Nu știu de ce nu-mi plac anumite cărți, pe care alții le laudă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să citesc recenzii elogioase la o carte oarecare și, bizuindu-mă pe ele, să cumpăr cartea, iar după aceea să-mi dau seama că e păcăleală. Probabil că e o problemă de percepție. Bănuiesc, adică, ce mai, sunt aproape sigur că recenziile astea, cronicile literare sau cum s-or mai fi chemând, trebuie citite într-o anumită cheie, care mie îmi lipsește. De aici, impresia desigur falsă că unii scriu cărți pentru a-și ascunde o infirmitate sub un munte de cuvinte, pentru a o transfera altora – un fel de transmigrație a neputinței. Simt nevoia de a povesti pentru a se justifica. Dar asta, repet, e doar o impresie subiectivă generată de lipsa acelei chei de lectură care să-mi permită să văd capodopera acolo unde nu găsesc decât plictiseală și fraze înșirate ca să fie.

Am, într-adevăr, probleme de percepție, din ce în ce mai frecvent în vremea din urmă – și, mai mult decât atât, le mai generez și altora. Fiindcă am constatat că și alții au percepții greșite în legătură cu mine sau din cauza mea, sau ar avea toate motivele să le aibă. Două întâmplări, la oarecare distanță între ele, mi-au confirmat-o o dată în plus.

Din motive de strategie narativă, am să încep cu a doua. Fiindcă medicul oftalmolog mi-a descoperit o afecțiune care se numește glaucom și fiindcă această afecțiune m-ar putea conduce la orbire, îmi pun în fiecare dimineață și în fiecare seară niște picături în ochi. Rolul lor este de a-mi reduce tensiunea intraoculară, unul din simptomele glaucomului. Nu știu cum își fac ele treaba, însă rezultatul (deocamdată) vizibil este că la rădăcina nasului se adună ceva ca o pastă gălbuie care seamănă perfect cu puchinii – în alte zone ale țării i se zice urdoare. Dacă uit să mi-o șterg, cei cu care mă întâlnesc ar putea crede, în mod eronat, că nu m-am spălat pe ochi – și nu mă îndoiesc că tocmai asta cred. Este un exemplu minor, dar cât se poate de solid, de modul în care le pot provoca altora o percepție greșită și, în legătură cu ea, ceva asemănător repulsiei. Vă asigur că mă spăl în fiecare dimineață, chiar dacă mă vedeți uneori cu puchini la ochi! Să mi se permită aici observația că termenul pare a fi de origine italiană. Cum o fi ajuns la moldoveni, naiba știe!

Dar mai am un exemplu, chiar mai dramatic. Acela care m-a condus la bănuiala cumplită că unora le miros a urină – în mediile necultivate ale societății i se mai spune și pișat – și, pe cale de consecință, că mă scap, din când în când, pe mine. Fraților, nu e adevărat! Dacă nu mă credeți, vă pot arăta analizele, sunt aproape perfecte! Este încă o confuzie și o percepție complet greșită, pe care însă o înțeleg. Mi s-a întâmplat și mie odinioară ca, participând la un colocviu de literatură, să nimeresc lângă un scriitor mai în vârstă (pe atunci nu ieșisem la pensie, deci eram încă tânăr) al cărui miros mă deranja. Era un miros de amoniac sau de urină? Greu de precizat. Oricum, atât de sincer încât îți cârmea nasul din loc. Alți tineri scriitori, evident mai talentați, aleseseră să stea la oarecare distanță de confratele vârstnic, numai eu, nedându-mi seama la ce riscuri mă expun, m-am așezat în preajma lui, fiindcă era și este un scriitor foarte apreciat, iar dacă aș fi fost fotografiat alături de el, poate mi-ar mai fi crescut și mie cota. Dar, deși stăteam în preajma lui, mă uitam mai mult în partea opusă, ca și cum ne-am fi certat. În timp ce alții vorbeau cu înflăcărare despre evoluția romanului românesc, despre piața de carte tot mai săracă de la noi, lipsa de sprijin din partea autorităților și așa mai departe, eu mă gândeam că, ia te uită, săracul, probabil are probleme cu prostata. Îi scapă câte o picătură în pantaloni, iar picăturile astea, adunate, dau un rezultat cât se poate de dezagreabil. Nu mai insist, fiindcă presupun că s-a înțeles. Colocviul acela s-a încheiat cu concluzia că statul trebuie să sprijine literatura.

