Anca HAȚIEGAN – Precursoarele: primele femei care au jucat în limba română (III)

precursoarele3

În articolul precedent, dedicat Elenei Ghica (căs. Șubin), interpreta Hloei de la 1816, aminteam de prezența Mitropolitului Veniamin Costache la spectacolul ieșenilor și de sprijinul acordat de către acesta întreprinderii teatrale a lui Gheorghe Asachi. Spuneam că implicarea sa mi se pare remarcabilă, întrucât biserica ortodoxă din țările române, la fel ca suratele ei din lumea creștină, s-a arătat, în general, ostilă față de actori – și mai ales față de actrițe. În Țara Românească, de pildă, în 1851, când deja putem vorbi de existența unei mișcări teatrale culte, profesioniste, în limba română, Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei (care avea să fie numit mitropolit-primat al României sub Alexandru Ioan Cuza, în 1865, titulatură deținută până la moartea sa, survenită în 1875) a dat la tipar un Manual de Pravilă bisericească, cuprinzând, printre altele, o serie de „legiuiri” cu privire la „însurătoarea celor ce vin la treapta preoției”. La punctul doi al acestei secțiuni se stipulau următoarele:

„2. Mireanul nu se poate preoți:

  1. când a avut doauă nunți după botez.

  2. când a ținut pocatnică1.

  3. când a luat văduvă, ori leapădată, sau de cele de la teatru.

  4. când a ținut doauă surori sau nepoată de soră.

  5. când a luat femeie de altă religie.”2 (Subl. n.)

Altfel spus, din perspectiva capului bisericii ortodoxe a Ungrovlahiei, bazată pe vechile canoane religioase, un creștin căsătorit cu o actriță (sau o văduvă, sau o femeie sedusă și abandonată, sau o femeie de altă religie) nu era socotit demn să îmbrace hainele preoției. Mai precis, cea socotită nedemnă de a fi soție de preot era femeia din categoriile anterior pomenite, la care, la alt punct (numărul 5), se mai adăugau încă trei, „curva”, roaba și slujnica, aici figurând și motivația pentru care o astfel de însoțire era considerată descalificantă: „5. Cine va veni să se facă preot și se va însura să ia femeie văduvă, sau curvă, sau roabă, sau slujnică, acela nu poate fi preot, pentru că legea cere nevinovăția și curățenia amândurora”3. Prin urmare, actrițele purtau în ochii slujitorilor bisericii pecetea de „necurățenie”, puțin lipsind să fie asimilate cu prostituatele. Manualul Mitropolitului Nifon a fost reeditat în 1854. (Pentru comparație: în 1730, britanica Anne Oldfield, născută în 1683, a fost îngropată în biserica Westminster Abbey, fiind prima actriță din Regatul Unit căreia i se acordat această onoare. E adevărat că exact în același an, în Franța, Adriennei Lecouvreur i se refuza înmormântarea creștinească. Dar Revoluția din 1789 le-a adus actorilor francezi drepturi civile și religioase depline, echivalente cu ale celorlalți cetățeni, iar discriminarea acestora a fost condamnată de către Adunarea Națională, măsuri care au risipit o parte dintre prejudecățile care îi vizau.)

Desconsiderarea actorilor în țările române poate fi documentată începând din secolul al XVII-lea, pornind chiar de la prima mențiune cunoscută cu privire la existența acestora în mijlocul populației autohtone. Este vorba despre o dispoziție din cuprinsul întâiului cod laic de legi redactat în limba română, și anume Cartea românească de învățătură, din 1646, tipărită în Moldova în timpul domniei lui Vasile Lupu, în care se face referire, printre altele, la condiția de „măscărici”. În secțiunea dedicată pedepselor prevăzute pentru cazurile de omor („Despre ucidere și ucigători”), la punctul 47 al „glavei” (capitolului) cu numărul 9 („Pentru cela ce-ș va ucide pre tată-său sau pe îmă-sa, ce cercetare va avea”), se stipulau următoarele:

„47. Cela ce-ș va ucide muiarea când o va prinde curvind, într-acel ceas, împreună cu curvariu cu tot sânguri făcând acel lucru: să va certa bărbatul, însă nu cu moarte, ce cum va socoti giudețul. Și aceasta iarăș, de va fi fost curvariul om de folos, de protiva bărbatului; iară de va fi fost un om de gios, – cum să dzice țăran, sau vreun slugoiu, sau vreun măscărici, – să nu agiungă la cinste de asemenea cu bărbatul curvei, ce să fie mult mai prost și de nemică, și de-l va ucide bărbatul pre acesta, nemică, nici o cercetare să nu aibă.”4 (Subl. n.)

Așadar, țăranul, sluga și măscăriciul, socotiți oameni „de jos” și „de nimic”, fără „de folos”, puteau fi uciși fără teamă de pedeapsă în caz că ar fi fost prinși alături de o soție adulterină, în flagrant delict de „curvie”… Cartea românească de învățătură (sau Pravila lui Vasile Lupu, cum mai e numită) a rămas în vigoare vreme de 200 de ani. În introducerea ediției critice a Cărții…, din 1961, se precizează faptul că aceasta „nu era însă o lege obligatorie și exclusivă pentru țară și nici nu integra vechile obiceiuri juridice, cărora le recunoștea, de altfel, în termeni categorici, puterea de lege”5. Influența sa a fost, totuși, considerabilă, în așa măsură „încât textul său a fost primit și integrat, deși într-o ordine diferită, în 1652, în textul «Îndreptării legii» din Țara Românească”, cele două țări ajungând „să fie înzestrate, încă de la mijlocul secolului al XVII-lea, cu aceleași norme de drept agrar și de drept penal”.6 Pravila cea Mare sau Îndreptarea legii, din 1652, tipărită în Țara Românească în timpul domniei lui Matei Basarab, conținea, spre deosebire de Cartea românească de învățătură, pe lângă legiuiri laice, o serie de canoane bisericești, realizând astfel o „unitate legislativă” menită „să asigure sprijinul reciproc dintre stat și biserică”7. Dispoziția citată mai înainte din Cartea românească de învățătură se regăsește, nemodificată, în Îndreptarea legii, la secțiunea „Ucideri”, în cuprinsul glavei cu numărul 244 („Pentru cela ce-ș va ucide pre tată-său sau pre mumă-sa, aceia ce pedepsă li se cade să ia”), tot la punctul 47 al acestui capitol. Diferențele, minimale, țin exclusiv de limba românească utilizată (de variațiile subdialectale). Astfel, și aici se stipula că: „Cela ce-ș va ucide muiarea când o va prinde curvind, într-acel ceas, împreună cu curvariu cu tot, singuri făcând acel lucru, atunce se va certa bărbatul, însă nu cu moarte ce cum va socoti judecătoriul. Și aceasta iarăși de va fi fost curvariul om de folos depotriva bărbatului; iară de va fi fost vreun om de jos, cum să zice țăran, sau vreun slugoiu, sau vreun măscărici, să nu ajungă la cinste deopotrivă cu bărbatul curvei, ce să fie mult mai prost și de nemic și de-l va ucide bărbatul pre acela, atunce nemice nice o certare să n-aibă”8 (subl. n.).

