Traian ȘTEF

Trădarea ficțiunii

 

După ce m-am lăsat

În voia ficţiunii

În glorie

În beatitudine

În vis de fericire

Ce a fost nu mai poate fi

Ce este

Nu rămîne decît

Un semn desfăcut

Bolborosit

Neîndurător

Pentru că ficțiunea

Nu are prezent

Nu are viitor

Nu are răspuns

Nu mai împarte cu mine plăcerile

Mărturisite

 

Iubitele mele nu se mai pot întoarce

Din Poemul de dragoste

S-a arătat doar Femeia în Roz

Fără contur numai prezență

O mai văzusem de vreo trei ori

Ieșind din tabloul cu garda de noapte

Din poemul dedicat

Să se asigure că nu mi se întîmplă

Nimic rău

Prima oară avea un ochi albastru

A doua oară avea un ochi verde

A treia oară avea un ochi căprui

Pete absorbante

M-a tras dintr-un morman de fiare

M-a oprit

Să nu mă amestec cu umbrele

Care mărșăluiau ca un pluton de pușcași

Pe un drum prăfuit

 

Știu că mă așteaptă

În patul ei

Care nu e nici ficțiune

Nu e nimic

Nu mai e

Decît o credință

Oarbă

Ultima

Uitare

O

Circe

Fericit aș fi pe insula ta

Printre porci

 

Realitatea a intrat cu toți porii

În poem

Cu porii

Prin care acum nu mai iese

Nici un strop de transpiraţie

Care acum nu-şi mai găsesc

Pecetea

Care s-au închis ca asfaltul

Şi lasă la vedere mici străluciri

Sunete

 

Sînt în pragul disperării

Nostalgice

Și nu mai pot sparge

Cu pumnii cu picioarele

Această despărțitură

Ca pe un glasvand

Nu mai pot chema încă o dată

Aceeași femeie

Nu mai pot bea încă o dată

Din același pahar de vin

Seara se descompune

În culori

Închise

În șoapte clorhidrice

Pereții sînt loviți în biciuiri

De corzi

Să nu mai speri nimic

Nimic

Nu se repetă

Peste tot o secetă falsă

O ceață în care arde albul

Fără flacără

 

Femeile care m-au iubit

Mă acuză de înaltă trădare

Mă împing mai la margine

Şi caută alţi bărbaţi

Le ung corpurile cu alifii

Să arate

Ca luptătorii olimpici

Se îngrijesc de unghiile lor

De talpa piciorului

Îi scaldă în băi

Nevulnerabile

Vor

Să se iubească necontenit

În patul lui

În patul ei

Peste mări și ceruri

 

Îi spun femeii de lîngă mine

Care îşi duce tot ce are

Cu ea

Facem prea puţine lucruri

Împreună

Tu te gîndeşti la fluturaşi

Care ar putea zbura prin camera

Împrumutată

Să lase de pe aripi polenul

Parfumat

Să se lovească diafan

De corpul tău

Te gîndeşti la un iepuraş

Pe care l-ai mîngîiat

Şi degetele tale simt încă

Electricitatea

Şi nu se mai pot dezlega

Din dezmierdarea spinării lui calde

Să-mi caute mie umerii

Pieptul

Încordarea

Asculţi muzică

Pe care am putea face dragoste

Continuu

O zi

Şi o noapte

Şi melodiile ies pe o uşă

Secretă

Tocmai cînd intru eu

Pe uşa veche

Pe care nu o mai foloseşti

Pentru că se aude

Şi nu vrei să ieși

Pe ușa pe care ai intrat

Nu vrei

Să te văd cînd întorc capul

Îţi place la nebunie

Să faci

Toate mișcările

Fără mine

Ocupată de visul de dragoste

În timp ce eu descopăr

Că se luminează în jurul meu

Şi lucrurile au contururile

Ştiute

Şi lîngă mine nu e

Nimeni

Ca și cum ar fi fost

Un vis

 

Lama cuţitului nu e destul

De ascuţită

Şi tăietura

Cum ai rupe o ţesătură

Prin apăsare cu un ciob de sticlă

Cu un dop de bere de pe jos

Cu un şurub pierdut de la un cărucior vechi

Cu un colţ ruginit de tablă

Tăietura

O adîncitură foarte mare

Largă

Pînă la os

Necusută

Sîngerează la fiecare gînd

Şi nu-mi dai mîna

Să-ţi arăt unde să apeşi

Nu treci braţul

Piciorul cu partea fină

Peste carnea sfîşiată

Să închizi rana

Nu lași

Dorinţa

Ca un magnet apă vie apă moartă

Să pună la loc ţesuturile

Firele

Să aducă înapoi

Aerul lăsat să iasă printr-o fereastră spartă

Îmi faci semne de adio

Din locul unde se termină scările

 

