România seamănă tot mai mult cu o crescătorie de peşti pe vreme de ploaie. Stropii căzuţi pe oglinda apei agită peştii într-un hal fără de hal: se adună în cârduri şi sar să vâneze muşte, muște lichide. În curând însă oferta de hrană bogată picată din cer se dovedeşte pentru ei o falsă alarmă de bunăstare.

Schimbând niţel registrul, aş spune că agitaţia de care este cuprinsă societatea românească e obositoare ca un concurs de alergare la secţiunea viteză pe 100 de metri, pe gheaţă, cu tălpici de plastic. E însă imposibil să i te sustragi. E molipsitoare. E epidemică. E ca un cadou otrăvit aruncat pe fereastră în locuinţa ta privată. De exemplu, soţia mea, ardeleancă de un calm monumental, se ridică brusc de pe scaunul din sufragerie şi se îndreaptă cu o viteză de echipaj SMURD spre bucătărie. După două secunde se întoarce în cameră, la fel de agitată şi zice: „Nu ştii cumva după ce am pornit?” Dar cui nu i se întâmplă să iasă într-un spaţiu mai amplu, în oraş cu un gând limpede în cap şi să se întoarcă cu zece confuze? Şi, pe deasupra, cu o senzaţie de oboseală copleşitoare.

Zilele trecute am primit vizita fiicei mele din Canada. Nu mai fusese în ţară de vreo cincisprezece ani. Două zile a umblat pe stradă cu frica în suflet. După părerea ei, oamenii ridică vocea unii la alţii fără nici un motiv, vânzătoarele din magazine se răstesc la clienţi de parcă atunci când le ceri ajutorul le-ai înjura de mamă şi în acelaşi timp zâmbesc cu gura până la urechi, clujenii merg pe stradă de parcă le-ar arde casa, pentru ca mai apoi, pe neaşteptate, să se oprească, calmi, pe o terasă la o bere, chipurile oamenilor exprimă supărare şi îngrijorare ca în faţa unor inundaţii iminente, vocile sunt irascibile. Dacă pe o caniculă de peste 35 de grade Celsius, în vacanţa de vară, în loc să se moleşească, oamenii sunt agitaţi şi oarecum agresivi ca nişte hoţi urmăriţi de poliţie, iarna străzile trebuie să fie total nesigure – a zis ea – probabil că nu mai e mult până să vă scoateţi unii altora ochii.

Observaţiile ei mi se par îndreptăţite. Lumea românească pare sărită din ţâţâni. Agitaţia sterilă a ocupat locul activităţii productive.

Dacă ar fi să pun un diagnostic stării acesteia de neliniște fără motiv acela ar fi ADHD, adică deficit de atenție și hiperactivitate. Simptomele bolii sunt exact cele descrise mai sus: neputința de a-ți menține atenția stabilă mai mult timp, o permanentă agitație, impulsivitate, memorie deficitară, dificultăți la lectură etc. Dacă până acum se putea spune că „românul s-a născut poet”, de acum cu îndreptățire se poate spune că „românul s-a născut cu ADHD”. Cred că merită să risc expresia „ADHD național.” De altfel, din vocabularul românilor a dispărut aproape cu totul verbul „a se plimba”. Niciun cunoscut întâlnit pe stradă nu-ți va spune „am ieșit să mă plimb”, ci „am de rezolvat ceva în oraș”. Se înțelege că e vorba de ceva neprecizat, nebulos, dar important și extrem de urgent. Tihnita expresie, frumoasa expresie, atât de rara expresie „mă plimb” o poți întâlni, mai bine zis, o poți savura azi doar în filmele de epocă. Căci străzile par mai degrabă o zvârcolire de fiinţe decapitate. De peşti pe vreme de ploaie.

[Vatra, nr. 1-2/2018, p. 12]