Prima (și singura, momentan) încercare de sintetizare și sistematizare a fenomenului poetic douămiist în critica literară contemporană a sfârșit prin a avea nenorocul unei receptări reduse. Tentativa Grațielei Benga de a panorama, în toată complexitatea ei, „rețeaua” (metafora ce stă la baza volumului său cu același nume, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000*) poeticii respective este, într-adevăr, admirabilă prin dimensiunea ei amplă, fiind un punct de referință fundamental pentru studiul douămiismului poetic, cel puțin din punct de vedere documentar, mai ales că, afirmă autoarea, „a refuza sau a amâna sine die o discuție asupra acestei realități literare de netăgăduit este o eroare” (p. 12). Așadar, o abordare a subiectului se cerea făcută, iar Rețeaua… reușește să lege laolaltă atât o reprezentare adecvată a contextului socio-politic declanșator și a divergențelor critice, cât și manifestele și programele literare, corpusul de poeți și poetici, fără a-și pierde coerența.

Totuși, fecunditatea critică a proiectului s-a dovedit a fi precară: aparentei sale exhaustivități (deși Emanuel Modoc observă, pe bună dreptate, în articolul Îmblânzirea douămiismului din Apostrof, anul XXVII, nr. 8 (315), lipsa unor nume pregnante, precum Andrei Peniuc, Andrei Doboș, Nicolae Avram sau Oana Cătălina Ninu) i se adaugă totodată o mult prea laxă sistematizare. Evident, interșanjabilitatea taxonomiilor și evitarea unei poziționări precise în enumerarea de reacții critice și/sau teoretice la adresa douămiismului își găsesc motivația încă din premise: „paginile de față urmăresc un parcurs, nu fixează, cu aplomb, o încheiere”, și nici vreo „demonstrație exactă, cu formulă finită, categorică” (p. 13). Cu toate acestea, simpla listare a poeților, chiar sub pecetea unei taxonomii oarecum juste, dar ambigue, sau a diverselor interpretări, comentarii sau speculații la adresa așa-zisei „generații” sau „paradigme” a anilor 2000, de multe ori în contradictoriu, nu clarifică totalmente problema. Astfel, „diversitatea caleidoscopică a anilor 2000” este pur și simplu dublată și accentuată de diversitatea caleidoscopică a abordărilor ei, fără a fi explicată și evidențiată estetica particulară a acestei perioade. Desigur, nu este firesc ca toate numele apărute în proximitatea anilor 2000 să se configureze sub o estetică similară, dar cartea eșuează în a arăta ce și unde sunt „focarele de douămiism” în acest amalgam eterogen, atât tematic, cât și valoric.

Cu toate acestea, în privința structurării densității de informație, trebuie apreciat bricolajul întocmit de Benga, mai ales provenind din partea unui „outsider” al generației 2000, după cum a subliniat și Alex Goldiș în Harta poeziei douămiiste din revista Vatra, nr. 5/2016. Primul capitol prezintă o analiză pertinentă a ambianței anilor ’90-2000 și a legăturilor dintre contextul social și literatura douămiistă: „Scrisul tinerilor nu reflectă contactul cu o realitate socială dezamăgitoare, ci e menit să se exprime împotriva acestei realități. E similar unui răspuns organic la un atac viral asupra trupului” (p. 18).  Relevă starea de criză comun împărtășită, precum și spectrul puternic nuanțat al acestei crize: „Tinerii autori ai anilor 2000 sunt vocali, sunt energici, sunt revoltați, dar nu au cu toții aceeași atitudine ireverențioasă și nici nu împărtășesc aceeași stilistică” (p. 15) Alienarea, angoasa, ruperea de textualismele evazioniste ale postmodernismului optzecist, întâietatea conținutului în fața formei, accentul pus pe real și subiectivitate ca elemente specifice ale douămiismului sunt evidențiate prin prezentarea manifestelor și programelor, atât cele radicale, inițiale (fracturismul, utilitarismul), cât și cele ulterioare, moderate (performatismul lui Komartin și deprimismul lui Gelu Vlașin fiind două dintre ele). Capitolul demonstrează atât evoluția atitudinii așa-zis „insurgente”, cât și diversitatea ideologică a poeticilor, deoarece, spre deosebire de alte generații, „poeții afirmați în anii 2000 nu au un manifest autentic în care să se regăsească” (p. 67), și mai ales nu unul cu „consistență teoretică”, ci mai degrabă cu „o anume sensibilitate afectivă”. Astfel, în timp ce unii poeți îmbrățișează o adevărată poetică a negației, neoavangardistă și profund impregnată de traumă socială, alții își temperează revolta, conturând o pleiadă de individualități, a cărei (reale) multiplicități creează și o anxietate față de orice conceptualizare critică. De altfel, un subcapitol documentar interesant este cel care inventariază mediile de geneză și evoluție ale fenomenului douămiist, atât reviste, antologii și cenacluri, cât și platforma online, a cărei relevanță în configurarea unei promoții culturale a fost deseori subestimată.

