Eveniment editorial: Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România

adriana stan bastionul

Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România, Cuvânt înainte de Mircea Martin, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017, 360 p.

Sanda CORDOȘ        

 

Idei

Există o tendinţă relativ larg răspândită în rândul criticilor (încă tineri), cei între 30 şi 40 de ani, de a se dedica ideilor literare (sau ideilor despre literatură) mai curând decât literaturii. Sigur, pe aceasta din urmă, în ipostaza actualităţii, unii dintre ei au urmărit-o (cu stăruinţă de ani, cu sagacitate) în critica foiletonistică (exerciţiul cronicii literare devenind astfel un gen formator), dar cărţile le-au consacrat unor probleme ale criticii literare. De ce şi de unde această autoreflexivitate? Fireşte că nu ştiu răspunsul (probabil că nici nu e unul singur) la întrebarea pe care mi-am pus-o în câteva rânduri, însă pot avansa mai multe ipoteze: pentru că e dezordine în lumea ideilor critice româneşti, pentru că aceşti oameni tineri vor să schimbe ceva esenţial în modul de a face critică literară (şi o fac oblic), pentru că unii dintre ei au internalizat modelele corifeilor şaizecişti (E. Simion şi N. Manolescu) care au consacrat tezele doctorale lui E. Lovinescu şi T. Maiorescu, practicând, aşadar, critica criticii.

Adriana Stan, unul dintre reprezentanţii de vârf ai generaţiei sale, nu iese din schiţata tendinţă pe care, de altfel, o ilustrează remarcabil. După debutul cu Posteritatea lui Tudor Vianu. Alternativele criticii româneşti postbelice (din păcate, un e-book puţin răspândit şi cunoscut, apărut la Editura Muzeul Literaturii Române, 2015), ea revine cu o substanţială carte, de dimensiunile şi de anvergura ideatică a unui tratat (care studiază un subiect de la rădăcină la toate implicaţiile şi faţetele esenţiale), Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România. Este o carte care pune în evidenţă aptitudinile autoarei pentru cercetare şi, totodată, pentru scriitura critică, apetenţa ei pentru idei, atât în „importanţa [lor] seminală”, cât şi în dialog, respectiv urmărind „schimbul fertil” al acestora, Adriana Stan fiind înzestrată cu „răbdarea teoretizantă, inclusiv cea de a urmări până la origini firul influenţelor şi filiaţiilor” (am citit autoreflexiv anumite sintagme din cartea pe care o analizez şi care nu au această dimensiune).

Investigaţia pleacă de la câteva întrebări fundamentale: „A existat, aşadar, un structuralism românesc postbelic? În ce raporturi s-a aflat el cu reperul, în continuare dominant în cultura noastră, al teoriei franceze contemporane? A avut acesta – admițând premisa poligenezei şi policentrismului structuralismului european – asemănări în formulare şi aplicare cu cazul altor culturi orientale (fie şi în absenţa unei influenţe directe)?”. Pentru a le răspunde, Adriana Stan face o documentare excepţională şi citeşte tot, întrucât structuralismul nu are (în înţelesul ei, cum nu l-a avut în practică) doar sensul literar. Drept care, autoarea examinează panorama ştiinţelor umaniste, în care se regăsesc filosofia, etnologia, sociologia, folclorul, lingvistica, didactica etc. Şi încă, pentru a clarifica propria cercetare şi pentru a-i asigura baze solide, aceasta reconstituie, în liniile majore, contextele istorice (din prima jumătate a secolului XX) şi geografice, europene, de la cele occidentale la cele centrale şi estice.

Pe lângă faptul că (lasă impresia că) a citit tot (de la tratatele şi studiile maeştrilor, la prăfuite – însă influente cândva – colecţii de reviste ori culegeri de analize de text şi de aici la cărţile ideologiei şi criticii din toate rafturile ei), Adriana Stan are capacitatea de a construi o reală sinteză a istoriei intelectuale postbelice (din unghi structuralist, fireşte). Ea reface tabloul cu multă acurateţe, desprinzând – cu un rar spirit de discernământ – liniile de tensiune şi cele de forţă. Dacă, la noi, „structuralismul are destui practicieni autohtoni (sau promotori involuntari), dar niciun teoretician veritabil, aproape niciun partizan asumat fără rest”, implicând multă lume, „de la ideologii care-l combat stereotip, la criticii care îl resping fără a-l cerceta, de la lingviştii şi stilisticienii care deprind un dialect neutru şi îl transformă în modă, la cadrele didactice mulţumite de eficienţa scenariului său analitic”, dar rămânând, totuşi, „un fenomen amorf, acoperind o masă de producţii la confluenţă cu cercetarea lingvistică”, autoarea are aptitudinea de a-l transforma într-o naraţiune ideatică sistematică şi inteligibilă, de a-l traduce în clar pe înţelesul celor interesaţi. Multe dintre ideile, raporturile şi distincţiile pe care le stabileşte sunt definitorii. Astfel, autoarea arată cu îndreptăţire că structuralismul occidental (în speţă, cel francez) nu trece Cortina de Fier cu partea sa „potenţial insurecţională” şi nicidecum cu încărcătura sa marxistă. Pe lângă efectele înregistrate în alte ştiinţe şi paliere ale gândirii, o consecinţă interesantă apare în critica literară, acolo unde Adriana Stan identifică un paradox (printre altele) al epocii: „Întreaga critică românească, de inspiraţie «călinesciană» sau «lingvistică», stă în defensivă faţă de ideologie, fapt care-i conferă, chiar şi fără s-o ştie, o anumită solidaritate. Critica aceasta poate acomoda opţiuni diferite de limbaj analitic, dar nu va putea suporta o schimbare autentică de paradigmă, aşa cum structuralismul ar trebui, în principiu, să determine”.

Alături de idei care vizează fenomenele în ansamblu sau planurile generale ale epocii, autoarea ajunge la descrieri şi afirmaţii cruciale despre unele grupări, precum Cercul de Poetică şi Stilistică de la Bucureşti, singurul în care s-a realizat „conjuncţia lingvisticii cu critica literară autohtonă”, şi tocmai de aceea având „o formulă asemănătoare formalismului rus”. Dacă structuralismul „a fortificat literaturocentrismul culturii româneşti postbelice”, Adriana Stan citeşte, mereu cu inteligenţă, paginile care i-au fost consacrate din partea literaţilor, indiferent că aceştia i-au fost adepţi sau adversari. Sigur, autoarea face, în maniera proprie, unele observaţii generale de neocolit, precum aceasta: „Manifestând o spaimă nejustificată faţă de structuralism, presa literară îi umflă, paradoxal, tocmai gradul de popularitate, injectând o falsă vitalitate unei doctrine care, pe alte meleaguri, înţepenise deja”. Dar ea ajunge şi să reconstituie câteva substanţiale profiluri critice, de la Toma Pavel şi Sorin Alexandrescu la Mihai Zamfir, Al. Călinescu, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie, Marin Mincu şi, de aici, la optzecişti. Interesant e cazul criticilor care încearcă să introducă metoda structuralistă în istoria literaturii, precum Mircea Scalat şi Nicolae Manolescu, acesta din urmă un adversar declarat al structuralismului, la care recurge, însă, ca mod eficient de analiză în Arca lui Noe: „Nicolae Manolescu nu utilizează sistematic conceptul convenţiei pe care se bazează Istoria lui Mircea Scarlat din aceeaşi perioadă. Dar imaginea sa despre roman face pereche cu imaginea despre poezie a mai tânărului său coleg: ambele recompun istoria genurilor vizate pe jaloanele unor tipologii formale. Cei doi exegeţi se apropie, astfel, de obiectivul fixat de structuraliştii francezi istoriei literare, în sensul concentrării pe «marile categorii formale» [Tvetan Todorov]”.

