Andreea POP – Metodica scenariilor

teodor sinezis

Expansive și cu mult nerv, poemele din Ea e Matilda cu care debutează Teodor Sinezis au aerul unor „acrobații” erogene. Două sunt zonele lor preferate de speculație. Odată, discursul senzual, care oscilează, mobil, între obsesie (2 mai babies), observație machistă (mall du siecle) și mecanică a încriptării erotice în limbaj cibernetic (andante and ante) și care traversează în mare viteză volumul de la un capăt la altul.

Cu o dispoziție dezinhibată și fără restricții de pudoare își înscenează poetul spectacolul erotic; ba chiar îl dirijează peste tot cu o vitalitate accentuată sub forma unor exerciții de exhibiționism sentimental (și hormonal). Declamative și electrizante, deopotrivă, „sentințele” pe care le livrează poemele în astfel de secvențe nu sunt străine de un fantezism vertiginos, care, uzând de o imaginație eruptivă, sfârșesc adesea în pedagogie masculină cochetă. Asta pentru că micile „demonstrații” de seducție – Matilda fiind, în calitate de „destinatară” a proiecțiilor acestea intimiste, un soi de femme fatale 3.0 în varianta desacralizată, ori măcar „antimuza”, cum e numită pe coperta a IV-a, cu toată recuzita (clișeatică!) femeii post (umane, moderne etc.) la vedere – în care se vede prins poetul lasă impresia, cu toată retorica lor inflamată, unor manifeste bombastice, cu atât mai mult în secvențele în care acesta își „deconspiră” abandonul afectiv: „nu știe a/ colora misterul/ decât/ cu bidineaua surâsului prăbușit/ în găleata de lacrimi (tocmai ea/ bangladeshul fantasmelor/ zumzăind fericit/ printre vitrine pufuleți/ torturi raw vegane rochii/ machiaje scofeturi)/ matilda e capătul zidului/ de lumină proaspăt/ încăput pe globulele mele roșii/ scoase la soare de bomba/ surâsului ei”, la bangladesh. E în această confesiune un fel de tatonare ludică în care Teodor Sinezis plusează și prin multă jubilație și care descifrează psihologia intimă a proiectului său poetic sub forma unor false romanțe, „cizelate” cu mult sarcasm și elan deconstructiv. Pentru că, dincolo de scenariile cu recuzită trubadurescă la care aderă cu entuziasm, poemele vibrează, din loc în loc, prin mici puseuri de luciditate, care mai temperează din fascinația erotică. Cu tot „tratamentul” acesta cinico-rațional la care sunt supuse periodic, viziunile „conjugale” ale Matildei se revendică însă, aproape în întregime, de la schema narcisist-frenetică de mai sus.

Atunci când își abandonează – temporar, e drept – aceste prerogative, poemele „propagă” niște „emisii” ceva mai temperate; nu foarte diferit de prima va iradia și această direcție tematică secundară a volumului, în definitiv, care însă, cu politica ei discretă, dovedește prea puțină carnație. Episoadele „globalizante”, căci de ele e vorba, în care critica lumii contemporane e structurată sub forma unui vârtej de „reportaje” derulate abrupt și cu o gesticulație mai stăpânită, sfârșesc, în cele din urmă, cu tot discursul lor anti-sistem pe alocuri destul de incisiv, tot în notație erotică. Poemul love, not work, care închide volumul, e unul dintre rarele momente de „extracție” pur socială, în care „misiunea” decadentă a poetului capătă dimensiuni universaliste: „din recunoștință pentru oxigenul/ încă rămas plămânilor noștri/ dau la pedalele bucureștiului până în alpha centauri/ scot marea neagră la o plimbare cu goeleta pe/ fonduri europene/ repar difuzoarele/ sateliților militari ca/ să aud în hd cum putrezește gândirea/ la moskva washington londra/ berlin & sub scutul/ de la deveselu”. Cam la atât se rezumă, însă, empatia „comunitară” a lui Teodor Sinezis.