Capitolul dedicat definirii douămiismului – sau, mai precis, spune autoarea, a poeziei anilor 2000: „Nu cred că se poate folosi, cu îndreptățire, nici unul dintre termenii care au circulat (și circulă mai departe) ca instrumente conceptuale pentru a denumi poezia anilor 2000” (p. 111) – se dovedește a fi o compilație de sinteze ale textelor critice scrise pe marginea temei, nesituându-se de nicio parte a baricadei, ci încercând mai degrabă să le înglobeze. Putem afirma că volumul își propune (și reușește în a oferi) atât o cartografiere a fenomenului poetic douămiist propriu-zis, cât și a metadiscursului stârnit de acesta. Andrei Terian, Paul Cernat, Octavian Soviany, Daniel Cristea-Enache, Ștefania Mincu, Ion Pop, Bogdan-Alexandru Stănescu, Bogdan Crețu, Luigi Bambulea sunt invocați, „între dialog și aserțiune”, doar pentru a se ajunge la următoarea concluzie: „Nici delimitările conceptuale, nici demarcarea generaționistă, nici identificarea unui (pretențios) Weltanschauung, nici posibilele ierarhizări nu relevă prea multe opinii comune” (p. 130). Este greu de infirmat această implicație. De asemenea, sunt analizate și deconstruite preconcepții despre poezia tânără, lucru care provoacă la noi modalități de raportare la temă. Agresivitatea și caracterul violent-schismatic de care a fost și încă este acuzat douămiismul, din cauza unei „fracturi” căzute deja în obsolescență, dar privită cu încăpățânare ca element definitoriu, se dovedește a fi un simplu mit: „Radicalismul lui Marius Ianuș și a Manifestului său nu poate fi agitat intensiv ca o secure a războiului și proiectat asupra tuturor autorilor douămiiști, cu pretenția că îi caracterizează” (p. 120).

Adevărul este că poezia douămiistă oscilează constant între biografism și ficțiune, minimalism textual și maximalism ontologic, realism și fantezie, liric și narativ, violență și tandrețe, antilivresc și intertextualitate, generând confuzie în încercarea de a o situa oriunde pe aceste axe. Acest punct de vedere este întărit prin recapitularea unor clasificări anterioare (cele menționate sunt cele făcute de Rita Chirian, Radu Vancu sau Dmitri Miticov), abordări cu mize diferite care, comparate, generează alte tensiuni de sistematizare. Aceste tensiuni rămân însă nerezolvate pe parcursul volumului, imaginea de ansamblu fiind mai mult conturată prin particularități de grup restrâns sau individuale, al căror fundal existențial, social, estetic sau discursiv, care este „spiritul lor comun”, rămâne vag subînțeles. Motivul acestei insuficiențe este, totuși, datorat noutății subiectului. Lăsând deoparte spectrul pur literar, Grațiela Benga preferă să vadă punctele de coeziune poetică în manifestarea socială, biografică a douămiismului. Intersecțiile efective ale rețelei se petrec în lecturile reciproce, contactul direct cu cititorii, solidaritate politică, lansări, dezbateri, tabere. Dar nu tocmai aceste elemente extratextuale sunt premisele unei oarecare omogenizări de „grup” (în sens larg) și la nivel poetic? Respectivul proteism ar putea la fel de bine să fie un alt instrument conceptual presupus și exagerat, având în vedere că „tectonica lui internă” este foarte slab evidențiată.