În lucrarea sa despre Istoria teatrului în Moldova, din care îmi voi permite în continuare să reproduc niște fragmente mai ample, Teodor T. Burada atribuie desconsiderarea arătată actorilor – și mai cu seamă actrițelor, văzute ca femei „pierdute” – atât dogmelor bisericești, cât și prejudecăților de clasă ale boierimii locale. Astfel, în debutul celei de a doua părți a primului volum al Istoriei… sale, cea dedicată „epocii de formațiune a teatrului” din Moldova, se pot citi următoarele:

„Una din pricinile care credem că va fi contribuit mai mult a împiedica propășirea artelor la noi, în timpuri pe când în alte țări ele se aflau în mare înflorire, a fost aceea că din prejudicii de castă a boierilor, cari erau conducătorii mulțimei și aveau putință de a introduce orice sâmbure de dezvoltare națională și civilizație, atât actorii, cât și muzicanții erau considerați ca formând o clasă de oameni, ce nu meritau a se amesteca sau a face parte din eghemonia clasei boierești.

Aceste arte erau considerate mai cu samă ca o îndeletnicire exclusivă a străinilor9; era ceva înjositor pentru boieri a-și vedea pe fiii lor luând arcușul în mână, căci își închipuiau că aceasta este o meserie dată numai țiganilor, ceva neauzit și degradator cu totul a se sui cineva pe scena teatrului, considerând pe cel ce se făcea actor ca pe un om fără căpătâi, ca pe un comediant, și un ce în contra moralei de a lasa pe fiii sau pe fiicele lor să îmbrățișeze cariera teatrală. Pe atunci actrița româncă era privită ca o femeie pierdută, scena fiind considerată numai de domeniul unor astfel de femei.”10

În susținerea afirmațiilor sale, Burada citează din două lucrări publicate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, una laică și alta religioasă, și anume Pravila lui Andronachi Donici (Iași, 1814), respectiv prima ediție românească a Pidalionului11, tradus din limba greacă de însuși Mitropolitul Veniamin Costache – cel care a „păstorit” peste reprezentația ieșeană din 1816 cu Mirtil și Hloe. Aceasta din urmă a fost tipărită la Mănăstirea Neamțu, în 1844, în timpul domniei lui Mihail Sturza, sub privegherea protosinghelului Neofit Scriban, care – la solicitarea Mitropolitului – a revizuit și completat din alte surse traducerea lui Veniamin. În Pravila lui Andronachi Donici se stipula că nu pot să apară în instanță, dinaintea judecătorilor, în calitate de avocați sau vechili, surzii și minorii, ucigașii, oamenii de teapa „pârâșilor” și a „mincinoșilor”, sau „boinicul12 și ghidușul și alții asemenea necinstiți” (subl. a., T.B.). „Ghiduș” era denumirea dată în acea vreme actorului.13 (Se mai folosea și denumirea de „caraghios”, derivată din Karagoz, unul din protagoniștii teatrului turcesc de umbre.) Din Pidalion, Burada reține canoanele 24 și 62 din acea secțiune a cărții care cuprinde „cele 102 de canoane ale sfântului și ecumenicului al 6-lea sinod tâlcuite”. Primul – canonul  24 – le interzicea membrilor clerului să asiste la curse de cai sau la jocuri scenice, sub amenințarea cu caterisirea (adică destituirea, răspopirea). Al doilea – canonul 62 – le interzicea drept-credincioșilor să participe la sărbătorile de la venirea primăverii moștenite din antichitatea greco-romană (Calende, Brumalia, Dionisii etc.). Se interziceau, astfel, „și saltările muierilor cele în aratarea publicului, care pot a face multă vatamare și pierzare”, precum și travestiul sau arborarea de măști comice, satirice ori tragice: „nici un bărbat să se îmbrace cu podoabă muierească sau muiere cu cea cuvenită barbaților. Dar nici cu maște comicești sau satiricești sau traghicești să se îmbrace” (subl. a., T. B.). Clericii care s-ar fi dedat la astfel de practici urmau să fie caterisiți, iar mirenii – afurisiți: „Deci cei ce de acum înainte ceva din cele mai înainte zise s-ar apuca a face, după ce s-au înștiințat de aceste, aceștia de vor fi clirici, poruncim să se caterisească, iar de vor fi mireni, să se afurisească”.14