Traversate nu de puține ori de stridențe stilistice (cum se întâmplă, de exemplu, în o altă poveste – „am tăiat o halcă de zâmbet din/ animalul rănit al orgoliului meu/ i-am înfipt-o sub coaste lui kurt” vs. „din mimica ei curgeau râuri/ de înghețată pe/ urmă și-a ascuțit retina/ pe șmirghelul lacrimilor”), poemele din Ea e Matilda defilează orgolioase cu „paradă” de testosteron în încercarea lor de căutare a efectelor.

______

* Teodor Sinezis, Ea e Matilda, Editura Paralela 45, Pitești, 2016

* * *

trax

Tot un scenarist cu metodă e și Mircea Pascariu, care-și canalizează, însă, viziunile de „artizanat” înspre un registru ceva mai serios. Poemele din Trax dezvoltă, printr-o imagerie ambiguă, niște acrobații identitare cu randament încordat.

Dacă proiectul existențial care rezultă de aici nu e tratat ca atare e pentru că poetul pare că preferă deghizarea ironic-impersonală și uzează, prin urmare, de o strategie a dedublării – discursul lui Trax, un alter ego dezinhibat, amintește de strategia similară din poemele cu care debutase Robert G. Elekes în aici îmi iau dinții-n spinare și adio (Tracus Arte, 2015) –, din care face o cazuistică programatică. Cele mai multe poeme sunt stilizate sub forma unor reportaje „reci”, tratate în vid, din care, aparent, a fost suprimată orice emoție. Atitudinea aceasta robotică pe care o degajă nu le scapă definitiv de bănuiala că, dincolo de ținuta lor mecanico-aseptică, ele au vocația temelor înalte. Fire lucidă, însă, poetul își camuflează confesiunile de criză sub forma unor „decrete” autiste pe care le scutește de orice reprezentare personistă, având convingerea că, după cum îi „scapă” la un moment dat în poemul cea mai deșteaptă magazie cu lemne plină de gâze inteligente, „cea mai periculoasă este insula/ unde te întâlnești cu tine însuți”. Fără a face abuz de afecte ori de trăiri existențialiste, lui Mircea Pascariu îi ies, totuși, câteva poeme cu bătaie gravă în spatele cărora poate fi bănuită miza lor superioară: „și te țin de braț/ trebuie să accelerezi/ urcăm cel mai înalt munte/ nu te lăsa/ viața înseamnă să calci ambreiajul/ de două ori// cu disperare/ de înger păzitor/ înarmat până-n dinți// urmează un RMN”, viața pe IGS de luni până vineri la băute cu niște kamikaze. Pentru că, deși nu o deconspiră propriu-zis, astfel de fragmente sugerează destul de concret criza ce antrenează în subsidiar viziunile pe alocuri glaciale din Trax. E simptomatică opțiunea aceasta mai ales că, transpusă uneori în formulă tehnologică, așa cum se întâmplă din când în când, scoate în evidență o dimensiune promițătoare a volumului. Ea echivalează cu un soi de sensibilitate postumană care, fără să facă abuz de potențialul ei alienant, reușește, totuși, să plieze poemele din Trax pe o direcție poetică extrem de actuală, chiar dacă aflată, în cazul acesta, deocamdată, în curs de cristalizare.

Cu toate că nu lipsesc de aici secvențe în care poemele par că rulează în gol (cum se întâmplă în această iarnă tăcută un fel de căprioara-labiș ori în trebuie să crești roșii, între altele), exercițiile de sondare identitară din Trax par totuși, cu toată predispoziția lor pentru camuflare, asumate și autentice. Poet cu ambiții livrești (câteva confesiuni îl arată chiar ca pe unul cu complexe destul de hotărâte – „tăișul hârtiei/ perfid tăcut”), Mircea Pascariu e mai înainte de orice unul cu vocația epurării sentimentale.

______

* Mircea Pascariu, Trax, Casa de Pariuri Literare, București, 2016

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 39-40]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s