ludică nu cred să fie posibilă, fie ea vizibilă și numai în jocul de-a imaginația. Dar cine e Elisa? Prea bine nu știe nici autorul, măcar că îi împrumută numele în cartea sa. Sau, dacă știe, nouă nu ne-o spune explicit nici în final (unul enigmatic, învăluit în mister, ca, de altfel, aproape întreaga „poveste”). Până la urmă, pentru cine ar conta atât de mult cine este, cât timp ea este! Și poate e chiar ce și-a dorit scriitorul.

 „O poveste fără limite, fără granițe între real, oniric și fantastic” (Mircea Teorean). „Un vis deghizat într-un roman, e visul pe care l-am avut fiecare, dar n-am avut forța sau curajul de a trece hotarul” (Rodica Ardelean, prefațatoarea). O narațiune „simplă” – condusă de o mână „sigură” – despre căutarea și găsirea iubirii. „Dar simplitatea își are peripețiile ei, e picarescă, misterioasă și colorată; și mai ales își are metafizica ei, una cursivă, fără tapaj doctrinar (dar nu fără suficient temei doctrinar); una care lasă firul narativ în totală perplexitate, ca și cum s-ar fi oprit într-un punct de confuzie deplină între cotidian și supra-real” (Al. Cistelecan).

Un joc serios despre real și fețele lui nevăzute, despre viață și moarte, despre iluzii și certitudini, despre bunuri materiale și valori spirituale, despre timp și relația infidelă a omului cu el (cu timpul, dar, la fel de bine, cu el însuși), despre societatea de consum și nevoile reale ale consumatorului, despre libertatea individului și conformismul la care îl supune comunitatea, despre autenticitate și comportamente convenționale, despre alienare și dezumanizare, despre sine și ceilalți, despre „a fi” mai mult sau mai puțin decât despre „a avea”, în fine – fără vreun substrat care să minimalizeze împlinirile cărții – un mic „tratat” despre tot și despre toate ale zilelor noastre.

Dincolo de acestea și mai presus de ele, o poveste ideală de iubire, numai bună de dat exemplu celor care și-au pierdut încrederea în inocența și puritatea ei primordială. Totodată, la nevoie, un ritual de inițiere (poate nu de tot exclus a fi și de împerechere) în dimensiunea paradisiacă a existenței. Satisfăcuți vor fi, de aceea, nu numai degustătorii de picanterii mistice, ci și căutătorii de filosofii, căci, de-ar fi să-i găsim asemănare în literatura clasică, Elisa ni se pare o nouă aventură (eliadescă) a ieșirii din timp. Nu pe ușa dinspre La țigănci…, de data aceasta, dar tot pe geamul unui topos ireal: întâi, un conac vechi și părăsit de lume dintr-o „pădure adormită” („una mai modernă, prin care trece trenul sau cel puțin o cale ferată”), mai apoi, la Sighișoara, orașul unde a copilărit protagonistul, și, deopotrivă, spațiu încărcat de magie.

Cu o poreclă predestinată parcă (Pipo) să-i ascundă originea română, Dorin Mihail Pascovici e un cetățean american recăsătorit cu o chinezoaică – nu și fericit! – după un mariaj cu o japoneză („mă fascinează asiaticele, dar, din nefericire, văd că există și alte femei”). Prins la mijloc, asemenea lui Gavrilescu, între renunțarea la iubirea ideală, pe care o ratează din cauza incompatibilității cu locurile și civilizația Japoniei, și o relație de compromis cu o femeie, altfel perfectă, dar, cum ne-a obișnuit viața, nu și pentru el („știi tu cum e, deciziile acestea nu le iei întotdeauna cu capul de pe umeri, aici are și celălalt un cuvânt de spus…”), Pipo este insul – deseori întâlnit în jur – neîmplinit erotic. Dar care are parte, cum puținora li se mai întâmplă, mai ales la cei șaizeci de ani ai săi, de aventura vieții sentimentale, de șansa inițierii în autenticitatea trăirii.

Plecat să vândă un teren al cărui proprietar era în Sighișoara, bărbatul călătorește nu numai în spațiu, ci și dincolo de timp. Deloc surprinzător, „timpul e (și pentru el) pur și simplu o chestie arbitrară, o convenție matematică, fizică și chiar filosofică, ce, în lumea reală, se putea aplica la mașini, la revoluția planetelor și la tot felul de mecanisme computerizate, dar nu la om, în niciun caz la om”. „Noi suntem – conchide Pipo mai încolo – propriile noastre ceasuri, ne scurgem fiecare în timpul nostru, unii mai repede, alții mai domol”. Iată și motivul pentru care el nu numai că „nu se grăbea niciodată”, dar nici nu putea trăi în ritm cu lumea „care-i viermuia în preajmă”. „Așa pățea mereu în spațiile aglomerate, avea senzația că locul nu-l mai încape, că trebuie să plece, să iasă, să fugă, simțea că se sufocă, că amețește, iar respirația îi devenea neîndestulătoare pentru cât aer ar fi avut nevoie”.