Trenul a plecat

Cei ce au plecat cu trenul acesta

Nu se mai întorc

Așa cum au plecat

Peronul e plin de însoțitori

Tuturor li se pare

Că sînt din gara lor

Călătorii

Și le fac cu mîna

Le flutură batiste și ziare

Eu rămîn să fac de data asta o casă

Din aerul rar

O ficțiune absolută

O casă care a fost deja

Din lemn din piatră din lut

În care să se poată întoarce

Toți

Cei pomeniți

Toate iubirile din Poemul de dragoste

In corpore

 

***

Andrei ZANCA

sacralitate

 

1.

soarele apunea dincolo de biserică, lent

de parcă din adâncul înserării cineva ne-ar fi privit

printre raze cu răbdarea prin care două ființe

se decid să-și deschidă inima

și-un jar ca o promisiune

în cărămizi și ziduri – eram tineri.

eram tineri și totul era posibil, inima vedea

înainte ca ochii să creadă, însăși viața

părea că vine cu o briză – ne ajungeau

voci îndepărtate, intime.

însă ea stă acum acolo sub boltă

în carnea-i bântuită de dureri și rare

bucurii așteptând parcă smulgerea trupului

de trup – să fie imaginația în stare de cele

mai mari grozăvii?

 

 

nici o explicație nu e definitivă, pesemne

de ce ne place cel mai mult ne stingem.

pășesc pe cărarea dintre verzuiri în lină detașare.

în golul din lenta vibrație a trunchiurilor mi se pare

deodată că las în urmă un înger cu umbră de demon.

și-mi aduc aminte de sora bunicii venind zilnic

pe jos la noi, deși bătrână și locuind ea tare departe.

 

și mereu când dădea să plece Buna mea șoptea:

„mergi cu dumnezeu … „, iar mătușa surâdea

și rostea din pragul ușii – „rămâneți cu sfinții ….”

 

 

2.

 

 

aidoma cormoranilor crescuți să prindă pești

se scrie pentru cei o mie care mai gustă

poate azi poezia, însă frumusețea

nu te împarte cu nimeni

devorându-te

iar, dacă fiecare moare pentru sine

cel ce moare întru iubire, mai mântuie

din beznă.

se spune că la început unii

erau vânători, alții culegători

azi, doar cei din vârf sunt vânători

restul, gloata-s culegători

năzuind însă cu toții la rangul de vânător.

e seară.

bat clopotele

așa cum au bătut mereu și cum vor bate

până ce sunetul va înfiora treptat

adâncul fiecăruia:

nici apa nu se ridică la cer

deodată, doar picătură cu picătură.

important, nu e nimeni.

important nu e important, iar dacă

un poet nu se stinge subit ci suferă îndelung

întru moarte, ultimele clipe vor constitui o dublă

tortură: – ce va vedea atunci va fi mai important

            decât tot ce-a înșirat vreodată.

eu am vorbit mereu dinspre un spațiu

înspre care mă mâna o sete adâncă, suferința –

 

e cu mâna, ne-a spus un dascăl.

uitându-mă la lume, îi dau dreptate, deși

– cum cel ce în durere se-ntreabă, unde e dumnezeu

și nu-și mai găsește nici în somn consolarea –

nu trebuie să aștepți moartea

spre a înțelege toate astea, însă cine

cine-s cei pe care-i aud din această depărtare

atât de fragilă – să îndrăgim mereu propria

durere întipărită pe un chip necunoscut?

 

 

eu l-am văzut în vis cum se ruga, și se ruga

atât de tare încât broboane de sânge

se adunau pe frunte, și se ruga

și ca duh ce știe, și se ruga

și ca om ce ezită

 

 

 

3.

                        am venit ca apa și mă duc ca vântul (Hafiz)

 

am trecut abia băgat în seamă – o filă din nesfârșita

carte pe care o scriem și o rescriem, lăsând în urmă

trena unor vorbe stinse peste meleaguri unde puțini

            au fost și sunt însetați

și-am fost mereu ostenit, căci mă odihneam doar

în frumusețe, cum ai zări într-o limpede apă

o piatră purtând umbra unui surâs –

și mă-ntrebam mereu, ce file au fost oare smulse

din cartea vieții aici, unde poezia a fost și este

pe potriva păsărilor

vestind înainte de-a putea fi zărit, țărmul

cineva ne călăuzește mereu, altminteri ne-am mistui

lent în peisaj sorbiți de ademeniri, uitând că suntem

inseparabili – vorbele se sting, intenția rămâne.

nu sunt ceea ce se moare, nimic

nimic de luat, doar de lăsat

saltul nu se face cu ușurință – întreaga viață

se schimbă în câteva clipe, și e începutul

lui a ști, începutului lui a fi

 

legați de nenumărate ancore, context

de context, nu le bănuim, decât poate

atunci când intrăm în simbioză

cu propria conștiință ieșind

din minte

 

și-apoi te-ntorci și nu ai cuvinte

și nu ai cuvinte pentru ce ai trăit

în câteva clipe, și goluri imense

se ivesc și se pierd în urmă

 

și totul e mult mai mult

decât ce numim îndeobște

mister, unde ne așteaptă

un alt fel de iubire

dincolo chiar

de lumină –

revino

 

4.