Construită cu multă rigoare şi recurgând la o argumentaţie impecabilă, cartea Bastionul lingvistic răspunde plenar la întrebările pe care le deschide, trasând în ipoteze convingătoare relaţiile complexe stabilite între structuralismul românesc postbelic şi cel occidental, identificând şi explicând liniile de forţă (dar şi cele secundare) ale acestei interrelaţionări, imitaţiile, dar şi deformările, abaterile sau sustragerile de sub fascinaţia modelelor avute în vedere, pentru că pe autoare n-o preocupă doar colaborările sau afilierile la structuralism, ci şi despărţirile fecunde de acesta. Gândirea originală şi turul de forţă ideatic dovedit în Bastionul lingvistic atestă că Adriana Stan este un critic important al zilelor noastre, care vede idei şi are talentul de a le transmite mai departe.

***

Alexandru MATEI

 

O carte „europeană”

Retorica de marketing a standardelor „europene” are logica ei și nu-s dispus să o iau la mișto acum. Altceva vreau cu acest titlu: dacă piața românească simte de mult nevoia de a-și acredita calitatea în felul acesta, de ce n-ar face-o și în domeniul cercetării literare? Nimănui pare să nu-i vină ideea acreditării unei lucrări prin plasarea în Europa/lume, ca și cum a scrie în limba română limitează din capul locului la granițele unui stat, ca și cum studiul respectiv nu poate fi pus în circulație decît alături de altele scrise în aceeași limbă, și încă nici măcar atât, ci numai de cele publicate în România.

Bastionul lingvistic al Adrianei Stan poate fi citit măcar în două moduri. În primul rând, ca referință la autonomia, pe cale de autarhizare, a unei cercetări, cea lingvistică – dar și literară – scoasă de sub presiunea adecvării imediate și explicite la politic, după 1964. E lectura literală. Mai putem vedea și o aluzie la „mirajul lingvistic” al lui Toma Pavel: dacă francezii se vor abuza via Saussure și Marx (discutabil, dacă ne exprimăm atât de general), românii s-au închis: au folosit studiile de limbă (literară) ca un turn de fildeș în care puteau să muncească fără să rostească slogane în fiecare zi, dar și fără să coboare niciodată în stradă, în cazul în care s-ar fi plictisit acolo sus.

Despre structuralism, astăzi, se poate vorbi, în sfârșit, ca despre un non-esențialism (constructivism adică), ca despre un relativism (dar nu absolut, deresponsabilizant). Structuralist este astăzi, în paginile lui bune, Bruno Latour. Saussure era structuralist, dar se pare că nici Bergson n-ar fi fost împotrivă. Există și istorie structuralistă. Într-un interviu recent, de-acum celebrul istoric Yuval Noah Harari vorbește despre istorie ca despre o ficțiune căreia noi în conferim realitate. Fără să intrăm în detalii intertextuale, de la Hayden White la Lyotard, Harari pare să împărtășească de la un punct o viziune comună cu cea a lui Saussure asupra limbii. Limba franceză, spunea lingvistul elvețian, nu provine din limba latină, ci este latina. Tot așa, în spirit postmodern și nu numai, istoricul evreu crede într-un univeralism cu determinări al istoriei: Peugeot este o ficțiune legală, care funcționează atîta timp cât credem în ea. Poveștile, însă, nu durează la infinit. De aceea, nu există o identitate autentică a ceva/cuiva, ci doar actualizări ale unor noțiuni care au propria lor viață. Nu există un Islam pacifist sau războinic, ci islamuri care se întâmplă în momente și locuri. Ceea ce rămâne este o urmă, mișcarea care schimbă identitatea. Ponderea individului aici e încă în dezbatere: autorul e mort, dar agentul trăiește, alături de alte ființe și obiecte, într-un univers actualizat ici și colo. Un post-structuralist în sensul fidel al termenului, ca Patrice Miniglier, ar recunoaște imediat în această perspectivă – care are euristica ei, care duce la o anumită metodologie a cercetării – ceea ce Barthes numea omul structural. Sau, dacă vreți, practica structurală. Deși n-a fost tocmai un structuralist, Barthes și-a dat seama repede ce făcea și până unde putea să meargă, cu ceea ce știa el în anii 1960-70, în acea direcție.

Poate-i ciudat să vină vorba despre istorie tocmai în timp ce dezbatem structuralismul. Și poate că-i undeva o conjurație care iese încet-încet la suprafață, care subminează un discurs instituit și verificat: în critica românească recentă apar fel de fel de cărți de revizitări, de re-luări, de priviri secunde sau pur și simplu de obiecte despre care nimeni nu s-a gîndit să scrie pe bune, de vreme ce politica literară nu o cerea – sau chiar interzicea. Sigur că monografii continuă să apară, dar se simte o stinghereală tot mai mare în a te situa față de operă de la distanța regulamentară la care stăteau comentatorii până nu demult: nici foarte aproape, dar mai ales nu foarte departe, ca nu cumva să intre impurități în câmpul vizual: textul să rămână text, cu niscaiva marje, în nici un caz nu mari. Literatura nu avea cum să se vadă ca o pată pe o suprafață mare și variată, și când zic suprafață îmi cer scuze pentru limitarea la tabularitate – dar uite că timpul trece și coordonatele se înmulțesc. Literatura trebuie aflată cu GPS-ul, cum spun Susan Suleiman și Christie McDonald, pentru că noi toți suntem mereu în mers: și textele, și cititorii.

Dintre aceste studii recente, care preiau o materie în mare parte moartă și o sortează înainte s-o așeze în cutii pentru întrebuințări de laborator viitoare – studii scrise de Mihai Iovănel, de Alex Goldiș, de Teodora Dumitru, de Paul Cernat, de George Neagoe, ca să nu mai amintesc de notorious Terian și de toți autorii volumului de la Bloomsbury despre literatura română ca literatură a lumii –, cel al Adrianei Stan pare cel mai interesant pentru un teoretician (francofon) ca mine. Nu fac aici ierarhii. Dar cum se cerea un François Cusset al nostru, iat-o pe cercetătoarea de la Cluj autoare, în urma unor ani de postdoctorat petrecuți și la Cluj, dar și la Paris, Poitiers, Londra și Lisabona, a unui volum cu care niciunei edituri europene n-ar trebui să-i fie rușine (cu ajustări în funcție de public, desigur): o istorie comparată a structuralismului în România, din interbelic și până în anii 1990.

Cartea are două zone fierbinți, în care cititorul nu e invitat doar câte o dată și gata, ci din cînd în cînd, alternativ. Prima este cea a poveștii receptării structuralismului la noi – mai pe scurt, a teoriei literare: la noi, adică într-un câmp literar dominat din 1964 încoace de critica literară de întâmpinare. Autoarea a citit cam tot ce s-a publicat în materie de teorie literară în România – inclusiv traduceri și inclusiv, foarte important, articole de presă – și reușește să broșeze portrete critice, mai scurte sau mai lungi, cam tuturor numelor importante din domeniu, atâta vreme cât vorbim despre autori ai unor publicații în limba română. Sorin Alexandrescu are parte de un capitol separat, dar alte nume, unele mai mult sau mai puțin uitate, primesc ceea ce meritau: mă gândesc aici mai ales la folcloristul de talie internațională Mihai Pop, la Solomon Marcus, la Nemoianu și la Pavel. Ba chiar și la acest passeur extraordinar care a fost Roman Jakobson, ajuns de câteva ori pe meleaguri dâmbovițene. Concluziile sunt, pentru cei care s-au ocupat de dinamica instituțională și discursivă a literaturii române din comunism, evidente: o lipsă de apetență pentru și încredere în teorie a reușit să facă din importul unor discursuri mai mult sau mai puțin fertile, noi, de avangardă, un obiect discursiv de alibi, la adăpostul căruia oamenii și-au văzut de treabă sau au încercat să-și facă de lucru într-un cadrul național (local) cu mize mici – privite din afară – dar absolute, văzute de ei înșiși, de-aici de jos. Ironia pince sans rire a autoarei face adesea deliciul lecturii, ca și excelenta dramatizare a citatelor. Dar nu voi vorbi acum despre limbajul teoretic al autoarei, pentru că discuția ar trebui întinsă mai mult decât vreau să o lungesc acum.