Se explică astfel nevoia de evadare, din sine și din lume. Fără să o putem localiza pe hartă, aventura începe de nicăieri, în timpul și puțin înaintea unei banale călătorii cu trenul, și se încheie nici-nu-ai-idee-când. Multele detalii de culoare a locurilor și a realității căreia protagonistul îi aparține creează, în primul capitol (Trenul), impresia de stabilitate, risipită odată cu experiența onirică la care accede din al doilea capitol încolo. Concretețea detaliilor pe care Pipo le reține în drumul său cu trenul – când cu umor, când cu ironie –, dezvăluie bine-știutele vulnerabilități și vicii umane de astăzi și de oricând: ciubucul și mita, amantlâcul, prejudecățile oamenilor, obiceiul de a judeca și indiscreția în relația cu ceilalți, lipsa de punctualitate; odată cu acestea, tipicele firi românești și tipologii umane: controlorul corupt și, fără să fie destul, și arogant, femeia necivilizată și (nu numai de aceea) dizgrațioasă, „țopârlanca”, țiganul omniprezent și, când nu peste măsură de insistent, lingușitor, insul necinstit, dedat la atenții mărunte, numai să nu fie nevoit să fie tras la răspundere. „Românul, și nu numai, e tentat din născare să păcălească treburile, să fie șmecher, să zică precum șefii și să facă cum vrea el, lucru total nesănătos și de aceea, zic eu, trebuie forțat să nu greșească. De când cu economia de piață și prietenia culturală cu americanii e și mai rău, copilul nici nu mai știe ce vrea, băieții vor bani și mașini tari, iar fetele vor să facă modeling și să preacurvească cu boșorogi miliardari. Nu se poate, la câte curve avem, de unde atâția miliardari?”.

Profesor în Bankok, intelectual cu o filosofie de viață sănătoasă, dezinteresat de foloasele materiale („banii erau pentru el ceva demn de dispreț, niște hârtii cu însemnul Diavolului…”; „unitate de măsură a tuturor acțiunilor omenești, a statutului social și, cel mai grav, a celui intelectual”), sensibil la cochetăriile naturii, un ins lucid și sincer, cu un ascuțit spirit critic, dar și cu umor, umblat prin lume, pe care o observă cu exigență, Pipo nu se lasă însă – cel puțin conștient – influențat de aparențele vieții. Le enunță, le analizează și, de cele mai multe ori, le reneagă, la fel ca pe semenii din care face parte. „Eu sunt pățit cu neamul ăsta de creștini și nu vreau să mă mai amestec cu ei. Uite, du-te tu într-un sat și încearcă să faci o treabă în folosul obștii, să vezi dacă nu stârnești patimi și dușmănie. Încearcă, bunăoară, pe banii tăi, să faci un foraj de mare adâncime și să tragi apă curentă la fiecare casă, să pietruiești un drum și să le ceri sătenilor să participe și ei cu ce-or putea, chiar și cu puterea brațelor… Să vezi îndărătnicie, suspiciuni, să vezi opoziție! Noi trăim așa de când ne știm… Trebuie să vină un venetic să ne învețe ce să facem? La ce ne trebuie nouă apă în casă, n-o putem aduce de la fântână? Dacă a avut bani să lase grămezi de pietriș pe drum, nu poate plăti niște oameni să-l împrăștie? Oare ce interese are, că nu face el toate astea de dragul ochilor noștri?… Și așa mai departe”. Spre deosebire însă de anti-eroul lui Eliade, amețit de repeziciunea și prins în tumultul cu care se derulează firul vieții, subjugat de grijile materiale și preocupat exclusiv de valorile profane, personajul lui Mircea Teorean are și el mundanul în minte, însă numai atât cât e nevoie să se elibereze de el. Și să acceadă, prin vis (pe care îl „trăiește” intens în al doilea capitol, intitulat Conacul), la dimensiuni mai presus de fire. „Știa, habar n-avea de unde, dar știa că lumea asta obișnuită, cu lucruri care se văd, se aud și se pipăie, nu e unica lume, că pe lângă ea există o altă lume mai subtilă, o lume nevăzută și neauzită, cu entități ce ne sunt alături și împotrivă, o lume care, fără să știm și fără voia noastră, ne completează viața”. Și ne redă fericirea. Bucuria clipei și trăirea autentică. În fine, descătușarea interioară („în acel loc, nesilit de timp și de conveniențe, se simțea și mai liber”) și desăvârșirea spirituală.

De toate acestea este responsabilă, în al treilea capitol, Elisa (să fie oare coincidență asemănarea de nume cu al nevestei lui Gavrilescu?), o ființă în carne și oase și totodată imaterială, ideal de femeie și exemplu de inocență, ființă erotică și model matern. Ea îi va arăta lui Pipo drumul spre moarte și îi va dezvălui esența vieții, îl va iniția spiritual și îl va elibera de propria materialitate. Plecat în afara țării să uite de origini și să-și ascundă identitatea, Pipo se întoarce, până la finalul cărții, tot spre sine și spre rădăcini, spre ceea ce, din copilărie, i-a definit ființa și l-a întregit. Se întoarce, dar nu oricum. Renăscut, superior: „era dispus să ierte, să se ierte și să iubească tot ce însemnase ființa lui și locurile prin care hoinărise în viață”.

Elisa lui Mircea Teorean e o poveste simpatică despre izbăvirea prin iubire și metamorfoza interioară a omului îndrăgostit. Scrisă cu naturalețe și uneori chiar cu romantism, fără a-i lipsi stilul umoristic sau ironia fină, ea (cartea, dar și ființa) îndeamnă la descătușare, la nonconfomism. La cel puțin o nebunie. Iar dacă aceasta nu-i posibilă nicidecum în realitate, măcar în vis să-i dăm o șansă.

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 33-34]