Au trecut doi, trei ani, poate chiar mai mulți. Mi-am cumpărat o cățelușă labrador, de culoare ciocolatie, afectuoasă și foarte simpatică, căreia îi zicem Nina. Fiindcă are o privire galeșă, parcă și un pic depresivă, ca a bunicii soției mele, pe care o chema la fel. Nu mai spun cât de inteligentă! Abia dacă împlinise anul și nu știu cum s-a făcut că Nina a devenit mămică. Dacă e să fiu sincer, bănuiesc că a fost la vreo discotecă, în timp ce noi eram plecați în concediu. Oricum, fiindcă o iubim atât de mult și fiindcă asta se întâmplase în pragul iernii, am hotărât să o ținem în casă, cu puii ei cu tot – și erau șapte, cu ea, opt! O situație destul de complicată, recunosc. Totuși, pe noi ne amuza. Le-am pus niște nume nostime, potrivit temperamentului sau aspectului fiecăruia/fiecăreia: Babanu, Grasu, Rodica, Băbuța, Pretty și așa mai departe. Ca să nu umble prin toată casa și să împrăștie mizerie, îi țineam într-un pătuț de copil, împrumutat de la niște prieteni. Ne jucam cu ei, iar soția mea le făcea în fiecare zi poze și le punea pe Facebook. Numai că exista și un mic inconvenient, care cu timpul deveni din ce în ce mai mare: mirosul. Cățelușii ăștia simpatici, trei băieți și patru fetițe, aveau o productivitate uimitoare. Mai ales fetițele! De fiecare dată când le coboram din pătuț, primul lucru pe care îl făceau era să urineze pe covor. Abia după aceea începeau să se joace cu mingea sau alergau pe sub masă, încercând să-l prindă pe Sașa, motanul. Dacă aveam musafiri, observam că, la intrarea în casă, treceau printr-un moment de ezitare și derută, strângeau din maxilare, deschideau ochii mari și se uitau în urmă cu un fel de nostalgie. Parcă și lăcrimau un pic. După câteva minute, însă, se obișnuiau și deveneau din nou comunicativi.

Este un lucru îndeobște acceptat că animalele de casă îți oferă în primul rând confortul emoțional de care, în condițiile civilizației actuale, ducem atâta lipsă. Se spune pe bună dreptate că ele combat stresul mai bine decât pastilele. Dar pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că ne lăsăm impregnați nu doar de sentimentele pozitive, ci și de mirosul lor, care, cum se întâmplă în orice coabitare, devine mai mult sau mai puțin și al nostru. Ceea ce nouă ni se întâmplă pe nesimțite, celorlalți nu li se întâmplă. Cu alte cuvinte, și pentru a nu lungi prea mult demonstrația, începem să mirosim a pișat.

În momentul când am conștientizat acest lucru, mi-am dat seama cât de mult greșisem în legătură cu scriitorul acela în vârstă, lângă care mă așezasem la colocviul de literatură. Așa cum v-am mai spus, percepția este condiționată de reprezentare. Și e posibil ca eu să-mi fi reprezentat ceva greșit. Poate că bietul om nu avea nicio problemă cu prostata, numai imaginația mea o crease. Poate că avea și el acasă, la fel ca mine acum, unul sau mai mulți câini nostimi și inteligenți, al căror miros i se impregnase în haine. Cum urma să constat că mi se impregnase mie, când m-am dus la Vaslui să-mi întâlnesc rudele. Și când frate-meu m-a tras deoparte, ca să mă întrebe, fără să-l audă ceilalți, dacă am probleme cu prostata.

– Nicidecum, cel puțin deocamdată! l-am asigurat.

– Păi, atunci, de ce miroși a pișat?

Am scris aceste rânduri ca să știe toată lumea cum e cu percepțiile, deși vor afla doar cei câțiva privilegiați care le vor citi.

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 6-7]