Mușcătura fluturelui japonez, cu care debutează Cornelius Drăgan, are ambiția elanurilor existențiale. Proiectul acesta înalt proliferează fără paradă, totuși, pentru că sondarea introspectivă e procedeul predilect al poemelor. Asta chiar și în ciuda recomandărilor poetului, care își „distribuie” viziunile de criză, aparent, pornind de la interior și avansând spre externalizarea acestor „proiecții” intime în 4 cicluri care echivalează toată această devenire.

Aș zice că, indiferent de ele, Cornelius Drăgan scrie peste tot o poezie cu un fond curat confesiv, fără s-o redirecționeze în direcția unei transfigurări esențiale de perspectivă, ori fără ca aceasta să fie copleșită de abundența „decriptării” interioare. Cu atât mai ferite de tentații patetice sunt poemele cu cât repertoriul de angoase e transpus într-un regim al notației clare, fără prea multe ambiții metaforice și într-o tonalitate moderată, mai apropiată, în general, de austeritate retorică decât de elan declarativ. Micile nevroze care vibrează, din loc în loc, în Mușcătura fluturelui japonez par, de aceea, că funcționează mai degrabă prin simplă constatare și transpunere a faptelor, decât prin exorcizare însuflețită, ori cazuistică. Nu înseamnă că poemele lui Cornelius Drăgan nu au, totuși, câteva puncte de ardență în care filamentul lor încordat urcă la cote mai înalte. De regulă, el poate fi depistat în câteva secvențe cu o miză ceva mai serioasă, care speculează în jurul problematicii temporale, ori în poemele care traduc reportajul amoros in absentia (în jurul cărora poetul construiește de fiecare dată cu interes); nodurile de tensiune cele mai evidente și, simultan, mai autentice ale volumului, au, însă, o finalitate exclusiv biografică.

Poemele tatălui, care „acaparează” aproape tot grupajul care dă numele volumului, sunt „asaltate” de astfel de pulsații dramatice, care desfășoară exercițiul traumatic sub forma unui rechizitoriu personal: „l-am făcut pe tata laș/ că nu și-a văzut nepotul crescând/ că nu l-a hrănit cu ochiul/ lui verde/ de crocodil egiptean/ înghețam când îl vedeam/ avea ceva mistic/ ceva dens/ copil fiind îmi era frică// mi-am dat seama mai târziu/ că nu-l cunosc deloc pe tata/ oricât încercam/ oricât timp trecea/ nu-l puteam fixa în/ nicio poziție// în dimineața când/ l-am întâlnit ultima oară/ tata se făcuse mic/ atât de mic încât încăpea/ în sicriul de brad proaspăt făcut/ probabil de un meșter silitor/ de-al satului”, l-am făcut pe tata laș. În alte locuri, agresivitatea rememorării împinge poemele în direcția unui discurs sonor, elegiac (primul pas fără Tată). Oricum, cu toată amploarea confesiunii din astfel de secvențe, rămâne încă loc de explorat în acest „dosar” de familie.

Psihologia primară mai degrabă așezată a poetului face, însă, ca astfel de intervenții retrospective, cu mize identitare, să „cantoneze” doar temporar în jurul poemelor și să le redirecționeze, în rest, înspre o filosofie de viață ceva mai lipsită de complicații. Așa încât, fără să abuzeze de fondul lor de angoase, poemele lui Cornelius Drăgan au doar o conștiință teoretico-rarefiată a convulsiei, fără s-o denunțe până la capăt.

____________

* Cornelius Drăgan, Mușcătura fluturelui japonez, Editura Junimea, Iași, 2016

***

Cu adevărat asumată e fizionomia încordată a poemelor Gabrielei Schuster din Fata de la oraș, a căror radiografie negativă străbate, transparentă, întreg volumul.

E aici o poezie care, încărcată de tensiune biografică, își „proiectează” autoscopiile nu atât în favoarea „denunțului” detaliului personal, cât mai degrabă în direcția reflecției existențiale, pe care o traduce sub forma unei ecuații a crizei temporale. Aceasta e, de departe, preocuparea majoră a poemelor Gabrielei Schuster, care vibrează în câteva confesiuni aproape ceremonioase prin vitalismul lor confesiv: „Când te-am numit prima dată/ ymp…/ venea de la t-ymp/ acea trecere a trecerii/ umblând din ușă în ușă/ să nu-i scape nimeni// mai târziu ai scris și/ pe batista decorativă din buzunarul/ de la piept/ parfumată cu iasomie de vară// o sămânță a dat rod/ și în cumințenia ierbii/ tympul s-a așezat la taclale/ am crezut că nu mai pleacă”, când te-am. De aici și impresia că mai toate au o finalitate exclusiv testamentară, de bilanț; expansivă, poeta își „exorcizează” cu metodă biografia, pe care o recompune, însă, mai mult sub forma unor impresii ori imagini disparate preluate din dosarul personal („filmul” războiului, strecurat vag printre versuri, de exemplu) și o completează, acolo unde sfârșește „sondajul” interior, cu un instrumentar teoretic.

Redus la esențial, el s-ar rezuma la dihotomia viață – moarte, prin a cărei explorare Gabriela Schuster își dă examenul de „specialitate”. E și o zonă de acțiune generoasă, care îi permite, așa cum se vede și din versurile citate mai sus, să opereze într-un registru simbolic, „acaparat” de sugestii fastuoase. Frecventele episoade de tip reverie pe care poeta le strecoară între poemele cu finalitate ceva mai temperată dovedesc nu doar fibra tensionată a versurilor din Fata de la oraș, cât și o anume predispoziție pentru regia scenariilor și construcția lor elaborată: „Pasărea s-a lăsat blajină/ lângă caietul meu/ m-a chemat cu ochi strălucitori/ de marcasite/ și mi-a făcut semn să stau/ mai spre coada ei/ să mă țin bine de aripi// Așa a început lumea/ să îmi fugă de sub picioare/ aveam pregătiți piepteni fermecați/ formule magice, săbii de Toledo/ și tot felul de bănuți pentru vameși/ nu mă puteam uita înapoi/ și nici nu mă gândeam la întoarcere/ dar de câte ori vorbea pasărea/ de sub mine/ lumea devenea tot mai departe”, la plimbare cu pasărea. Acest fond ritualic al poemelor, care lucrează cu premeditare peste tot în volum, admite pe alocuri și câteva irizări religioase, de regulă fără mize contestatare.

Tot acest exercițiu identitar din Fata de la oraș, străbătut de fulgurații mitologice și cu perspectiva mereu activată a unui orizont crepuscular, amestecă sub forma unui vârtej exuberant viziunile tari, expresioniste ale poetei. Fără să fie stridente și lipsite de orice complexe deconstructive, poemele cu care debutează Gabriela Schuster au aerul unor mici elegii senine.

_________

* Gabriela Schuster, Fata de la oraș, Editura Paralela 45, Pitești, 2016

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 58-59]