În Premergătorii, piesa comentată ceva mai devreme (vezi nr. 5/6 al revistei „Vatra” pe anul curent), Ion Peretz aduce și el în discuție, prin intermediul personajelor sale, legile bisericești care îi anatemizau pe actori și care au reprezentat o veritabilă frână în calea dezvoltării teatrului românesc. Astfel, după ce Marghioala Golescu îl anunță pe Iancu Văcărescu că ea și cu Lința Cantacuzino au obținut (de la Iordache Golescu, respectiv Matei Cantacuzino) acceptul să „parastisească”, adică să joace, alături de băieți, iar Iancu își dă și el încuviințarea, Lința dă înapoi:

„LINȚA

Dar spune, vere, oare se cuvine?

Măscăricii de canoane sunt afurisiți…”15

Iancu o liniștește, plasând întreaga afacere pe o altă orbită, a activismului în slujba „neamului”, în sprijinul edificării națiunii (și nu – se subînțelege – a simplului divertisment):

„VĂCĂRESCU

Dar nu

E totuna! Voi aicea pentru neam veniți.”16

Și adevărul e că emanciparea primilor noștri oameni de teatru (bărbați și femei deopotrivă) de sub presiunea canoanelor bisericești a fost posibilă datorită adoptării de către aceștia și de către susținătorii lor a poziției exprimate în piesa lui Peretz de Iancu Văcărescu. În perioada de pionierat, teatrul a avut la noi drept zeitate tutelară „Națiunea” – și mai puțin (fățiș) pe Thalia și Melpomena (lucru valabil pentru mai toate ținuturile din centrul și sud-estul european frământate de mișcări de eliberare – de sub turci, austrieci etc. – în secolul al XIX-lea). Atunci când, din rațiuni comerciale, în primul rând, ori estetice, actorii păreau să uite de idealul național, se găseau mereu voci care să-i cheme la ordine și să le amintească ce și cât îi sunt datori Națiunii. Dar nu numai imaginația oamenilor de teatru se aprindea sub influența acestei noi divinități. „Ideea statului națiune”, făcând concurență serioasă bisericii tradiționale, a devenit „una dintre marile religii secularizate ale epocii”17, după cum notează istoricul Alin Ciupală. În volumul Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, același autor observă că mitul națiunii, elaborat de către romantici – de generația pașoptiștilor la noi -, pe lângă componenta democratică (națiunea „aparține tuturor, bogați și săraci, bărbați și femei”), a avut și o marcată componentă feminină: „Mamă a națiunii tot atât cât și a familiei, femeia va fi mijlocul prin care, în imaginarul romantic, calitățile și funcțiile îndeplinite de ea în cadrul restrâns al sferei private vor fi transferate în bună măsură națiunii, familia întregului popor. Cazul românesc nu face nicidecum excepție.”18 În acest sens, Alin Ciupală trimite, spre exemplificare, la România revoluționară, binecunoscutul tablou alegoric al lui Daniel Rosenthal, și „la comparația pe care Rosetti o va face mai târziu între suferințele soției sale (Mary Grant, modelul lui Rosenthal, n.n.) și acelea ale Anitei Garibaldi (soția braziliană și camarada de arme a lui Giuseppe Garibaldi, n.n.), ambele luptătoare pentru cauza revoluției (de la 1848, n.n.) și subiecte ale noii sensibilități masculine față de «celălaltul» feminin”19. Româncelor le-a convenit această ipostază, de „mame ale națiunii și familiei”, susține Ciupală, mai mult chiar decât ipostaza de „cetățene”20 (cel puțin într-o primă etapă a procesului de emancipare), pentru că ea le-a facilitat pătrunderea în sfera publică – mai mult, poate, decât ar fi făcut-o activismul politic, revendicativ, pentru care societatea românească patriarhală, inclusiv segmentul ei feminin, nu era deloc pregătită. În această ipostază, de „mame ale națiunii”, ele au fost acceptate de către clericii ortodocși „ca partener de dialog cu drepturi egale în activitatea culturală și socială”, notează istoricul, transformându-se, uneori, în apărătoare redutabile ale ortodoxiei – percepută, alături de latinitate, ca ingredient de bază al identității naționale -, în ciuda faptului că „Biserica ortodoxă, și nu numai ea, plasează femeia sub tutela de necontestat a bărbatului”.21 Și tot în această ipostază, am putea completa noi – hai să spunem nu de „mamă”, ci de fiică a „neamului”, de „moldo-română” -, va fi fost posibil ca Elena Ghica să joace sub privirea aprobatoare a Mitropolitului Veniamin Costache: totul pentru propășirea „teatrului național”, accentul căzând, apăsat, pe al doilea termen al sintagmei. Mai târziu, începând de prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe măsură ce noua religie a „statului națiune” s-a consolidat, căpătând tot mai puternice nuanțe xenofobe, apartenența la neam a devenit motiv sau pretext pentru marginalizarea ori chiar excluderea de pe principalele scene românești a elementelor alogene, inclusiv a celor de gen feminin.

