Alex CISTELECAN – Practica imediat metafizică

theorie et pratique 3

În 1999, Verso publica Ghostly Demarcations, un volum colectiv coordonat de Michael Sprinker ce cuprindea lucrările unui simpozion pe marginea cărții lui Jacques Derrida, Spectrele lui Marx. În cea mai strălucită intervenție din volum, Terry Eagleton susținea că pretenția lui Derrida de a continua, ba chiar de a radicaliza, moștenirea marxistă implică, de fapt, o evacuare a oricărui conținut din marxism, din care nu mai rămâne decât forma goală a unei „mesianicități fără mesianism”, o „Nouă Internațională”, dar una „fără statut, fără titlu și fără nume… fără partid, fără țară, fără comunitate națională… fără organizare, fără ontologie, fără metodă și fără aparat”. În răspunsul său la critici din finalul volumului, Jacques Derrida, după ce promitea furios că nici nu are de gând să ia în discuție intervenția ireverențioasă a lui Eagleton (sau a lui Aijaz Ahmad – într-adevăr excelentă și ea), încheia totuși revenind asupra acestei obiecții – de „marxism fără marxism” – și exclamând: „yes, that is exactly the point!”: altfel spus, acest „marxism fără marxism” nu este nicidecum o eroare sau fundătură filosofică, ci exact rezultatul dorit al operației de deconstrucție, de evacuare a oricărei pozitivități esențialiste, metafizice, și supraviețuire spectrală a indeconstructibilului astfel rămas.

Dar nu avem oare, în chiar acest dialog al surzilor, și în ciuda tentativelor repetate de apropiere între marxism și deconstrucție (lansate, în primul rând, și cel puțin declarativ, de Derrida însuși), o ilustrare cât se poate de clară a incompatibilității fundamentale dintre cele două paradigme? Pur și simplu, ceea ce pentru marxism constituie ultima mostră de idealism – privilegierea formei goale, indeterminate și lipsite de orice pozitivitate, specific istoric sau social – reprezintă pentru deconstrucție, dimpotrivă, prima probă de gândire „postmetafizică”, non-esențialistă și anti-fundațională. După cum același schimb de replici ne dezvăluie ca într-o străfulgerare și funcția strategică și politică a îndelung proclamatei „depășiri a metafizicii”: în numele anti-pozitivismului și anti-esențialismului, ceea ce încearcă ea este de fapt o răsturnare – „radicalizare” cică – a vechii critici a idealismului, la capătul căreia materialismul – și deci marxismul – însuși devine cel mai naiv idealism, căci încă credul în existența unei realități exterioare gândirii, pe când idealismul formal al deconstrucției devine, cumva, prin eliminare și ricoșeu, „materialismul” cel mai critic și subversiv, căci eliberat în sfârșit de tirania oricărei pozitivități.

O astfel de raportare la marxism, cu concluzia gata prestabilită și ineluctabilă, evident că nu are neapărat nevoie să fie și o raportare sau confruntare cu textele marxismului – sau istoria lui, for that matter. Astfel, apariția în acest an a cursului lui Jacques Derrida despre teoria marxistă a practicii – Théorie et pratique, ținut la Ecole Normale Superieure în 1975-76 – ne indică de la bun început două lucruri: că gândirea lui Derrida nu a trebuit să aștepte, așa cum se credea, până în 1993 pentru a se confrunta cu teoria marxistă în Spectrele lui Marx – în fond, ce să aștepte, din moment ce concluziile erau prestabilite?; și că, implicit, la fel ca în Spectre, dar parcă în mult mai mare măsură aici, și oarecum ciudat pentru o metodă cunoscută și drept „textualism”, această lectură și interpretare a teoriei marxiste se poate lipsi de o confruntare propriu-zisă cu corpusul marxist, pe care-l reduce de obicei la două-trei propoziții convenabil selectate și decuplate de orice context textual sau istoric, dar pe care le leagă și le îneacă într-o densă rețea de presupoziții de lectură, configurată de grila heideggeriană a depășirii metafizicii, cu tot cortegiul său de prețiozități și emfază germanică a Gândirii majusculare, pe care Derrida îl face doar ceva mai digerabil adăugând puțină suplețe și eleganță pariziene1. Astfel, tot așa cum în Spectrele lui Marx, Derrida decupează cuvântul „spectru” din prima frază a Manifestului comunist, pentru a-l tăvăli în 200 de pagini prin toate contextele posibile, mai puțin cele relevante2, de la Hamlet la Fukuyama, la fel și în Théorie et pratique, filosoful francez ia expresia „faut le faire” – care ar exprima deopotrivă concepția despre practica revoluționară în marxism, cât și statutul cursului pe care Derrida e obligat să-l țină la ENS, „teoria și practica” fiind subiectul examenului „de agregation” din acel an3 – și o întoarce pe toate fețele în paginile oraculare de început, după care o înmoaie în 2 (două) propoziții din Tezele despre Feuerbach ale lui Marx, apoi o plimbă ușor prin alte două pasaje din Althusser – o alegere tipică pentru parohialismul teoriei franceze4, dar altfel cât se poate de inspirată, căci unde altundeva s-a mai pomenit un marxism platonician, numai bun de acuzat de metafizică, dacă nu la Althusser (și ulterior la Badiou); după care, în fine, odată acoperit astfel întregul corpus al marxismului și stabilit caracterul său platonist, în a doua jumătate a cărții analiza se poate delecta exclusiv cu ruminații din Heidegger, pe Heidegger și prin Heidegger, despre platonismul, deci natura metafizică, a materialismului și a filosofiei practicii revoluționare și, implicit, despre natura totalitară – și am putea adăuga imediat: ilegitimă și criminală – a oricărei încercări de punere în practică a acestei gândiri.

