Denisa BUD – Un fals transfer identitar

liviu ioan stoiciu transfer

În contextul prozei românești a ultimilor ani care abordează criza individului la diferite niveluri (identitară, familială sau chiar socială), Liviu Ioan Stoiciu, scriitor optzecist, revine cu un roman, Transfer*, ce vrea să pară a fi din aceeași arie tematică, însă discursul e centrat asupra unui imaginar mai degrabă scindat, construit pe două direcții, implicând și o zonă fiction.

Roman al tensiunii identitare, construit pe două planuri narative principale, Transfer plasează, într-un prim moment, povestea lui Olimpiu, un tânăr de 26 de ani, pedagog la internatul unui liceu din Focșani în anii ’70 ai perioadei comuniste, căsătorit și având un copil. Criza biografică a protagonistului se instituie încă de la începutul volumului, alternând în două segmente: primul, cel al spațiului domestic: Olimpiu locuiește cu familia Didei, soția sa, iar apartamentul acestora e în majoritatea timpului populat de rude, fapt ce contribuie la problemele familiale; al doilea tip de criză e cel social, personajul fiind nevoit să lucreze ca pedagog în condiții mizere, confruntat întotdeauna cu situații dezastruoase provocate de elevi, dar și de sistemul politic. Soluția se dovedește a fi caietul de serviciu în care Oli comunică cu celălalt pedagog al internatului, Cornel: de la noile acțiuni întreprinse de elevi, obiectele deteriorate din spațiul educațional, până la regulile impuse de cenzura comunistă. Internatul, spațiu predominant în derularea romanului, este transformat într-un mediu al relațiilor interzise, al avorturilor, însă și al foamei, al frigului. În ciuda caracterului mizerabilist, căminul înfățișează refugiul protagonistului unde descoperă o altă latură identitară, mai degrabă fizică, dezvoltată prin actele sexuale întreținute cu cele două eleve.

Criza familiei e inserată prin monotonia evenimentelor cotidiene: momentele petrecute cu fiul său, continua mișcare a rudelor Didei, răspunzătoare pentru lipsa intimității celor doi, vizitele periodice în orașul natal al lui Olimpiu, urmate întotdeauna de acte nefaste. Ruptura survine odată cu impactul cutremurului din 1977, reprezentat ca o obsesie. Imaginea Bucureștiului distrus care e observat asemenea unui univers apocaliptic („Olimpiu vede acum continuu morții Bucureștiului și le aude vaierul din timpul cutremurului și al prăbușirilor în gol, mintea lui naște monștri. Speră să-i treacă repede șocul trăit, la naiba.”) contribuie la aprofundarea crizei lui Olimpiu. Două elemente urmăresc continuu desfășurarea primului cadru: aftele bucale ale protagonistului care trimit spre o pistă falsă a patologicului și teama Didei de a nu rămâne însărcinată.

Un alt plan vizează jurnalul lui Radu care evocă viața unui general aflat pe front în Primul Război Mondial, Marian K, plasată în 1917. Personajul masculin, fratele Didei, e schizofrenic, iar romanul prezintă, prin intermediul caietului său, modul în care acesta reușește să se anuleze ca subiect și să se transpună în identitatea soldatului. Astfel, Olimpiu, singurul personaj care are acces la jurnal, percepe transferul ca pe un fenomen fantastic. Tot Oli, regăsit sub efectul poveștii generalului, încearcă să afle mai multe despre mecanismul dedublării, devenind chiar o obsesie, element ce încarcă imaginarul.

În finalul romanului intervine o altă mutaţie în însemnările lui Radu, de această dată, în viitor, ilustrată prin povestea Ancăi. Un personaj feminin care se află sub efectul unei crize identitare, dar în contextul anului 2015, într-un univers al tehnologiei, fapt ce îi provoacă protagonistului un șoc, tocmai prin imaginea unei țări democratice („Ce Revoluție, Dumnezeule? O fi căzut Ceaușescu-PCR? Când? Și ce-or fi alea „internet” și «cablu TV»?”). Deși romanul creează iluzia că povestea Ancăi contribuie la eliminarea monotoniei narațiunii, rămâne o simplă evocare a vieții unei femei într-o lume postcomunistă. Segmentul alternativ al romanului este amplificat și de întâmplările stranii (femeia care învie, autobuzul dispărut, membrele umane care plutesc prin sala în care se desfășura instructajul pentru recensământ, norul care răpeşte oameni), însă şi de visele lui Olimpiu care în subtext au un caracter oniric. Aceste piste susțin cadrul fiction al textului care e văzut ca o formă inovativă din punct de vedere tematic tocmai prin suprapunerea cu cel realist, dar şi prin deplasarea protagonistului între cele două.

Pe întreg parcursul romanului, sunt alternate cele două scheme narative menționate anterior. În ciuda acestei schimbări la nivel de construcție a planurilor, textul se pierde într-o repetitivitate a acelorași evenimente: zilele petrecute de Olimpiu la internat, momentele în familie urmate de actele intime cu Dida și lectura unui fragment din caietul cumnatului său – care e ca o Biblie pentru el – sau relațiile extraconjugale. Secvențial, derularea romanului câștigă prin expunerea veridică a contextului comunist: manifestările publice desfășurate în 23 august, cozile interminabile, introducerea apelativelor specifice regimului („Aude la radio că de azi înainte nu se mai spune «doamnă», «domnișoară» sau «domnule», ci numai «tovarășe» și «cetățene»! Toți salariații devenind «oameni ai muncii».”), imnurile difuzate la radio. În final, pe parcursul câtorva pagini, viitorul proiectiv al vieții Ancăi dă impresia unei recuperări narative a planului secundar prin paralela cu viaţa desfăşurată sub regimul comunist. Dedublările lui Radu devin un motiv obsesiv al volumului, astfel că acestea contribuie la amplificarea tensiunii personale a lui Olimpiu, tocmai din dorința protagonistului de a înțelege acest proces.

Volumul prezintă o imagine de ansamblu a identitarului plasat în două situații: pe de o parte, un personaj constrâns de contextul social-politic în care trăiește, pe de altă parte, un bărbat bolnav psihic care se refugiază în construcția unor vieți fictive.

Ca manieră diferită de abordare a tematicii crizei, efectul se pierde tocmai prin controlul naratorului cu privire la derularea evenimentelor, element ce poate fi observat mai ales în a doua parte a romanului, unde accentul e pus pe distopia prezentă în jurnalul lui Radu. Sub aspect temporal, e stabilită o ciclicitate prin cele trei puncte importante – anul 1917 și, implicit, Primul Război Mondial, perioada comunistă, și 2015 – privite prin filtrul conștiinței personajului aflat într-o lume dominată de sistemul totalitar, fapt ce contribuie la o eventuală noutate a romanului prin această suprapunere care înfățișează un întreg joc al orientării epice.

Transfer rămâne un roman interesant prin încercarea de a asocia planuri narative diferite, prin panoramarea vieții sub regim comunist cu toate implicațiile sale. La nivel de retorică, însă, textul lui Liviu Ioan Stoiciu e doar un fals transfer tocmai din cauza redundanțelor semnalate mai sus.

___________

* Liviu Ioan Stoiciu, Transfer, Polirom, Iași, 2017.

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 45-46]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.