__________

1 Probabil concubină, țiitoare.
2 Manual de Pravilă bisericească sau Legiuri trase din canoanele sfinților apostoli, ale sfintelor soboare și ale altor sfinți părinți (1851) de Prea Sfințitul Arhiepiscop și Mitropolit al Ungrovlahiei D.D. Nifon, în Ioan M. Bujoreanu, Collectiune de legiuirile României vechi și noi câte s-au promulgat până la finele anului 1870, București, Noua Tipografie a Laboratorilor Români, 1873, p. 683.
3 Ibidem.
4 Carte românească de învățătură 1646, ediție critică întocmită de colectivul pentru vechiul drept românesc al Academiei R.P.R condus de academician Andrei Rădulescu, București, Editura Academiei R.P.R., 1961, p. 97.
5 Ibidem, p. 27
6 Ibidem.
7 Îndreptarea legii 1652, ediție întocmită de colectivul pentru vechiul drept românesc al Academiei R.P.R condus de academician Andrei Rădulescu, București, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 25.
8 Idem, p. 242.
9 „Ceea ce nu poate să nu pară curios, însă, este constatarea că disprețul față de actor nu era ceva general: el era nemărginit față de actorul român, dar era foarte slab sau inexistent față de actorul străin”, Dumitru Popovici, Romantismul românesc, ediția I, cuvânt înainte de Tudor Vianu, prefață de Dan Simionescu, ediție îngrijită și note de Ioana Petrescu, București, Editura Albatros, 1972, p. 34.
10 Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iași, Institutul de Arte Grafice N. V. Ștefaniu & Comp., 1915, pp. 89-90.
11Pidalionul (gr. Πηδάλιον „cârmă”) sau Cârma Bisericii este o carte publicată în limba greacă la Leipzig, în 1800, de către ieromonahul Agapie şi sfântul Nicodim Aghioritul, şi care cuprinde canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi ale Sfinţilor Părinţi şi dascăli ai Ortodoxiei, însoţite de o compilaţie de comentarii canonice datorate unor canonişti bizantini vechi, precum Zonara, Aristin şi Balsamon, completate de unele comentarii ale editorilor.” Sursa: https://ro.orthodoxwiki.org/Pidalion
12 Gladiator, războinic, luptător. Probabil textul se referă la cei care dădeau prin târguri spectacole de lupte de gladiatori.
13 Vezi Teodor T. Burada, op. cit., p. 90.
14 Apud Ibidem, p. 90.
15 Ion Peretz, Premergătorii, București, Editura literară a Casei Școalelor, 1921, p. 35.
16 Ibidem.
17 Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public și privat, București, Editura Meridiane, 2003, p. 69.
18 Ibidem.
19 Ibidem.
20 Ibiem, p. 70.
21 Ibidem, pp. 71-72.

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 170-173]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s