Deși pentru un cititor român aventurile românești ale teoriei literare, de la momentul vianian din anii 1930-1960 și până la cel postmodern din anii 1980, rămân savuroase – savoarea contează mult de vreme ce interpretarea curge evident și nici n-avea cum altfel, căci nimeni până la Adriana Stan n-a mai purces la un asemenea șantier –, ceea ce face din Bastionul lingvistic o carte europeană este dimensiunea comparatistă. Asta-i a doua zonă fierbinte, una care nu s-a edificat până la capăt, care-și așteaptă alți slujbași. Nu avem cum să înțelegem aventurile structuralismului în România fără să știm care sunt discursurile dominante aici, de unde vin ele și eventual cum circulă ele în regiune. Așa încât Adriana Stan face un raid deloc superficial în structuralismele est-europene și în relația mereu dificilă dintre practica lingvistică și politica câmpului cultural care o determină pe diferite coordonate. Intervenția lui Stalin din 1950, prin care limba cade din poziția de obiect ideologic – articol tradus de altfel prompt în franceză și citit de Roland Barthes, după cum ne dezvăluie arhiva – dă startul unei activități de cercetare în zona de ocupație sovietică, în care se înscrie repede și România. Autoarea trece în revistă tradițiile cercetării limbii în Germania, Polonia, Cehoslovacia, Rusia, apoi Italia și Statele Unite, pentru a ajunge la Franța.

Referiri la cercetările teoretice din Rusia mai ales (dar și Polonia sau Cehoslovacia) vor avea rolul să relativizeze, adică să așeze în context receptarea și practicarea structuralismului în România și tocmai această contextualizare va justifica concluziile puțin încurajatoare ale autoarei referitoare la receptivitatea, bogăția și ingeniozitatea discursului teoretic românesc. Sau, altfel spus, cititorul va înțelege mai bine, mai ales din capitolul care se ocupă despre raportul dintre structuralism și semnificarea lui în context ideologic, de ce, în ciuda unui aer de familie al practicii structuraliste în spațiul socialist – ca activitate pur-științifică, detașată de contingențe istorice și deci obiectivantă dar ne-critică – în România, vaccinul anti-ideologic a fost mai puternic decît chiar în URSS, unde Lotman a încercat, chiar dacă timid, să gândească limba în istorie. Evoluția semioticii, apoi a naratologiei în România anilor 1960-1980, nu doar în câmpul criticii, ci și în cel al predării literaturii, al școlii, duce la aceleași concluzii: teoriile literare ajung în România cumva estropiate, amputate de orice valoare socială alta decât obediența: față de un canon estetic, față de figura criticului-mag, față de un succes de casă imediat. Acționau două transcendențe în epocă: una era a literaturii ca valoare autonomă față de ideologie dar, de fapt, încastrată în naționalismul care se reaprinde odată cu obținerea unei marje de manevră a țării în raport cu orbita sovietică; cealaltă, a disciplinării sociale ca efect al proliferării sloganelor de partid, mai ales după 1971. Teoreticianul nu trebuia disciplinat în spiritul sloganelor, dar nu trebuia lăsat de capul lui, fără mamă (literatura națională), fără tată (magul de mai sus).

Deși nu pot discuta în detaliu acum interpretările punctuale ale autoarei – dincolo de concluziile mari ale cărții –, cred că explicația atitudinii de extremă prudență în manipularea publică oricărui metadiscurs, pe vremea lui Ceaușescu, ține în mare măsură de poziția în care acesta a plasat România mai ales după august 1968: aceea a unui echilibru instabil între un monstru ca URSS căruia îi dădeam de înțeles că, deși rămânem fideli socialismului, nu îi suntem subordonați (și, nefiindu-i, vom fi mai socialiști decît chiar URSS) și un spațiu occidental depozitar al unei culturi de la care, ca spațiu lingvistic latin, înțelegeam să se aprovizionăm, dar a cărui politica continuăm să o respingem. Ecumenismul politicii noastre externe a dus la un raport intens și-n același timp de conveniență cu teoria literară occidentală (în speță structuralismul): importam asiduu, dar condițiile de depozitare modificau datele materiei. Pe de altă parte, încremenirea sincronizării cu Europa, epistemologic și cultural, la mijlocul anilor 1970, nu vizează doar receptarea structuralismului ci, mai larg, întreg comerțul cu Vestul. Cu excepția Dallas-ului, nimic n-a mai venit din Occident în anii 1980 în mod oficial, astfel că ne rămânea să ne descurcam cu ce agonisiserăm deja pînă atunci. Sigur, timide străpungeri s-au mai făcut apoi, dar aceste teorii au ajuns în cele din urmă să aibă, cum s-ar zice, o funcție fatică: alo, Occident? Da, bună ziua. Ce doriți? A, erați aici, nimic, să vedeți, eu…

Cartea Adrianei Stan merită, altminteri, o dezbatere mult extinsă față de dimensiunea acestui comentariu care nu-i decît o introducere la analiza ei detaliată. Pe care sper să o pot face în altă parte, altă dată, dar nu prea târziu. Până atunci salut ceea ce ar trebui să fie, fără îndoială, eseul anului.

***

Ştefan BAGHIU

 

De ce nu avem sistem

Puţine cărţi de critică literară recentă se pot lăuda cu faptul că pornind de la subiectul specific au reuşit să radiografieze un areal atât de cuprinzător pe cât o face Adriana Stan în Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România. În fond, motivul structuralist îi permite criticului să analizeze întregul domeniu al studiilor literare postbelice în funcţie de raportarea la cunoscutul curent teoretic. Astfel, avertismentul lui Mircea Martin conform căruia această carte „nu este un debut” ar trebui luat în serios. Aş zice însă că studiul vine în completarea unor alte piese centrale ale noii critici (noilor scholars) ca monografia lui Andrei Terian despre G. Călinescu sau studiul lui Alex Goldiş pe realismul socialist şi „autonomia esteticului”. Acestea nu doar că au rezolvat (aş spune chiar „clasat”) câteva teme esenţiale ale criticii literare postbelice (şi nu numai, în cazul primului), dar au oferit poate cel mai bun model criticii tinere prin care se poate explica un sistem cultural şi un întreg peisaj critic, pornind de la subiecte restrânse şi aparent clar conturate.

În cazul studiului Adrianei Stan, subiectul mi se pare pe atât de dificil de abordat pe cât e de ofertant prin cuprindere. Căci structuralismul criticii literare românești este, pe cât de vehiculat ca fenomen, pe atât de puțin analizat din motive relevate chiar de studiul de faţă. În primul rând, el este refuzat iniţial, la intrarea în nomenclatorul şi instrumentarul criticii literare şaizeciste. Apoi, când devine sistem de irigaţie teoretică, în anii optzeci, este mai mult folosit ca instrument literar, iar când este utilizat ca metodă critică, el nu este adus în prim plan cu nume şi prenume (şi, o spune studiul, e menţinut în arhitectura criticii deşi epuizat în Occident). În fine, în anii ’90, intră masiv pe piaţa culturală poststructuralismul, devansând dezvoltarea acestuia prin traduceri şi exegeză. Astfel, pentru Adriana Stan, misiunea principală nu mai era în 2017 aceea de a explica viziuni structuraliste, ci să analizeze tocmai felul în care acest curent dominant şi incomod în aceeaşi măsură şi-a contorsionat existenţa conform exigenţelor câmpului literar românesc.