 

vine înspre mine

și-i simt durerea ca val

și ca semn al haosului urcând

din trecutul nemântuit, o durere

hrănindu-se din durerile celor din jur, totul

învăluind așezări și meleaguri într-o

eternizare efemeră

cu toții, iertați de la început, căci niciodată

nu poți vorbi de iertare de unul singur, legați

întru clipă și rătăcire, părtași

la tot și la toate, încât te-ntrebi

unde e cel lângă care te-ar putea cuprinde

o pace adâncă

și când îl simți în preajmă e doar prelungirea

de sfială a propriei inimi, ca tot ce ne-a rămas

și ne rămâne

și-l auzi murmurând – abia am reușit să mă

desprind și ei iarăși mă trag înapoi …

 

nu-i iertare de unul singur, câtă vreme

suntem atât de legați întru tot și toate.

există un drum al reculegerii, fără de grabă:

printre arbori se uită secolul

iar cel însingurat nu mai schimbă

vorbe, doar înțelesuri.

sfâșiat între lume și sine

am zăcut, însă cine te mai privește

cu lumina din ochii unui câine?

noaptea, unii se zvârcoleau, alții dormeau mai departe

convinși că dincolo de-o moarte nu-i mai ajunge

nimic și nimeni, apoi

în zori a nins lent. a nins în plină lună mai

peste cireșii înfloriți

la ce bun însă să pătrunzi misterul de vreme ce

acești măslinii străvechi sunt singurii

martori, și apa –

atât de sacră de mă cutremur…

 

 

5.

ea zace în pat

după o viață de autodistrugere

– cândva am auzit-o noaptea târziu

tușind din greu sub un pod –

și-ntinde acum o mână străvezie

și nimeni în salonul alb, însă ea

ține mâna întinsă, și vede ce nu

a putut vedea într-o viață

a distrugerii de sine

și vede –

și pe termen lung, surâde

și cineva o ține deodată de mână

și ea deschide ochii-n salonul alb

pustiu, în mireasma de roze dinspre ușa

închisă și fereastra lent deschizându-se

 

 

6.

 

poate vrea să vedem

ce-am făcut din aceste

meleaguri mergând mereu

– de rușinea chipului – cu spatele

înspre lumină, deși lumina nu are nevoie

nici de prosternare, nici de implorare

nici de laude ori imne, nici de umilința

fără smerenie – așteaptă

pesemne o întâmpinare cu mersul trezit

și ochiul limpezit de firesc al unui copil

și poate n-ar trebui decât să fim solidari

întru propriul chip și propria asemănare

deși trăim evident în timpuri diferite

și poate ne lovim și atunci de nerăbdare

dorind mereu totul pe loc, acum –

apoi am tăcut îndelung.

în depărtare se adunau nori mari

de ploaie și terasa s-a golit, am tăcut

deși simțeam că ceva straniu plutea deasupra

ca adierea unei alte lumi peste frumoasa iluzie

pe care o trăim într-un continuu autosabotaj

unde întâlnești oameni și adaptați

unde fiecare secundă a vieții e înregistrată

unde prin sânge curg neliniștea, vina, furia, rușinea

seninătatea, pacea – potrivit undelor regale ale inimii

unde fiecare vorbă de gratitudine ori recunoștință

rotunjește deîndată o rugă

unde iluziile sunt mereu ale minții, niciodată

ale inimii mistuind mereu ziduri de teamă

și apoi ajungem. ajungem acolo unde

trebuie să ajungem.

și deodată mi se pare că Răstignirea

             a avut loc ieri….

 

 ***

  

Gellu DORIAN

Boala de moarte*)

 

 „Va veni moartea şi va avea ochii tăi”

