Dacă alte literaturi (și, mă gândesc, de bună seamă, la cele vestice) și-au dezvoltat o cultură puternică a eseului, în literatura română acesta se confundă adesea cu alte forme de scriitură, în mare parte de nișă. Or, constatarea prezentă nu încearcă să apese pedala asupra defazării estului față de vest și nici nu pretinde că cel mai recent volum al lui Bogdan Suceavă ar schimba în vreun fel situația dată. În condițiile în care studiile recente fac caz de politicile corectitudinii, anulând (cel puțin teoretic) diferențele dintre literaturile majore și cele minore prin interferențele culturale, transnaționalism, postcolonialism ș.a., acceptarea unei astfel de realități – problemele unui gen – iese în afara tendințelor, dar descrie cu onestitate istoria formelor. În acest sens, ceea ce se rămâne la limita evidenței e că o carte de eseuri precum Istoria lacunelor. Despre manuscrisele pierdute devine, în primul rând, rezultatul unei experiențe a formării scrisului pe teritoriul american care importă, apoi, un background identitar (post)comunist, o trăire pe teritoriul românesc în vremuri revoluționare.

Astfel, cartea investighează lacunele cunoașterii, de la literatură la matematică, declanșate de rememorarea permanentă a momentului arderii Bibliotecii Centrale Universitare din București, din timpul Revoluției din 1989, ca gest de pervertire a memoriei universale. Reflexele culturale și livrești (arderea Bibliotecii din Alexandria sau distrugerea Bibliotecii Babel a lui Borges) sunt depășite de importanța participării la eveniment și de efectele tardive ale unui abuz ignorat de o majoritate prea afectată de semnificațiile imediate ale manifestării.

De fapt, eseurile lui Bogdan Suceavă se construiesc în jurul unei politici a restului, atent investigate în actualele cercetări asupra literaturii. În fond, începând cu teoriile lui Moretti despre „the great unread”, care pune problema ineficienței canonului, definit în urma unei lecturi întotdeauna parțiale a literaturii lumii, dobândește relevanță ceea ce rămâne în afara oricăror forme de cunoaștere. O istorie a lacunelor de acest fel, care își asumă de la bun început caracterul incomplet și își justifică resturile, vine să deschidă ipoteze, să configureze explicații posibile și să creeze istorii alternative: „Și aici apare o idee importantă, motivația care ne atrage în eforturi de o complexitate nebunească, că ne simțim chemați să refacem o carte lipsă, acolo unde ceva e ciobit în perfecțiunea universului. Simțim că trebuie să refacem ceea ce este neîntreg. […] Din lacună se naște un nou discurs, ca o completare a ceva ce ar fi putut să fie”.

Or, cum miza principală a Istoriei lacunelor e una interogativă, miza secundară a textului răspunde unei altfel de crize a umanioarelor: „Scriem și pentru a da sens unei clipe, pentru a păstra viața unei idei, iar acest fenomen depinde de timp”. Lacunele din literatură sunt mai puternice decât cele din științele exacte, atâta timp cât literatura surprinde un timp în mișcare, o stare a vremii, mult mai greu de înlocuit decât o idee științifică generată de context. De altminteri, dacă o idee revoluționară pentru științele „tari” funcționează în logica progresistă care nu poate fi decât, eventual, întârziată prin nemenționarea ei în scris, științele umaniste intervin în jocurile politice și reformatează sau, după caz, deformează mentalități: „Istoria, poezia şi filozofia sunt cele mai periculoase dintre subiectele cărţilor, cele care ar putea atenta în modul cel mai serios la construcţia imperiului. Nu ne rămâne decât să consemnăm dimensiunile tragediei şi amploarea pierderii culturale”. Departe de un demers recuperator, eseurile lui Bogdan Suceavă constituie un scurt manual de instrucțiuni despre valențele lacunelor în scris și despre capacitatea lor de a genera literatură.

În fond, deși aduce în discuție numeroase manuscrise pierdute (în siajul unei modalități deja consacrate de a face literatură pornind de la pretextul unui manuscrit perdu), de la Viața curvelor celebre a lui Suetoniu până la rescrierile absente ale lui Hamlet de Shakespeare, autorul pune problema modului de a face literatură. Pentru Suceavă, literatura surprinde imediatul, în dependență de timp, și e pusă pe hârtie de un scriitor suficient de puternic ca să le redea, dar irelevant într-o istorie a formelor: „Aşa se pot pierde multe idei importante, ascunse în note adiţionale, considerate adnotări marginale, şi e perfect plauzibil să ajungă în posesia cuiva care ar putea să nu le înţeleagă. […] Acesta e alt gen de scrieri pierdute pentru totdeauna şi e un alt gen de pierdere, şi anume texte interesante ce ar fi putut să existe, dar care nu au fost scrise vreodată (Textul, spre deosebire de autorul său, e menit unei vieţi eterne, în cazul în care o merită, pe când omul, odată ce a avut acces la cele mai înalte bucurii, nu a avut tot ce trebuia pe lume?)”.

Istoria lacunelor e, fără îndoială, rezultatul încrederii în capacitatea literaturii de a găsi pentru sine soluții de a se regenera: „Scriem texte pentru a suplini alte texte, care la rândul lor sunt chemate să suplinească viaţa. E ca şi cum, dacă nu pot trăi o poveste de dragoste, mi­aş dori să scriu cel puţin un sonet memorabil care să captureze intensitatea sentimentelor mele. Aşa funcţionăm, acesta e mecanismul, asta e dinamica noastră lăuntrică”. Pentru un intelectual mereu la curent cu mișcările culturale, o concluzie de felul acesta descrie, până la urmă, neîncrederea în pretențiile formelor de totalitate și a recuperărilor finale, odată cu eșecul oricăror sisteme ce le presupun: „Și noile medii virtuale nasc alte tipuri de lacune. Ne gândim în primul rând la toate site­urile care ar fi putut conţine informaţii utile, care au fost arhivate pentru o vreme şi care apoi au dispărut”.

Bogdan Suceavă asumă să scrie o istorie a lacunelor cu conștiința restului permanent al obiectului de lucru. Mai presus chiar de ipotezele de la care pornește fiecare exemplu de manuscris pierdut și de soluțiile pe care le propune, Istoria lacunelor descrie nevoia de a găsi explicații acolo unde acestea lipsesc și, mai mult, de a considera drept finală o justificare la fel de posibilă ca oricare alta. Într-o configurație de istorii alternative, textul răspunde dorințelor nedeclarate ale cititorului de a da sens narațiunii. Atât o lecție de erudiție prin modul în care se joacă cu suspendările de sens ale literaturii, cât și una de reconstrucție permanentă a obiectului investigației prin subiectele gratuite de cercetat pe care le integrează în textul său, volumul descrie o modalitate coerentă de a descoperi punctele principale de tensiune ce pretind, într-un soi de ideal postmodernist, soluții textuale.

_________

* Bogdan Suceavă, O istorie a lacunelor. Despre manuscrise pierdute, Polirom, Iași, 176 p.

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 43-44]