În cele din urmă, deși marxismului i se recunoaște, via Heidegger, meritul de a fi înțeles primul cu adevărat istoricitatea esențială a ființei [care o fi fiind ființa în marxism?], rezultă totuși că privilegierea practicii asupra teoriei pe care o operează, și tocmai în măsura în care întemeiază această întâietate a practicii într-o filosofie a practicii, îl dezvăluie inevitabil ca prizonier al metafizicii. Și asta deoarece în Scrisoare despre «Umanism», Heidegger decretează: „Esența materialismului nu constă în afirmația că totul nu e decât materie, ci mai degrabă într-o determinare metafizică potrivit căreia orice ființare apare ca materia unei munci date, […] ca obiectivare a realului de către om, experimentată ca subiectivitate. Esența materialismului se ascunde în esența acestei tehnici asupra căreia, la drept vorbind, s-a scris mult, dar s-a gândit puțin”. Ce anume face așadar din marxism o „metafizică umanistă fondată pe o determinare tehnologică a ființei ca producție”, care este această presupoziție atât de blamabilă a acestei filosofii, la care nu s-a gândit nimeni cu adevărat până la apariția lui Heideggeri și Derrida? La o analiză mai atentă a capului de acuzare, șochează nu atât materialismul, cât truismul tezei blamate: și anume, ideea că omul nu este o ființă auto-suficientă, că implicit trăiește intrând în interacțiune cu mediul său, care interacțiune e mediată social și istoric, luând forma unor „tehnici” și moduri istorice de producție ce ajung să configureze destinul său epocal. Dacă această perspectivă poate fi sancționată drept metafizică, înseamnă că nu se înțelege tocmai semnificația istoricității marxiste – chiar primul merit pe care, aparent, Derrida & Heidegger i-l recunoșteau acestei paradigme. Sau, altfel spus, dacă această ipoteză trece drept dovadă de metafizică și esențialism al practicii și producției, nu putem decât să ne întrebăm cum ar arăta o presupoziție în sfârșit non-metafizică asupra destinului omului în univers? Fără doar și poate, ar trebui să vorbim despre om ca despre o ființă autosuficientă și imaterială, care nu intră în raport cu lumea sa exterioară decât accidental și superficial, sau pentru care, cel puțin, practica, tehnica, și condițiile sale mediate social și istoric de reproducere sunt cel mult niște hobbyuri prozaice în experiența-i autentică de simplu păstor și releu al ființei. Într-adevăr, un om fără istorie, fără societate și fără materie, eliberat de orice pozitivitate și conținut, este omul postmetafizic al deconstrucției. Ca atare, acest om, pură fantasmă idealistă, e într-adevăr nemuritor și indestructibil – și, convenabil, la fel de interminabilă ajunge să fie și „deconstrucția” lui.

_________

1 Desigur metoda aceasta de „lectură” care se poate lipsi de cartea pe care chipurile o citește fusese deja patentată în French Theory de Althusser în chiar Citind „Capitalul”.
2 Într-un text din același Ghostly Demarcations, Tom Lewis resituează în context critica lui Marx a spectralității – critică împotriva căreia se pronunțase Derrida în Spectre, constituind în fond principala probă din dosarul său de acuzare a marxismului de metafizică –, arătând că obiectul său e tocmai idealismul de fond al anarhismului lui Stirner. Nu e deci de mirare că Derrida se simte dator să ridice mănușa și să repună în drepturi „spectrul” împotriva „metafizicii” și „ontologiei”, așternând însă tăcerea asupra mizei inițiale a controversei dintre Marx și Stirner.
3 Poate asta să fie o explicație și o eventuală scuză parțială a libertății pe care Derrida și-o ia față de subiectul tratat – faptul că subiectul i-a fost impus și ca atare l-a umplut cu ce speculații avea la îndemână. Dar atunci cum se mai explică faptul că 20 de ani mai târziu, în Spectre, reîntâlnirea cu marxismul îi trezește exact aceleași verdicte și speculații?
4 Într-o altă mostră de provincialism, la p. 106, Derrida declară că „din câte știu, n-a existat vreo lectură marxistă efectivă, riguroasă și, după mine, satisfăcătoare la Heidegger (și nici la Nietzsche)”. Într-adevăr, în anii 70, Adorno și Lukacs erau încă niște obscuri ce așteptau să fie descoperiți. Afirmația ne amintește de remarca lui Foucault dintr-un interviu din 1983, în care mărturisea că dacă ar fi auzit de Școala de la Frankfurt mai devreme ar fi putut evita multe din detururile pe care le-a luat și din lucrurile pe care le-a scris.

 

 

Vezi și: Terry EAGLETON – Marxism fără marxism

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 47-48]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s