 Cesare Pavese

***

Ce greu este să mori în celălalt –

cînd mori în propriul trup este mult mai uşor,

rămîne un loc gol în casă,

în biserică, în cîrciumă,

eşti plîns sau nu,

eşti uitat,

nu mai eşti,

rămîne un loc trist în tine,

cînd celălalt devine mormîntul tău, iar tu

încă mai pierzi vremea prin lume,

poţi privi cum ţărîna ta nu se mai adapă cu sîngele tău,

vinul devine amar,

cîrciuma, o cobză stricată,

femeia, un sicriu viu în care te simţi incomod

prin care nici viermii nu-şi mai împart carnea ta,

pîine neagră pentru guri care n-au cuvîntat niciodată,

odihna, un chin continuu,

învierea, o pedeapsă,

judecata de apoi, o schingiuire nesfîrşită,

cînd mori în celălalt este mult mai dureros,

trupul tău viu stă mort în mormîntul viu al celuilalt,

la aceeaşi masă nu mai e loc împreună,

nu intraţi şi nu ieşiţi din aceeaşi casă,

dureroasă este ţărîna celuilalt, este grea,

ea nu va înverzi niciodată, în timp ce tu vei înverzi şi vei fi cosit

în altă parte, căpiţe în care poate aţipi celălalt fără să ştie

că somnul tău nu mai este şi-al lui,

nu te poartă nimeni atît de absent ca trupul în care eşti mort

fără ca sufletul tău să plutească prin aer

printre nevăzute aripi de îngeri,

din nici un mormînt nu poţi ieşi atît de uşor, fără să-i pese

cuiva că umbli prin lume fără să fii ştiut,

aşa cum printr-o cîrciumă plină

trece gura însetată a unui străin al cărui strigăt de sete nu se aude –

ce dureros este ca în trupul tău celălalt să-şi găsească mormînt…

***

Lumina stă în oase de la naştere

ca pe lună cînd iese din ascunzătoare

de partea cealaltă faţă de unde stăm noi şi pilim

ziua toată, noaptea toată

pe nesăturate,

cînd cade încet-încet întunericul de pe oase,

lumina zîmbeşte de acolo ca o gură de femeie frumoasă

pe care nu o vom săruta niciodată,

ei şi, dar îi vom închide gura şi cu ea vom bea în continuare

licoarea ei prin care s-au tăvălit secoli de cheflii

care şi-au lăsat oasele peste tot ca nişte neoane

pe tavanele unor palate pustii

încît ne lăsăm orbiţi de absenţa lor

pînă cînd oasele noastre trec în rîndul oaselor lor –

şi aşa bătute de vînt vor şuiera prin cer

vor şuiera peste tot

chiar şi atunci cînd aerul va sta înţepenit ca în gura unui mort…

***
Azi e duminică,

 

Stau singur pe cearşaful întins cît cerul unde se aud

cîntînd toate bisericile lumii,

în tavan toată noaptea a luminat un bec roşiatic,

era orb,

era surd,

numai eu ştiam că lui nici nu-i pasă,

el nici măcar atît nu ştia,

apoi a venit ea,

şi cu ea am desfrunzit toate viile, am ciugulit strugurii,

două cîte două bobiţe,

pînă s-au făcut must,

pînă s-au făcut vin,

pînă cînd patul s-a întins lung ca un şarpe care ne aruncă mere în gură,

iar acolo cuvintele încă scînceau,

pînă cînd au venit să ne dea jos din pat

fiii noştri ale căror fapte au încruntat becul din tavan pînă la sînge,

iar sîngele apă nu se face,

noi apă nu bem,

numai că de luni trebuie să o luăm de la capăt,

să deschidem cerul, să intrăm în el, să ne uităm la bec,

iar cînd se va face întuneric, să privim în noi pînă cînd

ne vedem singuri,

singuri, atît de singuri încît să nu mai aşteptăm nimic,

pentru că atunci cînd aştepţi ceva,

vine ea,

şi după ea apar o droaie de necazuri

pe care nimeni nu le va putea descîlci vreodată,

nici măcar ea.

 Nu ştii nimic

atunci cînd prin preajma ta se descarcă saci cu oase

pe care le numeri ca un copil jucăriile cu care nu ştie ce să facă –

pe unele parcă le mai zăriseşi într-o oglindă,

erau albe,

nu sunau, aşa cum sună în noapte trupul a cărui piele zboară

prin aer ca un stol de îngeri,

pe altele le încercaseşi în chiar trupul tău care creştea de la o clipă la alta –

cine le va deşerta pe toate,

cînd nu va mai avea nevoie de nimic –

ştia şi acest lucru –

atunci cînd în preajma lui va fi alb,

iar carnea se va face praf pe care nu va şti cum să-l şteargă de pe ochi,

va ieşi din oglindă,

se va întinde pe o masă,

cineva îi va descărca oasele într-o pungă în care nu va mai cotrobăi nimeni –

totdeauna este aceeaşi femeie pe care o alungi zilnic de-acasă

şi o găseşti zilnic în tine,

în timp ce umblă peste tot şi-şi desface ţeasta din care iese acelaşi aer sterp

pe care-l respiri pentru ultima dată,

nu-i poţi ierta păcatele pe care le adună clipă de clipă

ca pe nişte scrisori pe care un poştaş nevăzut le împrăştie

la adrese exacte,

te culci cu ea şi te trezeşti fără ea deşi imediat intră pe uşă,

îţi albeşte oasele în care te ridici

să pleci încă odată din lumea din care nu vrei să te mai întorci –

nu ştii nimic,

şi asta îţi dă o siguranţă pe care o are numai copilul aşezat în faţa oglinzii

din care iese mîna cu care îşi acoperă ochii

şi plînge.