Adriana Stan recunoaşte din debutul studiului nu doar faptul că structuralismul „a lăsat o trenă de metacomentarii mai incitante chiar decât «teoria» propriu-zisă”, dar şi faptul că – probabil – teoria propriu-zisă s-ar putea să nici nu fi existat într-o „stare pură şi clar definibilă”. Dar asta ar însemna pentru cercetătoare tocmai faptul că, pe parcursul dezvoltării sale, el a creat câteva efecte colaterale esenţiale chiar datorită valenţelor sale aproape nemărginite. Apoi, structuralismul apare în general mai curând ca un passe-partout şi datorită celebrităţii anumitor cercetători ca Lévi-Strauss, Foucault sau Barthes care au deversat cumva – sugerează studiul – întregul capital simbolic al curentului în Sena. Faptul că structuralismul în critica literară a înflorit în Europa postbelică prin dezvoltări paralele (Italia, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, Danemarca etc.) cu o „foarte slabă reflectare bibliografică externă” face ca acest capital francez să reproducă imaginea unor decalaje substanţiale, prin bibliografie dedicată şi rodajul numelor.

Inexistența unui formalism românesc interbelic

Poziţia României pe harta structuralistă, la intersecţia dintre influenţa franceză şi sistemul cultural comunist este pentru Adriana Stan decisivă în demersul comparatist asupra structuralismelor europene. Una dintre tezele principale ale studiului ţine de faptul că România reuşeşte să producă un structuralism de seră, care nu e iconoclast ca cel transatlantic, ci protector, „servind la evitarea expresă a problematizărilor ideologice ale limbajului, la reconfirmarea analitică a textelor literare din canon etc.”. Şi, spune Adriana Stan, pentru că România nu a cunoscut „mişcări intelectuale civice de amploarea celor din celelalte două state (Polonia şi Cehoslovacia, s.n.)”, structuralismul românesc a fost mai conservator şi a problematizat mai cuminte; mai mult, pentru că nu există o tradiţie ştiinţifică formalist-structuralistă în interbelicul românesc, structuralismul românesc se formează sub „efectul unor lecturi ştiinţifice contemporane”. Astfel, structuralismul arată ca un sistem teoretic demontat pe bucăţi în spaţiul românesc, tocmai pentru că ansamblul nu încăpea pe cadrul îngust al politicilor literare oficiale. Dar, reutilizate secvenţial („bricolate”, aş spune, dacă nu aş trimite didactic la unul dintre textele fondatoare ale curentului), ele au dat senzaţia unui structuralism local restructurat pentru necesităţile micro ale criticii de „consolidare a esteticului”. Şi tocmai această dezmembrare şi reconsolidare a structuralismului va servi utilizării secvenţiale în critica literară românească a principiilor structuraliste.

Încă de la început, pentru regăsirea rădăcinilor curentului, studiul se găseşte nevoit să explice diferenţe între structuralismul în sens restrâns (propriu-zis) şi un sens larg al acestuia. Iar dificultatea de a defini abordarea structuralistă vine exact din faptul că „orice paradigmă (…) îşi propune (…) să circumscrie şi să definească «structura»”. Calitatea esenţială a studiului Adrianei Stan e că pune la muncă interdisciplinaritatea teoriei mai mult decât a făcut-o oricare cercetător al fenomenului în spaţiul românesc. Explicarea fenomenului teoretic occidental, cu origini puternice în formalism, seamănă în linii mari cu teza centrală a unui articol care a circulat la noi relativ puţin, dar care a reorganizat raportarea la teoria literară în ultimul deceniu în anumite medii academice din Occident. Este vorba despre articolul lui Galin Tihanov, „The Birth of Modern Literary Theory in East-Central Europe. Junctures and disjunctures in the 19th and 20th centuries”, apărut în masivele volume colective editate de Marcel Corniş-Pope şi John Neubauer despre istoria „culturilor literare” Est-europene, dublat de un alt articol al profesorului rus de la Londra, cu titlul „Why Did Modern Literary Theory originate in Central and eastern Europe? (And Why is it Now Dead)” (Common Knowledge, v.10, issue 1, 2004). Primul vorbeşte despre importanţa dezvoltărilor artistice iconoclaste în cataliza teoriei literare, iar al doilea pune la bătaie şi utilizează conceptul de „relevanţă socială a literaturii” pentru a explica declinul teoriei în anumite perioade istorice. Ideea Adrianei Stan conform căreia „în textele teoretice (…) trebuie deosebit între exagerările primilor ani, alimentate de un context creativ efervescent (poezia futuriştilor, filmul expresionist)” urmează, astfel, un acelaşi principiu de decodare a naşterii teoriei, optând însă pentru un profil uşor diferit al curentului formalist: prins între exagerările artistice ale avangardelor şi dogmatismul ulterior al oficialilor Uniunii Sovietice, textele formalismului ar fi fost „mai puţin relevante prin rezultatele empirice ale vreunei metode – pe care oricine s-ar pricepe azi să o critice – decât prin prisma proiectului lor de autonomizare a ştiinţei literare”.

Adriana Stan explică apoi incompatibilitatea formalismului cu structura cercetărilor literare din perioada interbelică, atât literare, cât şi lingvistice. Plecând de la cazurile lui D. Caracostea sau Mihail Dragomirescu, studiul analizează felul în care, în plină efervescenţă de definire a literaturii în cheie fie naţionalistă, fie impresionistă, lipsesc aplecările sistematizate: „dacă determinismul ideologic este discreditat de excesele sămănătorismului, aceasta nu atrage automat şi creşterea preocupărilor pentru întemeierea teoretică a domeniului”. Cazul cel mai interesant pe care îl utilizează Adriana Stan în acest segment al studiului este cel al lui Tudor Vianu: deşi poate cel mai „pasibil” de sistematizare, teoreticianului îi este anulat impactul analizei literare de imaginea  de „«erudit» respectabil”. La fel, concluziile din domeniul lingvisticii care i-ar putea apropia pe Sextil Puşcariu sau pe Al. Rosetti şi Al. Graur (care „aplică structuralismul fonologic în descrierea limbii române”) de Jakobson sau Trubeţkoi rămân cazuri izolate şi accidentale care nu pot da seama de un structuralism lingvistic înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial datorită apetenţelor generale faţă de o istorie ideologică şi culturală a limbii române, nu faţă de analize ale limbajului.

Importanța studiilor lingvistice pentru studiile literare: anii ’50

Însă, imediat după război, „În Uniunea Sovietică şi în ţările ei satelit, lingvistica constituie, încă de la mijlocul anilor ’50, nu doar terenul difuzării structuralismului, ci, în genere, principala forţă de modernizare pe fundalul de cenzură şi ideologizare al ştiinţelor vremii”. Pentru Adriana Stan, recursul la precedente formaliste (în studiile literare) sau structuraliste (în cazul lingvisticii) şi descoperirea unei foarte slabe rezonanţe a acestora în câmpul cultural şi academic românesc oferă o ipoteză de lucru extrem de fertilă: lipsa unei tradiţii coerente în ambele sensuri duce la reinventarea structuralismului prin racordări contemporane în toate domeniile în anii ’50 şi ’60. Sincronismul est-european pe care îl aduc studiile lingvistice în anii ’50 este, astfel, rupt în fragmente locale şi supus de fiecare cercetător în parte unei reformatări ideologice (din cauza blamării generale a lui Saussure în sateliţii Uniunii şi în Uniunea Sovietică). Mai mult, aprofundarea structuralismului în domeniul lingvisticii „nu înseamnă (…) asumarea deschisă a unei doctrine, ci exersarea unor practici de analiză”, situaţie care va dura până la finalul anilor ’60.

