Radu G. Ţeposu trasează cu suficientă claritate şi precizie fizionomia poetică a lui Eugen Suciu, aşa cum reiese ea din substanţa volumului de debut: „Poezia lui Eugen Suciu din Bucuria anonimatului (1979), concisă, aforistică, sentenţioasă, pare irigată în permanenţă de o inteligenţă lirică, dacă pot spune aşa, de o luciditate îndeaproape controlată de reflecţie. În ciuda abstractismului aparent al recuzitei, versurile sale freamătă de o extraordinară senzualitate a imaginaţiei, de o tensiune a asocierilor imprevizibile. Procedând prin esenţializare, prin reducţia fenomenalului la arhetip, Eugen Suciu dublează, în fond, realul prin imagini hieratice şi cristaline”. După Bucuria anonimatului (1979), Cinema Union (1991), Ţeasta (2013), Eugen Suciu publică o nouă carte, Frica (Ed. Tracus Arte, 2017). Se delimitează, şi în acest volum, toposurile privilegiate, propensiunea spre cotidian, dar şi glisarea înspre spaţiul lăuntric. Poemele trasează, cu acurateţe, imagini ale unui peisaj „ipohondru”, cu hieroglife „scrise în aer”, în timp ce poetul – „îmbătat de precizie” – resimte erorile care „răsună în coşul pieptului”, iar umbrele „nu mai au limite”. Ecourile realului în labirintul interiorităţii par, în aceste poeme, reflexe condiţionate ale unui eu anxios şi lucid, ce presimte vidul în propriile viscere, dar şi în materialitatea excesivă a unei lumi halucinante, ca în Note pentru cartea amară (II): „Aproape trist – aproape gras/ cu prea multe cuvinte în cap ori prea puţine/ lipsit de opţiuni/ dimineaţa citesc prima hieroglifă scrisă în aer/ etichete de slănină atârnate în turle/ magneţii din creierul berzelor/ inscripţiile din cimitirul cifrelor/ şi mai ales panica poeticilor ofilite/ pe care atât de bine o descrie mercurul;/ îmbătat de precizie/ de câte ori am prilejul şi nu sunt văzut/ dacă ezit pedepsele la care apoi sunt supus/ devin excesive./ ploaia nu se mai opreşte/ peisajele devin ipohondre/ erorile răsună în coşul pieptului/ ca nişte clopote/ umbrele nu mai au limite/ în case au loc dispariţii// Doamne!/ nici unul dintre bastarzi/ n-a fost pregătit/ pentru astfel de responsabilităţi”.

Frica lui Eugen Suciu, presupune tensiune a afirmaţiei şi negaţiei, reunire a contrariilor şi conciliere a ambivalenţelor fiinţei confruntate cu propriile limitări, cu neantul, cu suferinţa, dar presupune, deopotrivă, angoasa de a trăi într-un spaţiu nedefinit şi ambiguu, imposibil de descifrat în datele sale autentice. Fragmentarismul viziunilor porneşte, în mod paradoxal, din radicalism şi luciditate. Radicalismul celui ce refuză convenţionalul şi pudibonderia, preferând imaginea corozivă, dar, pe de altă parte, luciditatea ce scrutează deopotrivă anomiile realului şi bolgiile interiorităţii, cu imagistică abstractă şi metaforică („cifrele infectate cu ultimele întâmplări”, „asfinţituri criminale”, „cheaguri de umbre”, „schismele tăcute”). Alteori, poemele consemnează imagini ale antinomiei eu/ lume, în care transparenţa interiorizată stă în cumpănă cu reflexele şi contururile unei realităţi polimorfe, care, prin vocaţie contemplativă, este redusă la esenţă („Viaţa din interiorul distanţelor mari/ evocată de abacul stăncuţelor pe gheţar/ lumină şi cioburi de muzică/ răspândite-n zăpadă”). Frică şi luciditate, frica de luciditate, distanţa dintre frică şi luciditate, sunt cuvinte ce definesc şi rezumă spaţiul de reflecţie şi de rezonanţă metaforică al versurilor lui Eugen Suciu, versuri limpezi şi dizolvante totodată, în care concretul şi metafizicul reprezintă borne ale fragilităţii eului, pe diagrama inconstantă a unui lirism atras cu deosebire de margini, de fatalitatea limitei, de izolare şi refuz, de negaţie şi de ultrajul omisiunilor „intenţionate”: „Năluci broșate simfonic/ omiteri intenționate/ ocolișuri în ochii pișicherului// sinucigașul:/ un caz particular de urbanism/ printre negațiile devastatoare/ ale câmpiei”. Stilul conciziei, apelul la simplitate a simţurilor şi la claritate a viziunii imprimă poeziei lui Eugen Suciu o notă de rafinament şi de subtilitate, în care cititorul poate descifra o doză, deloc neînsemnată de epicureianism, de fervoare a empiriei: „Pleoape tăcute/ capabile/ de isprăvi temerare// fluturi în tunel/ distrug viețile/ fetelor tinere”. Notaţiile, restrânse, concentrate la limită, ajung, adesea, la dimensiunile şi rezonanţele haiku-ului: „În nucul verde/ vrabia gri/ leagănă o firimitură albă”.