***
Aşa se întîmplă

cînd îmi trec mîna prin cenuşa celuilalt trup

pe care nu l-am atins niciodată –

îl aştepţi toată viaţa şi cînd să pui mîna pe el e ca şi cum ai călători

cu o mie de cămile pe care nu le-ai călărit niciodată

printr-un deşert de cenuşă,

nu tu o oază de linişte,

nu tu vreo femeie,

nici măcar vreun popas în care să poţi sta cît să-ţi tragi sufletul

care e gata la marginea trupului,

bun să-l ia vîntul,

să-l aşeze în dune –

cînd eram fericit, nu ştiam că aşa de lungă este tristeţea,

chiar nesfîrşită, lan de trifoi plin de fluturi

pe care nu-i poţi trece printre degete,

aşa cum treceai părul ei

cînd alunecai în celălalt trup fierbinte

şi totul se termina repede ca un ropot de ploaie în iulie,

cînd aerul nu era de cenuşă,

apa, pulbere pe care ţi-o dădeai peste piele

şi înverzeai în ochii celuilalt

care acum nici nu doarme,

nici nu spune că ar dormi,

nici nu se trezeşte,

nici nu spune că s-ar trezi,

e pur şi simplu mort de-a binelea

şi peste el poţi trece cu toate roţile tale zimţate

că nu se mai poate întîmpla nimic.

***
Cînd mor pe furiş toate celulele tale

nici nu-ţi dai seama că ai trăit pe cînd fericirea o îmbrăţişau alţii

aşa cum fac bărbaţii trişti cînd prind halba de bere

ca pe o fîntînă pe care o sorb pînă la gura femeii

care ştie că seceta este un dat din care afli

cum să-ţi uzi buzele o singură dată pentru totdeauna,

apoi stai între nori

ca stropul de ploaie,

mult mai tîrziu simţi spinarea ca o pajişte verde plină cu rouă,

trec secerători,

trec mîini pline de brumă,

nimeni nu simte ca tine umbra care-ţi ia locul la masă,

bea cu toţi ceilalţi, se usucă

şi dispare cînd tu abia te ridici şi spui că ea abia apare

în locul din care abia dispăruse,

cum să nu ieşi dintre nori

ca din oglindă privirea care te recompune din chiar ochii tăi

în care te-nchizi…

***

Ochii se făceau bărci pe apele pe care pluteşti

aşa cum stăteai liniştit în biserica

în care l-ai simţit tot timpul pe celălalt ai cărui ochi secaţi

lăsau la maluri edecari trăgînd după ei epava unei corăbii

în care n-ai călătorit pînă aici,

vîslesc şi ei odată cu tine,

fac aceleaşi gesturi de disperare,

dar de disperarea lor nimănui nu-i pasă,

toţi sunt ocupaţi cu paharele de unică folosinţă pe care după ce le sorb

le aruncă prin iarbă,

stropi mici de rachiu îţi udă buzele cît să nu uiţi

cît de fericit a fost celălalt adormit sub catargul pe care urcă la cer

valuri de nisip

din care ceilalţi adună urmele tale ca pe nişte scoici

pe care le vor ascunde prin pungi şi sertare

uitate prin alte case ale căror ferestre nu mai aruncă pe nimeni afară,

cînd vor obosi,

îşi vor şterge ochii,

vor trage la mal

sub sălcii, vînt odihnindu-se ca în trupul femeii visul bărbatului

adormit singur, departe…

***
Atît de departe

încît poţi privi în ochii tăi prin oglinda care poate fie aşezată în roua

de pe frunza pe care o smulgi de pe viţa-de-vie

şi bei pînă cazi între umeri

iar de acolo se aude strigînd, strigînd, stri-gînd

pînă ce asurzeşti,

pînă cînd din cerul gurii tale coboară celălalt şi se aşază muţeşte

în sîngele tău din cana pe care au plimbat-o toţi prin lume

şi niciodată n-au găsit-o la gura lor

deschisă ca o rană mereu tăiată de cuţitul a cărui lamă

nu s-a înţărcat încă,

departe,

deşi în faţa ta stă faţa ta

şi nu-i poţi atinge faţa,

nu te poţi dezlipi de ea, deşi în clipa în care el închide ochii

tu deja îi închizi,

de mult poate că adăstaseşi acolo,

dar lumina ochilor tăi nu era ca vitrinele din care puteai ieşi în stradă

îmbrăcat ca un mire,

fără să fii văzut de cei care îţi puteau fura mireasa de care

nu te atinseseşi, nici urma să te atingi,

învelită în alte cearşafuri ale căror cute încerci să le faci netede

ca faţa oglinzii în care te închizi

ca într-o ladă zestrea de care nu se va bucura nimeni –

aici nu se vede decît un muc de ţigară la capătul căruia

nu se ştie cine a fost…

____________
*) fragmente din secţiunea a doua din cartea Pustia, în pregătire

 