Alegerea structuralistă este, astfel, un canal al despărţirii de ideologia dominantă. Cu toate că structuralismul în sine, fără o justificare marxistă (excelent decupajul pe care îl face Adriana Stan din argumentele Mariei Manoliu-Manea din Structuralismul lingvistic din 1973), intră în colimator, practica structuralistă devine în epocă formă de escapism. Virgil Nemoianu, Toma Pavel sau Sanda Golopenţia aleg structuralismul lingvistic pentru a-şi putea împlini vocaţia literară prin proximitatea domeniului lingvisticii, pe finalul anilor ’50 şi începutul anilor ’60. De altfel, Adriana Stan explică felul în care literatura va deveni principalul obiect de studiu al lingvisticii în anii ’50 şi, astfel, prin analiza stilistică a unui corp de text (literatura reprezintă principalul fenomen de „îmbogăţire şi normare a limbii literare”, va spune Gh. Bulgăr), analizele de tip structuralist se desfăşoară local înainte ca teoria franceză să pătrundă în critica literară. Astfel, lipsa unei tradiţii interbelice este, într-un fel, recuperată pe fast-forward prin acest complot bizar între lingvistică şi studiul literaturii, care va culmina în anii ’60 cu apariţia revistei Cahiers de linguistique théorique et apliquée. Dar contrată permanent de neo-impresionismul criticii literare, unde Al. Andriescu, Eugen Simion şa. atacă cercetarea lingvistică a fenomenelor literare.

Marxism şi structuralism

În momentul în care analizează peisajul structuralist occidental la confluenţa cu marxismul şi reflectarea acestei relaţii în spaţiul naţional-comunismului românesc, studiul reuşeşte să desfacă, din nou, structuralismul de matricea franceză. E adevărat, există în studiile literare, o demonstrează cartea, atâtea variante de structuralism câte culturi, dar teza esenţială pe care o deconspiră Bastionul lingvistic ţine de faptul că „marxismul abstract, desprins de argumentul progresismului şi al umanismului nu are ce spune unui regim care îşi ajustează doctrina în funcţie de necesităţi politice locale, şi nu de litera textelor părinţilor fondatori”. Paradoxul statelor comuniste în perioada postbelică este exact faptul că, deşi tutelate de ideologie marxistă (gen), ele resping din principiu abordările teoriei marxiste substanţiale, critice, de aiurea. În acest sens, volumul Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români (coordonat de Andrei State şi Alex Cistelecan în 2015) vorbeşte prin chiar cuprinsul său despre o problemă similară. Nu doar că o panoramă a marxismului românesc nu conţine niciun teoretician (în sensul real al termenului) care să fi activat sau să fi fost cunoscut în spaţiul românesc din anii ’50 până în 1989, dar niciun filolog nu ocupă un loc pe lista de profiluri ale teoreticienilor marxişti din România. Astfel, dimensiunea politică centrală a structuralismului nu se va putea desfăşura niciodată în România.

Reformatarea postbelică a close-reading-ului

Impresionant în studiul Adrianei Stan este, altfel, modul în care reuşeşte să explice, pornind de la studiul unui curent teoretic în spaţiul românesc, forme de organizare a întregii culturi literare româneşti în postbelic şi în contemporaneitate. Întrebarea care se naşte în momentul în care studiul conchide că „diseminată pe canale academico-didactice, «analiza de text» ajunge un gen inflaţionar în anii ’70, comparabil, în cantitate, cu eseul critic” este dacă nu cumva close reading-ul pătrunde la nivel masiv în spaţiul românesc tocmai prin acest exerciţiu de analiză lingvistică folosit ca escape vehicle în anii ’50, în ciuda „valorii exegetice infime”. La fel, cercetarea structuralismului românesc îi oferă Adrianei Stan ocazia de a lucra nu doar în regim comparatist, ci şi interdisciplinar, observând cum, spre exemplu, antropologia occidentală, ireversibil modulată de studiile lui Lévi-Strauss, a avut o evoluţie diferită în spaţiul estic mai ales datorită imposibilităţii unei subversiuni la adresa instituţiilor sociale, efect estompat în spaţiul românesc rareori, poate doar de cercetările alternative ale lui Mihai Pop.

În ceea ce priveşte intrarea structuralismului în critica literară românească, Adriana Stan alege să verifice fir cu fir influenţele: un profil al lui Roman Jakobson în spaţiul românesc („nici un alt stilistician propriu-zis –de la Leo Spitzer sau Erich Auerbach la Michael Riffaterre– n-a influenţat stilistica românească la fel de mult ca lingvistul Roman Jakobson”, spune autoarea) duce la analiza predilecţiilor culturale româneşti în ansamblu (Adriana Stan vede că, dincolo de eficienţa pe spaţii mici a analizelor de acest tip, importantă este mai ales structura, modelul stabil şi duplicabil pe care le sugerează). Putea părea evident că, la tranziţia către autonomia esteticului, cel mai influent teoretician literar în spaţiul românesc va fi fost cel care definise şi insistase asupra autonomiei literarului în sine, însă explicaţiile din Bastionul lingvistic ajung la o asemenea concluzie abia după ce au epuizat variantele aparent secundare: „dacă aceste analize se bucură de o primire generoasă în România, este şi din cauză că ele încurajează o închidere în text, a cărui «funcţie poetică» e ruptă de funcţiile referenţiale, şi exemplifică o viziune maximalistă despre literatură”. Însă în contratimp cu spaţiul occidental, pentru care Jakobson funcţionează mai bine în antropologie şi psihanaliză decât în studiile literare. Adriana Stan se retrage şi aici în spatele analizei pentru a-i verifica imaginea de ansamblu: în fond, spune ea, această „credinţă în etanşeitatea textului literar” mai poate exista în anii ’70 doar în Europa de Est.

Structuralismul în contextul neoimpresionismului

Pasul următor – şi poate cel mai important în Bastionul lingvistic – e explicarea felului în care, de la această practică lingvistică marginală totuşi faţă de analiza neoimpresionistă centrală, structuralismul a putut formata la nivel local studiile literare. În primul rând, sugerează studiul, prin infestarea criticilor Cercului de Poetică şi Lingvistică cu New Criticism şi studii lingvistice. Deşi, „faţă de structuraliştii francezi contemporani, structuraliştii români par, bineînţeles, mult mai săraci în speculaţia teoretică”, utilitatea acestei simbioze în spaţiul românesc se va vedea în decadele opt şi nouă mult mai clar. Dacă Sorin Alexandrescu şi Ion Rotaru sunt, în Analize literare şi stilistice (1967) un „odd couple”, căci „pe cât de sofisticat în terminologie şi inventiv în decupaje e tânărul structuralist, pe atât de şters şi simplist e colegul său de volum”, primul va servi ca un equalizer teoretic pentru al doilea, sugerând o primă coabitare a discursului celui „mai apropiat de analiza de text tradiţională” (Rotaru caută „excepţionalul” operelor) cu teoreticianul Alexandrescu care propune „un plan foarte sistematic de analiză”. Însă acest structuralism de început (un fel de înclinaţie indecisă către analiza structurală), descris de Adriana Stan şi prin analiza textelor lui Paul Cornea de la finalul anilor ’60, are o miză complementară şi, din păcate, clar delimitată de cea a criticii neoimpresioniste la ieşirea din realismul socialist: dacă neoimpresionismul „canonizează din mers” şi „lucrează în profitul vieţii literare”, stilistica şi structuralismul (cu tot riscul tautologiei) structurează şi organizează. Nu e de mirare că şi Toma Pavel vede structuralismul în 1967 ca pe o dimensiune stabilizatoare, a „permanenţei, (…) certitudinii”, până la despărţirea ulterioară de curentul structuralist (Adriana Stan vede în această despărţire apariţia teoretizărilor „instinctului referenţial irezistibil”). Din păcate, spun, pentru că Nemoianu sau Pavel nu reuşesc să impună structuralismul în cultura românească postbelică, deşi „ar fi avut toată îndreptăţirea să o facă”. Adriana Stan explică faptul că aplecarea acestora către structuralism a fost, într-un fel, o aventură de tinereţe şi un surogat pentru cercetarea literară propriu-zisă şi poate tocmai această aplecare către un structuralism lingvistic a făcut imposibilă dezvoltarea ulterioară a unui structuralism literar pur-sânge.