De la dicţiunea albă, reducţionistă, enumerativă, lipsită de suflu metaforizant, la notaţiile transparente, în care imaginarul e irizat de fulguraţii metafizice, orizontul semantic al poeziei lui Eugen Suciu redesenează o lume în aparenţă de o concretitudine inconturnabilă, care, însă, în profunzime, decupează straturi şi zone de mister, simbolizare himerică: „Peste drum/ la Ionescu (90 de ani/ băiatul popii din Snagov)/ ciuful castanilor/ tăiați militărește/ un salcâm încărcat 4 G/ un pin onest în fundal// Raiffeisen Bank/ Help Net farmacia inimii Catena/ Super Bet Sport Bet/ o mamă (o sărăntoacă)/ cu copilul de mână (2 ani)/ cu capul înfipt/ adânc în tomberon/ scotocește adulmecă/ fantoma intolerantă/ a evoluției”. Gravitatea, anticalofilia, sublimarea livrescă a gândului se întretaie, adesea, cu turnura ironică a cuvântului, adusă, încet-încet, înspre meandrele evanescente ale autoironiei, în versuri cu valenţe programatice („unii/ strecoară predici/ în pădurile inundate/ predici pline de ranchiună/ care cojesc de lumină/ cuiburile memoriei/ și varul rănit al lecturii// sunt cei ce nu știu/ cât de înspăimântătoare poate fi/ beția preciziei/ dependența arhaică// foaia albă”). Se poate percepe aici un lirism al purităţilor existenţiale, dar şi al anxietăţii, care nu transpare în versuri tensionate sau dramatizate, ci, dimpotrivă, este circumscris în imagini care induc o senzaţie de linişte, de seninătate şi reculegere, într-o atitudine de ataraxie: „le scriu morților/ unde ești ce faci/ aveți pîine și supă destulă?/ nu las să se piardă/ nici o firimitură/ nici o faptă nici un distih/ și nici nu șterg din telefon/ numerele celor dispăruți/ar fi prea definitiv”. Un poem despre sinucigaşi, despre dispariţie, dar şi despre vindecare se consumă în aceeaşi viziune apolinică, de linişte, pace şi calm: „Pe malul apelor liniștite/ stau sinucigașii bătrâni/ buni la orice; după ce apa vorbirii a trecut/ tristețea lor ticsită de umbre/ urcă din adînc/ și e ca rostopasca/ vindecă toate cicatricile”.

De o ţinută lirică fastă sunt acele texte ce evocă scene şi figuri ale biografiei, în care concretul de fiecare zi glisează spre linia unui imaginar abia bănuit, poemul fiind scufundat pe jumătate în realitate, pe jumătate într-un mister al limitelor şi formelor nevăzute: „Copilăria/ aproape secretă/ deductibilă în ligheanele/ cu apă de ploaie/ părul ca mătasea/ la sfîrșit de săptămînă/ diapazonul sîngelui roșu/ dornic să dea tonul/ miresmelor inepuizabile/ care dezlipesc din vitralii/ sîngele galben/ al unui trecut/ pe care nimeni/ nu-l consideră definitiv;/ genunchii îndîrjiți/ ai bicicletei/ printre ecourile stranii/ ale neoanelor din gări/ purtînd sufertașul/ cu mîncarea pentru Vasile/ ghișeul din frig al lui Leni/ care ne ghiftuia/ cu o amandină/ la două zile/ tăunul supraviețuirii/ așezat pe/ butelia singuratică/ a Gelei/ lectura egală cu fotbalul// Micalaca/ Inepuizabilă”. Textele lui Eugen Suciu din acest volum, concise, sugestive, iluminate de ideaţie densă, mizează, înainte de toate, pe instrumentarul diafan al esenţializării, prin care imaginarul e restrâns, silit la concentrarea tensionată, la structurări aluzive, la un timbru oracular şi simbolic („Au cântat ca niște victime/ cu vocea împlântată în hainele/ umede/ și moloz// sever/ în casă/ a năvălit măcrișul// a lustruit oasele/ a stins lampa”). Prin astfel de racursiuri imaginative, prin astfel de irizări simbolice şi concentrări ale viziunii, Eugen Suciu redă în chip autentic imponderabilele: anxietăţi şi iluminări, spasme ale conştiinţei şi nelinişti îndelung calculate.

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 135-136]