***

Dumitru PĂCURARU

Pădurea de cenușă

                          după un tablou de Ioan Sbîrciu

Întîlnirea dintre un om viu și un om mort

este precedată întotdeauna

de o conversație plăcută,

rareori contradictorie

amintiți-vă – vocile lor

ciocane pe nicovale

bătînd darabaua în spațiu și timp

guri nemișcate

bulgări de sare împinși

spre gingiile noastre

sîngerînde și însetate

o turmă leneșă de cuvinte

bivoli în culorile umbrei adormiți în iarbă

blînde voci albe și negre

guri intermediare

vorbind despre un grai gri pe care

nu-l mai știe nimeni

au rătăcit drumul au luat-o pe căi ocolite

și cînd au ajuns aici au dat

peste alți oameni ai locului –

recent și ei și-au mutat reședința

luînd-o și ei pe drumuri greșite

în limba lor cuvintele sunt crengi

semnele de punctuație frunze

ce lasă în urmă mici pete de sînge

ei bine, într-un sfîrșit au ajuns față-n față –

nu-și mai aminteau unii de alții

albastru ultramarin nu-și mai amintea

de roșu cadmiu

nu-și mai aminteau nici cine erau

nici de ce au vrut să se întîlnească

în același tablou

în rest a fost o conversație plăcută

extrem de politicoasă

între fagi și stejari de cenușă

       La ce-i bună dispersia luminii?

                 „cel cu care ai stat de vorbă salută/ iese din

                 cafenea și/ pe drumul cel mai scurt/ grăbit o ia

                 spre pădurea de la marginea orașului”

 

Uneori vieții i se rupe de alte vieți.

mantaua ruptă momentele imposibile

moartea și nasturii ei de aur. mama ei

de viață ceaiul de mentă împărțit săracilor.

veșnicia născută la sat

care deși nu există apasă atît de greu. iluzia

întunericului absolut peste dansul cîinilor.

vin din timpul altuia? frigul? individuația vieții

căutîndu-și rădăcina pătrată

în toposul trupului.

la ce-i bună dispersia luminii? plînge

mantaua cînd ultimul nasture de aur

iese din gaică?

„străinul a plecat într-o direcție necunoscută/

       martorul a dispărut pentru totdeauna”

Cînd ți se înmînează ultimul formular?

Cînd toată lumea transpiră și tuturor li se lipesc hainele

de trup cînd reapare omul peltic și bîiguie ceva

despre sex bolborosește ceva despre poezie

despre imperii despre curbura micilor volute

gravitaționale făcute de valuri pe spatele tău

cînd lumea sîngerează și nu se mulțumește cu bucata ei

de lumină cînd fiecare nimic strălucește ca soarele

pe o frunză uscată cînd noaptea se culcă și nu vrea

să mai audă nimic despre somn cînd soarele apune

și vîntul bate în diagonală cînd luna nu mai cerșește

bucata ei de lumină cînd mugesc sirenele ambulanței

și vîntul cu o gură de lemn mănîncă o pasăre de hîrtie

iar clopotele crapă de rîs bucuroase că lumea transpiră

și tuturor li se lipesc hainele de trup și reapare omul peltic

și bîiguie ceva despre sex bolborosește ceva despre poezie

despre imperii despre curbura micilor volute gravitaționale

făcute de valuri pe spatele tău

Mic peisaj olandez,

(destul de abstract, fără iarbă)