Dar întrebarea care ocupă locul central în cadrul analizei structuralismului în critica literară românească este cum poate curentul structuralist să intre într-un câmp dominat de critica foiletonistă? Dominată, în primul rând, o spune studiul, pentru că „ţările slave au o tradiţie mai solidă de suprapunere (sau confuzie) a criticii cu jurnalismul literar” (cf. studiilor lui Dobrenko şi Tihanov); în al doilea rând, pentru că în critica literară românească, care „nu are nici exemplul stimulator al sociologiei, filozofiei, antropologiei, care au fost decisive pentru poetica franceză”, „lipsa unui climat multidisciplinar autentic îi restrânge opţiunile speculative şi, în mod corespunzător, îi amplifică imaginea despre sine”. Pe scurt, critica literară românească din a doua jumătate a anilor ’60 nu înţelege cum se poate lăsa sedusă de alte domenii decât cel în care tronează „critica de interpretare”. Profilurile criticilor sunt grăitoare pentru eşecul de ansamblu al structuralismului şi reuşitele lui subcutanate esenţiale: Sorin Alexandrescu (care cere sistem) vede hibe în neoimpresionismul unui Nicolae Manolescu (numeşte chiar „aparenta inexistenţă a vreunei reflecţii asupra metodei”) şi compară demersul impresionist cu unul preuniversitar, unde ambii interpreţi rămân la descrierea textului şi nu trec la descifrarea lui. Pe de altă parte, în momentul în care îl citeşte pe Faulkner, Alexandrescu se predă în faţa imanenţelor, declarând că „nu poate spera s-o reducă la câteva scheme interpretative atotştiutoare”. Adriana Stan observă că astfel de oscilaţii îi vor aduce criticului recunoaşterea convenţională (Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor), dar vor contribui la „estomparea noutăţilor lui metodologice”. Asta înseamnă că jocul structuralismului trebuie să se ţină cont de resorturile sociale şi instituţionale care alimentează critica neoimpresionistă şi, cu ale cărei oferte nu poate concura. În fine, excelentul capitol (adevărată sinecdocă pentru situaţia metodelor, nu doar a structuralismului, în deceniul şapte românesc) se încheie cu o observaţie pe cât deconcertantă pentru însuşi subiectul cărţii, pe atât fructificabilă de acum încolo, datorită cărţii: „critica noastră postbelică nu are exemplul credibil al unei sociologii, de pildă, iar dacă se uită în ograda lingvisticii găseşte practici familiare ei de insularizare literară”. Practic, caracterul autoreflexiv al criticii postbelice e şi „epistemofag”.

Structuralismul de la refuzul şaizecist la explozia optzecistă

Există un clişeu în discuţiile literare contemporane. Generaţia şaizeci, pusă sub semnul autonomiei esteticului, este deseori văzută ca a-teoretică, iar generaţia ’80 ca „cea mai teoretică promoţie postbelică”. Asta poate şi pentru că, o arată acum Adriana Stan cu o claritate fenomenală – aş zice – asupra problemelor teoriei literare în perioada postbelică (acceptând prin termen şi diferitele posesiuni teoretice ale criticii), stilistica structurală (principala zonă de bătălie a teoriei structuraliste în epocă) a fost văzută mai ales ca suport prin care „se poate facilita judecata de valoare”. De unde reiese că nu doar handicapul generat de foiletonism, ci şi necesitate setării unui canon riguros creat prin critică neoimpresionistă (ce deziderat!), prin judecată de valoare, a făcut ca teoriile structuraliste să fie văzute doar ca „terminologie tehnicizată” şi „demonstraţii prolixe” (George Munteanu). Excelentă, apoi, explicarea reflexului neoimpresionist (refuzului teoretic) şaizecist ca unul meritoriu la ieşirea din realismul socialist, dar ca unul intrat în comoditate în deceniile ulterioare. Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu sau Nicolae Manolescu răspund, pe rând, intrării structuralismului în critica literară românească exact după datele acestei ecuaţii. Se reproşează, pe rând, că „metoda” nu are cum să „formeze un critic” sau că criticii structuralişti Barthes sau Genette merită citiţi mai mult pentru experienţele lor subtile decât „pentru generalităţile unei «metode»”.

Continuarea acestor accepţiuni de-a lungul anilor ’60 şi ’70 au însă efect, pentru Adriana Stan, pe principiul „reclamei negative”. Criticul observă faptul că, dincolo de poziţionările ferme împotriva metodologiilor structuraliste, critica românească îi va împrumuta limbajul care va drena, mai departe, foiletonismul: „manifestând o spaimă nejustificată faţă de structuralism, presa literară îi umflă, paradoxal, tocmai gradul de popularitate, injectând o falsă vitalitate unei doctrine care, pe alte meleaguri, înţepenise deja”. Trec peste pasajele de analiză a reacţiei pe care o stârneşte Lucien Goldman în spaţiul românesc sau peste explicarea slabei aplecări asupra contextelor în perioada naţional-comunismului (ilustrată, spune Adriana Stan, chiar de „sistemul ideilor literare gândit în anii ’70 de Adrian Marino”) pentru a ajunge la una din concluziile mari ale cărţii: faptul că, deşi (tocmai pentru că?) a fost ţinut „sub capac” în anii ’60, structuralismul românesc a făcut implozie în finalul anilor ’70 şi ’80 şi a determinat structurile de analiză a literaturii române chiar fără acceptarea declarată a autorilor lor. „Minimă investiţie, maxim profit” se numeşte, spre exemplu, subcapitolul dedicat volumului Arca lui Noe, unde lui Nicolae Manolescu şi, înainte, lui Mircea Scarlat le este deconspirată osatura structuralistă: „imaginea sa despre roman face pereche cu imaginea despre poezie a mai tânărului său coleg (Mircea Scarlat, s.n.) (…) Cei doi exegeţi se apropie, astfel, de obiectivul fixat de structuraliştii francezi istoriei literare (…) La începutul decadei a noua, în ton cu optzecismul preocupat de coduri şi mecanisme literare, o parte tot mai consistentă a criticii româneşti începe să verifice la modul practic faptul că literatura e o chestiune de compoziţie. Şi nu doar de creaţie, expresie, inefabil”. Urmează apoi o serie de portrete care, prin exemple personale dau seama de această situaţie a criticii literare postbelice (Mihai Zamfir, Al. Călinescu, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie şi Marin Mincu – în cazul acestuia se poate citi trecerea de la un textualism formalist la unul vag prin impunerea autenticismului, fapt care explică de ce „valorosul exeget al optzecismului nu devine, până la urmă, şi un critic definitoriu al acestuia”) şi o scanare a optzecismului românesc, unde „structuralismul, semiotica, telquelismul, se topesc – şi inevitabil, se diluează – în imaginarul literar”.

Studiul Adrianei Stan vorbeşte despre un curent literar importat în critica literară românească pe căi alternative, nefireşti (lingvistica) şi eşuat în literatură. Ciudat, dar tocmai acest curent al teoriei literare pare, în acelaşi timp, să fi făcut cele mai multe ravagii (în cel mai bun sens) în cadrul reflecţiilor asupra literaturii din perioada postbelică, ca singură tentativă coerentă de sistem. Studiul Adrianei Stan devine, astfel, unul dintre cele mai importante momente ale criticii literare recente, tocmai pentru că prin pretextul lingvisticii şi al structuralismului decodează raţiuni extrem de vaste ale marilor atitudini critice postbelice.