În pofida acestor lucruri, un punct de vedere de un real interes îl reprezintă sesizarea unei mutații la nivel de discurs în cea de a doua jumătate a deceniului trecut. Prin scoaterea în evidență a unui „proces de așezare (de decantare)” a poeziei anilor 2000 și a domolirii frondei autenticiste, pe care le situează în intervalul 2005-2006, Grațiela Benga observă o tranziție către o nouă estetică, esențial distinctă de cea a predecesorilor, resimțită din 2008 încoace. Lipsa unei coagulări teoretice asumate a poeticii predecesorilor este problematică în delimitarea acestui caz de „restructurare” a rețelei, dar accentul se pune, vizibil, pe temperarea și răcirea afectelor, implicând faptul că douămiismul incipient a reprezentat tocmai opusul: o poetică a ebuliției și efervescenței. Astfel, este adusă în discuție și posibilitatea apariției unei noi paradigme poetice, care s-a cristalizat progresiv în ultimii ani sub denumirea de „postdouămiism”, sau cel puțin a unor elemente de legătură între poezia anilor 2000 și o generație viitoare.

Tocmai pe această tranziție este construită și ultima parte a studiului, care, de altfel, este și cea mai voluminoasă. Astfel, există două subcapitole care împart poezia anilor 2000 în perioada sa incipientă („Primele noduri”) și cea care o urmează, în a doua jumătate a deceniului („Arhitectura de rețea”). Mai există două secțiuni de legătură, de la nouăzeciști la douămiiști (din care lipsește, în mod surprinzător, Constantin Acosmei, acceptat în capitolele anterioare ca predecesor incontestabil), respectiv spre „noua topologie”, o poezie „de tranziție moderată”, sub acea estetică în curs de cristalizare discutată anterior. Presupune o analiză critică a poeților emblematici ai anilor 2000, așezați după o clasificare proprie, deși, notează Yigru Zeltil în articolul De la fracturi la rețele din Observator cultural, nr. 841/2016, „această taxonomie este, parțial, o încrucișare a clasificărilor improvizate de Rita Chirian și Dmitri Miticov”.

Chiar dacă sunt sau nu improvizații pe baza unor taxonomii făcute anterior, încadrările propuse de Grațiela Benga rămân, din nefericire, ineficiente ca aparat de sistematizare a poeticilor discutate. De pildă, accepțiile „autenticismului existențialist” sunt neclare, unii poeți autenticist-existențialiști (Claudiu Komartin și Teodor Dună îndeosebi) putând fi cu ușurință interpretați ca aparținând „poeziei neoexpresioniste”. Apoi, încadrările teoretice în funcție de curente și direcții (realismul autenticist, poezia conceptului, neoexpresionismul) sunt abandonate brusc în favoarea unor clasificări tematice ad-hoc (poezia măștilor, poezia profundului, poezia traumei sau a intervalului). În cazul „arhitecturii de rețea”, lucrurile par să stea și mai aleatoriu: Vlad Moldovan este situat ca unic exponent al „poeziei fără bariere”, în timp ce Stoian G. Bogdan și Ștefan Baghiu sunt așezați inexplicabil sub aceeași tutelă a „poeziei contradicțiilor”. În ceea ce privește analiza propriu-zisă a poeților, autoarea, chiar și dintr-o poziție periferică „generației 2000”, reușește de cele mai multe ori să le sesizeze cu succes particularitățile, în ciuda câtorva formulări dezavantajoase: „Cântecele… lui Dan Sociu au prospețime și, mai ales, au câte un șurub care pare a nu fi confecționat (căutat), ci – pur și simplu – găsit” (p. 169).

În cele din urmă, autoarea este conștientă că sinteza unui fenomen atât de larg și neclar, chiar și în urma numeroaselor dezbateri care au împânzit presa literară a ultimului deceniu, cum este douămiismul, despre a cărui legitimitate teoretică încă nu s-a ajuns la un consens, riscă adesea să cadă pradă unei conceptualizări forțate, speculative. Curajul pe care și-l asumă prin conceperea lucrării este temperat de o abstragere strategică din polemica despre poezia începutului de mileniu, în vederea evitării acestui risc. Totuși, există și celălalt pericol al acestui pat al lui Procust. Afirmația conform căreia „nu se poate vorbi despre o poezie douămiistă, cu invariante indubitabile și o viziune comună asupra lumii” este, într-adevăr, valabilă, dar „această (dez)organizare de tip rețea in progress, cu noduri și răspântii în continuă metamorfoză” (p. 147) pare să descrie nu numai cazul specific al douămiismului, ci al oricărei mișcări literare, dacă nu chiar al întregii literaturi. Analogia este sugestivă, însă falacioasă ca instrument critic de particularizare. Și, dacă este să menținem metafora digitală propusă de Grațiela Benga, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000 are mai mult formula unei arhive de hyperlink-uri care, deși fac fenomenul mult mai accesibil, nu îi explică întru totul natura.

_______

*Grațiela Benga, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2016.

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 36-38]