Și-a dorit – iar eu am fost de acord – și-a dorit să-și

construiască o fermă de vaci în serie perfect asimetrice

pe care să le vadă în oglinda retrovizoare

seara cînd se îndreaptă

spre casa ei din oraș

și-a dorit să aibă o oglindă retrovizoare – și eu am fost

de acord – să vadă cum atunci cînd ea se îndepărtează

mica ei fermă rămîne în urmă

făcîndu-se tot mai mică

pînă se pierde cu totul în peisaj

cînd ai o oglindă retrovizoare trebuie să știi

că ți-ai asumat riscul de a vedea cum lucrurile rămase

în urmă se tot îndepărtează și se fac tot mai mici

pînă dispar cu totul

și-ar fi dorit să mai iasă și la o prăjitură,

nu doar la iarbă verde – și eu am fost de acord – la un vin,

o cafea, la un cidru,

în sfîrșit, cu alți prieteni, perfect asimetrici, să-și construiască

o viață personală, una de zi, alta de noapte,

o viață dublă, să trăiască pe picior mare, bani are,

cum s-ar zice, nu poți să stai zile întregi

cu capul înfipt în nisip ca un struț

și să privești din cînd în cînd peste umăr

în oglinda retrovizoare a altuia

se simțea atît de singură – și eu sunt de acord – atît

de stoarsă, atît de smîntînită scăldată în laptele ei olandez,

atît de obeză și asimetrică în peisajul strîmb văzut

în oglinda sa retrovizoare încît seara cînd se urca

la volan și se îndrepta către casa ei din oraș

în oglinda retrovizoare vedea adevăratul tablou –

un peisaj abstract, extrem de olandez,

dar fără iarbă

       Cînd ceva pare neverosimil

În Moldova lupul trăiește în pădure și urlă la lună

În Transilvania stă cu gazda la masă

și doarme în camera din față

În Transilvania lupul stă omenește de vorbă

cu cîinii de pază

Cînd aud astfel de baliverne

lupii din Moldova izbucnesc în rîs

La sfîrșit poetul Petre Stoica îmi zice –

cînd ceva pare neverosimil

cheamă-l pe Vlad Țepeș pe nume

Eram în casa lui din Jimbolia

iar ochii lui plecaseră pe jos

spre anticariatele din București

       Spațiul interior aparține femeilor

Definit ca spațiu exclusivist, aparținînd femeilor, vă amintiți

poemul acela cretin a lui Axl W. Weck, apoi, pe urmele lui,

o întreagă serie de poeți, mulți, ar fi putut fi și mai mulți,

apoi rafala de invective, limbajul acela licențios,

ușa trîntită, varul căzut de pe pereți,

un poet izbindu-și creveții de pereți, precis vă amintiți,

apoi iarăși acel spațiu interior, care, descoperit de bărbat,

bla-bla-bla, indiscutabil aparține femeii, și așa mai departe…

ce merită așadar să supraviețuiască ce merită salvat,

ce trebuie incinerat, ce trebuie exilat definitiv,

 alungat odată pentru totdeauna din acel spațiu interior?

       Scrisori vechi

Nu vreau. Nu pot. Nu am.

Tu? Ce întrebare tîmpită. Cea mai urîtă

noapte e ca o țigancă frumoasă. Împotriva

cui plusează asul de treflă? Nu mai pot. Plec.

Țipătul cucuvelei mi-a furat cuțitul. Urechea

din palmă. Viitorul. Ce anume puneți la cale?

Pentru explozie este nevoie de o lingură

dublă. La care intersecție

am greșit? Fotografii și martorii oculari cu

un singur ochi. Nu mai pot. Ce urmează?

Felinarul? Îmi arde scrisorile. Vechi scrisori

de dragoste. Doar scrisori.

Nimicuri.

Nasul de porc a vorbit în somn.

Mi-a frînt inima.

 

***

 

Mircea STÂNCEL

 

buletine uzate

(variantă)

am un buletin ce poate expira oricând

oricum vârsta mea nu stă ascunsă între filele lui

paginile îngălbenite despre care încă nu am povestit nimic

au un parfum inegalabil de transpirație

de prin buzunarele sacourilor de altădată;

în tinerețe îl scoteam des la control

milițienii erau curioși cum mă cheamă

pentru că numele meu figura pe toate procesele-verbale

multe multe creioane chimice au fost uzate

numele meu l-au purtat bărbații

care au răspândit respectul prin cartier;

acum adun tot timpul buletine uzate

și de mult aruncate prin sertare

prin poduri mă fascinează scrisul acela de milițian

care a reușit să se alfabetizeze

completând paginile lucioase ale actelor de identitate;

între paginile astea s-a ascuns spaima tinereții

se pot vedea venele mele mărindu-și volumul

și cum să mai crezi într-un viitor

când nu poți să știi lângă ce buletin te așezi

sunt trecut în paginile disperării

pe foi lucioase mi se toarnă identitatea;

oamenii legii și-au aruncat creioanele cu tintă

nu mai scriu poezii acuzatoare în procesele-verbale

vorbim despre trandafirul ce are carne caldă

el știe să refuze filele îngălbenite ale buletinului;

adun toate buletinele ce nu mai expiră

aș vrea să am siguranța că niciunul dintre ele

nu știe să mă mintă

până la urmă;

am văzut

am văzut paranteze ce ascund ridurile fețelor

și îngeri slăbiți retrași cu totul în aripile lor

e o dimineață fără memorie

când viața pleacă la plimbare

și nu mai știe să se întoarcă singură acasă

unele fețe zâmbesc și spun că totul trece;

motoarele se opresc des în acest urcuș

unde tu nu mă mai aștepți cum mi-ai promis

trandafirul din mâna ta își numără eșecurile

dar un pic de nostalgie face ca zidul să se dărâme mai târziu

nu vreau să cadă cărămizile chiar acum

aș țipa prea mult de durere;

ne îndrăgim doar pentru că este la modă și pomii au vecini

dormim într-un pat amândoi din inerție

fiecare cu ceasul lui cu visele lui cu boala lui

de mâine arta cosmeticii invadează lumea

și oglinzile sunt tot mai ocupate de fețe bătrâne ce plâng;

e mitul ce nu mai poate fi demolat

și azi sutienele vor să devină atât de libere

încât să-și poată lua zborul în plină zi

tocmai când cărămizile au început să cadă

și între cele două farfurii se anunță un război nuclear;

mariajul acesta începe să-și facă leagăn în mine

și n-o să fie nicio înfrângere o să fie o moarte comună

doar o clipă de obscenitate doar una

ca totul să fie ireversibil;

cineva se ridică acum și eu nu-l văd încă

de pe aceste infirmități esențiale;