***

Alex GOLDIȘ

 

Structuralismul românesc: fantoma prinde contur  

„Acesta nu este un debut”, scrie Mircea Martin în prefața la volumul Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România – și are perfectă dreptate. Nu doar pentru că autoarea, Adriana Stan, era deja un nume cunoscut din cronicile pline de nerv din revistele „Cultura” și „Vatra” sau pentru că a scris un studiu despre Posteritatea lui Tudor Vianu (debut de facto, din 2015, publicat din păcate doar ca ebook), ci pentru că recenta carte reprezintă opera unui autor matur, care surclasează în complexitate cam toate cărțile de critică apărute în ultimii ani. Mai pe scurt, de la G. Călinescu. A cincea esență a lui Andrei Terian, tomul de 600 de pagini ale cărui mize de reconstrucție culturală depășeau cu mult reflecția asupra criticului interbelic, n-am citit o sinteză cu o contribuție mai consistentă la istoria ideilor literare românești.

Și asta, pentru că Adriana Stan face lumină în sfârșit într-una dintre cele mai complicate problematici ale criticii autohtone din a doua jumătate a secolului trecut: structuralismul. Zic complicate, pentru că, deși toată lumea a vorbit despre structuralism din anii ʾ60 până cel puțin în anii ʾ90, nimeni n-a reușit să-i stabilească aportul la istoria ideilor culturale românești, raza de acțiune și unghiul de refracție față de sursele externe. Ca orice curent de asemenea amploare, structuralismul era pretutindeni și nicăieri, fantomă pe care unii pretindeau că o întrezăresc la fiecare colț, în timp ce alții se jurau că nu știu cum arată. Ei bine, după Bastionul lingvistic lucrurile devin clare, neverosimil de clare pe un teritoriu atât de accidentat, disputat fără rezultate notabile timp de câteva decenii.

Cartea operează cu un concept permisiv al structuralismului, înglobând, de fapt, sub această etichetă toate „abordările literaturii cu instrumente lingvistice” de-a lungul întregului secol XX, de la Școlile formaliste din Estul Europei până la urmașii care le-au preluat conceptele în cadrul Noii Critici franceze emergente în anii ʾ60. O obiecție imediată poate privi folosirea retrospectivă a termenului – cu origine în anii ʾ60 – pentru a subsuma abordările Școlii formale ruse din interbelic. E drept, însă, că doar această definiție cuprinzătoare, care transgresează geografii și mentalități, îi permite cercetătoarei să explice toată complexitatea fenomenului în spațiul românesc, care a dialogat prin structuralism cu mai multe culturi și etaje istorice deodată. De aceea, ideea de „istorie comparată a structuralismului în România” e aproape tautologică: nu cred că se poate reface evoluția mișcării fără această detentă internațională; curentul e, realmente, una dintre monedele de schimb cele mai influente pe piața valorilor culturale din ultimul secol. Simplificând foarte mult din nuanțele studiului – imposibil de comentat într-o cronică literară și ale cărui consecințe pentru critica românească vor tot fi digerate în următoarea perioadă –, aș rezuma metanarațiunea teoretică construită de Adriana Stan la câteva linii de forță:

  1. Structuralismul românesc nu reprezintă un set de doctrine sau de concepte stabile, ci mai degrabă „un lexic” specific, ce furnizează instrumente sofisticate (…) care pot parazita (cu formula lui Toma Pavel) și alte moduri critice”. Persistența lui în context românesc, dincolo de reculul evident în Franța încă din anii ʾ70, se explică prin capacitatea acestui lexic de a se adapta tuturor tipurilor de discurs critic, de la cel „dogmatic” al post-staliniștilor până la cel „liberalizator”, al autonomiștilor esteticului. Chiar cu prețul estompării principiilor sale centrale în favoarea adaptării libere la text: „(…) în starea sa de teorie, structuralismul putea dărâma niște idoli însă ca practică exegetică era sortit metisajului și depotențării. S-ar zice că poetica franceză avea cu atât mai multe șanse să funcționeze în analiza de text cu cât exegeții își luau mai multe licențe față de ea”.

  2. Și aici ajungem, de fapt, la explicația succesului în context românesc. Fără s-o exprime direct, studiul trimite la ideea că structuralismul este curentul potrivit la timpul potrivit. „Aselenizarea reușită (…) în ecosistemul socialist” a servit, pe de o parte, oficialităților, întrucât „le măgulește mitologia tehnico-științifică” și servește „cursei pentru înarmare tehnologică”: „În Uniunea Sovietică și țările ei satelit, lingvistica constituie, încă de la mijlocul anilor ʾ50, nu doar terenul difuzării structuralismului, ci, în genere, principala forță de modernizare pe fundalul de cenzură și ideologizare al științelor vremii”. Autoarea ia drept reper pentru această conivență dintre ideologia sovietică și lingvistică câteva intervenții ale lui Stalin însuși, prin care, pentru a omogeniza naționalitățile din URSS, disociază domeniul de abordările teritorial-sociologice și scoate lingvistica din sfera suprastructurii ideologice, apropriind-o de științele naturii și de cele tehnice. Această deschidere convenea, în mod evident, și cercetătorilor literaturii, care își găsesc în supunerea la text singura formă de adăpost față de excesele realismului socialist. Așa se face, comentează Adriana Stan, că „prin comparație cu alte științe socio-umane, lingvistica este cea mai modernă disciplină academică din România pe întreaga durată a regimului comunist”. Practic, cartea deconstruiește subtil mitul, întreținut de o parte din artizanii lui din anii ʾ60, de la Toma Pavel la Virgil Nemoianu, conform căruia structuralismul ar fi fost o formă de cultură semi-oficială, de nu chiar alternativă. El a reprezentat, dimpotrivă, o formă încurajată de establishment-ul însuși, care nu identifica niciun pericol politic în faptul că cercetătorii studiază textele la microscop.

  3. Ajungem, așadar, la harta de manifestare și difuzare a curentelor lingvistice, pe care Adriana Stan o trasează cu precizie scientometrică. Structuralismul în accepțiunea sa lărgită se manifestă de la finalul anilor ʾ50, când începe „cursa pentru înarmare teoretică”, și se încheie în România abia în jurul anilor 2000, când el încetează să mai funcționeze ca model privilegiat chiar și în învățământ. Meritul remarcabil al cărții constă în refacerea acestui traseu, cu o atenție remarcabilă la contexte și la formele de manifestare concretă, de la instituția „comentariului de text” până la rolul său în studiile folclorice, absorbirea sa în critica și istoria literară sau influența asupra literaturii optzeciste. Pe acest traseu sinuos, scurtcircuitat permanent de ideologie, „descoperirile” autoarei în câmpul ideilor literare sunt decisive: structuralismul – în accepțiunea lui lărgită, repet – nu-și începe aventura în mediul autohton intrând pe poarta criticii și a istoriei literare, ci pe cea a stilisticii și a istoriei limbii: „Structuralismul pătrunde în România în afara criticii literare – prin lingvistică – și evoluează de-a lungul anilor ʾ60 tot la periferiile criticii literare, întărindu-și în acest timp avanposturile academice”. Autoarea nu scapă din vedere nici proliferarea monstruoasă a așa-ziselor „comentarii de text”, care au făcut ravagii deopotrivă în studiul academic și în învățământul liceal, prin contribuțiile unor Gh. Bulgăr, Ștefan Munteanu, G. I. Tohăneanu, Boris Cazacu, Ion Coteanu, Paula Diaconescu ș.a.m.d: „Diseminată pe canale academico-didactice, «analiza de text» ajunge un gen inflaționar în anii ʾ70, comparabil, în cantitate, cu eseul critic. Peisajul oferit de aceste studii și culegeri care zac azi uitate prin depozitele bibliotecilor sau, poate, pe rafturile profesorilor din generații mai vârstnice, e unul amorf, anost și deprimant. Curentul stilisticii lingvistice a inspirat o producție steoreotipă, dar voluminoasă, extinsă prin efectul bulgărelui de zpăadă, mai curând decît din vreun autentic impuls de inovație”.

