Orice am spune, parcă nu mai găsim astăzi acele minunate personaje negative şi conjuraţiile lor infernale care constituiau deliciul lecturilor noastre iniţiatice. În basmele copilăriei, zmeii şi balaurii cu şapte capete nu mă speriau prea tare: nu aveam cum să am de-a face cu ei pentru că nu eram eu Făt-Frumos. Cu Baba-Cloanţa? Puţin probabil. Prefera păduri mai mari ca ale noastre. Dar mă temeam de Spânul şi de omul cu Părul Roş – cu aceştia mă puteam întâlni oricând, personaje ceva mai diurne. La vârsta aceea învăţam ce este răul din cărţi. Pentru că până la o anumită vârstă mi se părea că toate personajele negative sunt exclusiv în cărţi. În viaţa reală nu cunoşteam nici unul. Părinţii vegheau încă asupra noastră, iar mai apoi prietenii nu aveau cum să fie altcumva decât personaje pozitive, asemenea nouă. Ca să nu spun după chipul şi asemănarea noastră.

Se scrie la fel de mult cum se scria, poate chiar mai mult, dar cu personajul negativ chestiunea nu stă cum stătea. Personajul negativ n-a fost actualizat ci mai degrabă repudiat ca o invenţie literară destul de convenţională în principiu, folosit mai ales din raţiuni dramatice. O, şi unele erau de-a dreptul sublime!

Să fi fost izgonite personajele negative din cărţi? Să fi fost un congres al cititorilor, mondial desigur, un congres secret despre care să nu fi aflat eu, prin care aceştia au hotărât că nu mai agreează personajele negative? Nu le agreează în literatura serioasă, ele fiind permise doar în romanele poliţiste, în romanele de groază, chiar şi în cele SF, unde iau înfăţişări care concurează cu viziunile pe care le avuseseră pictorii flamanzi asupra Diavolului. Ce să mai spunem că şi aici sunt aproape întotdeauna puse definitiv la punct.

Deci personajul negativ pare să fi fost abandonat de literatura cu pretenţii. Ne mai putem imagina personaje negative de la Proust sau Joyce încoace? Primează textul, aventura lingvistică, empatia, nici pe departe construcţia dramatică în sensul clasic al cuvântului. Iar Dickens, de exemplu, avea eroi negativi pentru că, scriitor mare, clasic, avea de fapt mentalitate de scriitor popular. Dispare personajul negativ undeva între Dumas-tatăl şi Dumas-fiul?

Şi ce pretenţii putem avea când, dacă ne uităm bine, nu există nici ceea ce se numea cândva (o tempora!) personaje pozitive? Poare că s-a renunţat la personajul negativ pentru unul mai complex, dar asta nu înseamnă că nu există, până şi în viaţă, personaje toxice, unele destul de complexe până şi în negativitatea lor.

Şi n-am întâlnit un studiu serios prin care să i se fi certificat personajului negativ decesul literar. El însă iată că dăinuie în filme, ba aş spune că devine din ce în ce mai atroce. În filme avem ucigaşi plătiţi – nici măcar nu se mai pune problema dacă sunt buni sau răi, ci doar dacă sunt eficienţi. Dar nici aici nu se trece peste nişte limite: nu prea avem ucigaşi plătiţi în slujba binelui. Există un fel de monştri şi în jocurile video, unde răutatea lor transgresează graniţele realismului. Şi dacă el supravieţuieşte atât de bine în noua cultură populară înseamnă că există bine mersi în imaginarul colectiv.

Ba mai mult, acum lucrurile par să se fi inversat. Citim presa, şi societatea ni se pare plină de inamici publici, politicieni cinici şi veroşi, oameni de afaceri certaţi cu fiscul, judecători corupţi, malpraxis şi o paletă întreagă de indivizi cărora le-ar fi locul în faţa completului de judecată.

Înainte aveam de-a face cu afişe pe care se afla chipul şi numele unei persoane căutate, învinuirea şi o recompensă care se oferea celui care putea veni cu informaţii care să ducă la prinderea şi neutralizarea odiosului personaj. Acum aflăm că o anume persoană, uneori una cunoscută pentru abilitatea de-a face bani prin metode controversate, este dată în ceea ce se cheamă urmărire generală. În ambele cazuri se certifică implicit că personajul în cauză este dispărut, s-a făcut nevăzut, nu răspunde la citaţiile oficiale. Dacă în primul caz aveam o fotografie veche şi neclară, ori un desen în care artistul se străduise să adauge un plus de fermitate lombrosiană, în al doilea caz avem de-a face cu aşa-zisul portret robot alcătuit din sprâncene (stufoase sau subţiri), buze şi frizură adăugate cu ajutorul unor şabloane şi compunând o figură cu totul lipsită de concreteţe. Personajele negative îşi pierd şarmul până şi în clasoarele poliţiei.

Nu e treaba noastră să ne bănuim vecinul, să scrutăm pe furiş chipul relaxat şi adormit al tovarăşului nostru de compartiment, dar trăim un oarecare sentiment de alarmă. Aceste personaje negative câtă vreme se aflau sub ochii noştri ne îngrijorau mai puţin. De fapt câtă vreme se aflaseră la vedere, răul din ele nu fusese deconspirat, cel puţin nu cu probe, iar acum, că dispăruseră şi se aflau în „căutare generală”, iradiau răul şi asupra perioadei când se aflaseră la vedere, apăreau cu tupeu în public, câştigând nu de puţine ori admiraţia şi aprecierea unor inocenţi ca noi. Lucrurile s-au agravat. În cărţi, fie acestea chiar şi romanele lui Dickens, viaţa părea mult mai paşnică şi lipsită de pericole pentru persoane cinstite şi chiar vulnerabile, cum e întotdeauna cititorul.

Unii zic despre personajele malefice că n-au existat niciodată. N-o să cad în asemenea capcane. Prefer să cred că dacă n-am ştiut să-i păstrăm în literatură, iată că personajele negative şi conjuraţiile lor infernale par să se fi mutat cu aplomb în viaţa reală.

[Vatra, nr. 11-12/2017, p. 8]