 

mă pregătesc de un secol

mă pregătesc de un secol să te primesc din nou

cu toate diviziile tale cu toate rochiile intens colorate

ca pe-o fereastră deschisă în ambianța asta atât de etanșă

ca pe un fir de iarbă în betonul unui cartier agitat;

stau țeapăn între incertitudini și soluții trecătoare

se pare că nimeni nu are știința de a le depăși

în limbile vorbite aici

în sărutul nostru doamnă este un poem nesfârșit

încât poate începe o veche carte de dragoste;

hai să urcăm pe bicicletele noastre și să mergem

numai așa putem face posibilă nașterea unui sărut imposibil

știu că în ghiozdanele noastre de azi

își ascunde făptura o pasăre cu aripi;

și dacă doar crezi că mă iubești

n-o să mă iubești niciodată

și dacă doar crezi că o să ajungi până la mine în seara asta

n-o să mai ajungi niciodată;

ne topim în noaptea asta ca biscuiții-n lapte

suntem inutilii unui cartier în construcție

suntem dependenții de oxigen

ne stârnesc la cer aripile inimii tale

ne hrănesc toate parcurile toate nopțile toate băncile

cearceafurile pufoase și apretate;

dar în spatele nostru e întotdeauna un bufon

care reface tehnologia râsului

dar mai ales ne arată cum să deschidem

lacătele echinoxului plin nostalgii zemoase;

încă nu a trecut prin mine toată energia acestei provincii

ochii mei nu sunt atât de albaștri și de lucioși

încât să se îndrăgostească de mine o apă;

tu însă n-ai învățat încă frica de mări agitate

ridică-ți ancora și lasă-ți valurile să scrie versuri;

te iubesc cu certitudine cred că te urăsc

altfel nu ne vom mai vedea niciodată;

poezia mea

 

poezia mea te iubește

chiar dacă ți-ai schimbat parfumul

chiar dacă nu mai ai același iubit

chiar dacă nu ai încă forme decise în bluzele tale

și nu ai cumpărat nici un nor

nici o proprietate imobiliară

dar mai ales n-ai dormit o noapte în fânul imperiului austriac;

își întinde către tine părțile de vorbire;

pentru tine își dau cămașa toate sentimentele tipărite

își instalează în tine ultimele lor versuri;

i-ai trezit desigur instinctele

i-ai tulburat oceanele

și ea abia așteaptă să te prindă singură

în mijlocul unui pătrat verde

într-un pomet cu triunghiuri și vocale

unde merele trag cu ochiul către pieptul unei adolescente;

abia așteaptă să vadă spectacolul în care te prăbușești

și strada părăsită unde rulează o casetă pentru îngeri

abia așteaptă să-ți arunci sutienul să distrugi textul

și să alungi regele din poemele secolului trecut;

cineva întotdeauna suferă

o singură farfurie pe masă nu are cu cine vorbi

tu nu ești decât o femeie foarte tânără

tu nu ești decât un bărbat în care noi ne pierdem încrederea;

aici este casa unde se scrie un poem despre dragoste

unde se aude clopoțelul unei singurătăți extravagante

și ceva lipsește din peisajul acesta

undeva e o greșeală fatală

neglijența ta dă de bănuit tuturor;

ești o ezitare prelungită între entuziasm și prăbușire

ai vrea să ții pe genele tale bărbatul unui imperiu în avânt;

să știi că poezia mea te iubește

îți admiră pieptul în care s-a topit platoșa;

 

exilul dezmembrat

pe umerii tăi aș așeza podoabele imperiului

pe timp de război

dar tu ești acum atât de departe

încât nici homer nu mă mai poate ajuta

să te revăd

să-ți văd chipul îngrijorat oboseala ta indeciziile tale

și aerul e rece din nou

strecurat în cameră între noi;

oasele mele sunt absorbite de erorile zilei

în cărnurile mele imprudente s-au consumat

eșecurile ultimului secol;

cu toate acestea dacă tu ai trece azi pe ulița mea

unde doar iedera mai foșnește din clorofila ei

în ciuda unor minți încremenite în proiectele pierzării

pelargonia de la geamul casei ar înflori din nou

tămâia din candela veche s-ar aprinde singură;

îți spun că am văzut moartea pe bulevardul păcii

am pus mâna pe rana ei și am văzut că există

aici se trăiește doar din speranță;

eu aș cumpăra un trotuar pentru tine

aș topi toate madlenele în inima mea

mi-aș cumpăra un tren și te-aș urca pe geam

iar gările le-am acoperi în confetti;

dar mâinile tale vin singure la râu

mai pot albi ele țesăturile din containerul zilei?

mai lasă-mă să visez la grădinile victoriene;

aici într-un peisaj cu fiare contorsionate

sub presiunea unei bombe cu sânge;

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 79-90]