Complexa cartografiere urmărește traseul separat – de nu chiar paralel – al structuralismului, în învățământ și în critica/istoria literară. Deși influențe structuraliste pot fi detectate în școală încă de la începutul anilor ʾ60, tinerii militanți ai liberalizării (Matei Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu) sunt reticenți față de utilitatea curentului în procesul de reconstrucție a literaturii române proaspăt ieșită din dogmatism. Subtilitatea analitică a cărții, cu ample excursuri în cultura franceză, italiană, cehă sau daneză (acolo unde structuralismul iese victorios la jumătatea anilor ʾ60) e de regăsit în demonstrarea incompatibilității fundamentale dintre Noua Critică franceză și tânăra critică șaizecistă. Dacă prima grupare e prin excelență ideologică și anti-establishment, insistând asupra mecanismelor de control al limbajului, a doua militează pentru autonomia literarului și restaurarea valorilor tradiționale, celebrând auroral posibilitățile nelimitate ale expresivității. Distanța de nesurmontat e axiomatizată de autoare prin constatarea că în cultura română structuralismul „cu ieșiri speculative – din antropologie, psihanaliză, istoria ideilor sau teoria politică” nu s-a impus niciodată, pe niciun palier al culturii – învățământ, critica oficială sau critica liberalizatoare. În schimb, s-a impus „un structuralism lingvistic”, îndreptat spre imanența textului și spre autonomia principiului estetic.

În Bastionul lingvistic, nuanțările și revizuirile de parcurs sunt extrem de importante și ele în conturarea imaginii generale: căci paradoxul face că, deși structuralismul nu e înghițit de generația șaizecistă, în anii ʾ70 avem de a face cu o „sedimentare lentă” în urma căreia un număr important de așa-zis „călinescieni” se întorc la instrumentele lui. Printr-un convingător exercițiu de lectură à contrepied, Adriana Stan demonstrează că volumele importante ale lui Nicolae Manolescu (Arca lui Noe, Despre poezie, dar și monografiile dedicate lui Sadoveanu sau Odobescu) sunt irizate subtil de terminologia structuralistă. Alături de aceste cărți, contribuțiile lui Sorin Alexandrescu, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie, Marin Mincu, Al. Călinescu sau Mircea Scarlat constituie un portret de grup îndeajuns de convingător încât să se poată vorbi de o adevărată revanșă, diagnosticată drept „inversare a cronologiei firești a unei paradigme”: respins în anii ʼ60 când e în vogă în Franța, structuralismul e asimilat de istoria și critica românească în anii ʼ70. Explicația acestei asimilări târzii e de regăsit în lunga perioadă de stagnare ideologică ce debutează cu 1971: semi-blocajul ideatic face ca ecourile occidentale să pătrundă mai greu, iar resursele teoretice ale câmpului cultural să se îngusteze. Inevitabil, criticii vor trăi din importantele achiziții teoretice ale anilor ʼ60, fapt care confirmă teza că „structuralismul e ultima mare doctrină occidentală cu largă dezbatere și relativ liberă receptare în România”. Și dacă fantoma care circula ascunsă în spatele „comentariilor de text” sau în disciplinele academice ferite de ochiul public nu convingea, ea începe să se transforme într-o prezență propriu-zisă nu doar în volumele critice din anii ʼ70-ʼ80, ci și în literatura nouă: Adriana Stan scrie un întreg capitol care demonstrează că apetența pentru formalism a construcțiilor literare optzeciste derivă din aceaste acumulări lente, care se soldează cu o explozie. Fără acest capitol, morfologia culturală a structuralismului în România ar fi fost incompletă. Aspectul fascinant al cărții – deși nu e nimic mistic aici, căci ea se bazează pe instrumentarea unor probe concrete – constă în caracterul aventuros al fenomenului în context românesc, care nu exclude loviturile de teatru: primit cu reticențe pe ușa din spate, acceptat doar cu jumătate de gură deopotrivă de oficialități și de cei care voiau să se desprindă de limbajul marxism-leninismului, structuralismul infuzează modalități de manifestare diverse, de la comentariul de text, monografia sau sinteza critică până la literatura propriu-zisă.

Ceea ce nu înseamnă că Adriana Stan începe să-și identifice obiectul studiului peste tot, așa cum se întâmplă de multe ori autorilor de teze de doctorat, nici că pledează pentru ideea unui structuralism românesc ca doctrină autonomă. Și aici atingem, de fapt, o altă linie de forță a volumului. 4. Autoarea privește structuralismul ca pe un indice de inovare a ideilor literare românești din a doua jumătate a secolului trecut. Demersul comparativ și teoretic – exprimat cu o claritate disociativă și cu o vervă stilistică ieșite din comun – constă în măsurarea permanentă a unghiului de refracție al conținuturilor importate, dar și în evaluarea distanțelor criticilor autohtoni față de ideile revoluționare al doctrinei. Din acest punct de vedere, cartea devine un excelent manual de teratologie structuralistă: cu o ironie bine controlată, dar constantă, autoarea demonstrează că cel mai adesea mesajul inovator al structuralismului – legat de deconstruirea concepțiilor tradiționale de literatură, autor, limbaj referențial etc – a fost îmblânzit de criticii români, care-i adoptă mai degrabă retorica decât spiritul. Fără a ieși în decorul excursului teoretic, volumul e o mică narațiune cu privire la moravurile intelectualului român, care se vrea la pas cu ultima modă (pariziană sau nu), însă contribuie în același timp (din cauza inerțiilor politice sau nu) la (re)producerea unui circuit conservator al ideilor. Alături de comentarii dedicate unor figuri pentru care structuralismul reprezintă un stimulent real, precum Mihai Pop, Sorin Alexandrescu, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Mircea Scarlat (comentarii inconturnabile pentru cine vrea să înțeleagă metodologia criticii românești postbelice), autoarea surprinde cu umor malformări, incongruențe, ba chiar imposturi: modul de instrumentare conceptuală din Analize literare și stilistice, o carte care a făcut istorie în învățământul românesc, îi prilejuiește reflecții cu privire la incompatibilitatea de viziune dintre Sorin Alexandrescu și Ion Rotaru: „Unul lângă altul, cei doi analiști seamănă cu acel odd couple din comediile americane. Pe cât de sofisticat în terminologie și inventiv în decupaje e tânărul structuralist, pe atât de șters și simplist e colegul său de volum”. La Adrian Marino, autoarea caricaturizează spaima absolută de structuraliști, care devin zombies ce sug sângele fierbinte al operei, în timp ce evoluția criticii lui Mihai Zamfir constă într-o revenire la datele discursului inefabil și tradiționalist asupra literarului: „Criticul a pornit din cele mai moderne avanposturi de analiză, dar a sfârșit într-un estetism de modă veche. Ar fi avut toată știința de a creiona un tablou istoric-literar de ansamblu, cu borne tipologice clare. A preferat, însă, până la urmă, să colecționeze poze de «mari scriitori». Evoluția sa este simptomatică pentru eșecul criticii românești postbelice de a realiza o istorie a formelor literare: deși, înaintea lui 1989 ea a beneficiat de climatul și de instrumentele care să o ducă în această direcție, mitul «marelui scriitor», ca și o concepție maximalistă despre «valoarea estetică» (nereductibilă la serii sau tipologii), au împiedicat-o constant să ducă până la capăt un astfel de proiect”.

Nu mai insist, citatele sunt extrase aproape la întâmplare. În ciuda subiectului extrem de dificil și – ar zice unii – arid, cartea e de o expresivitate greu de egalat nu doar de către criticii noi generații. Ea consacră un critic și istoric literar de anvergură, care poate excava și reconstrui teritorii vaste ale istoriei literare românești.

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 26-35]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s