Poate că nicio altă literatură n-a experimentat o atât de greu de depășit falie între teorie și practica ei. E suficient să aruncăm o privire înapoi la textele programatice ale optzeciștilor, nouăzeciștilor și la cele mai anemice ale douămiiștilor ca să vedem cât de surprinzătoare, eclatante, inteligente, seducătoare sunt; însă, dacă te încumeți pe drumul spre literatura produsă de aceleași capete teoretice, vezi că arareori socoteala de acasă se și potrivește cu cea din târg. Poate e o formă de autoiluzionare; de un abur pe filtrul critic; de o beție a diferenței și a rupturii. Poate că teoria care însuflețește scrisul – ca lucrătură de pe spatele covorului – ar trebui, ca măsură de protecție a muncii, să rămână necunoscută. Căci, pășind pe un pod, nu ești interesat de proiect, ci de soliditatea lui factuală.

Cristian Fulaș, aflat la a patra carte (nu ne interesează aici switch-ul pe care-l încearcă, cel de abandon al bucătăriei biografice și autoficțiunii), își însoțește cele patru proze scurte din Cei frumoși și cei buni (Polirom, 2017) cu o scrisoare adresată lui O. Face însemnări cât se poate de echilibrate; literatura nu-i este datoare lumii/realității, ci, exclusiv, sieși; se autoreproduce, e catharsis; e atemporală; literatura este stil și migală: „Cred prea mult în ideea de stil și în minunatul ei corolar, anume gratuitatea operei literare, ca să devin și eu un biet comentator al timpurilor pe care le trăiesc”; Zeitgeist-ul e „odios”, iar prozatorul „nu-și va înmuia vârfurile degetelor în urâtul istoriei”; declamă faptul că e „dispus să facă o anti-istorie, o apologie a lipsei sensului celor ce se întâmplă în lume” și să ridice „haosul la rang de principiu”. Refuzând răul istoriei, Cristian Fulaș – pornim de la premisa că prozatorul nu s-a tras în spatele niciunei instanțe a narării („există o singură persoană a scrierii unui text, anume persoana întâi”) – se arată lipsit de încrederea că viitoarea carte ar căpăta unitate & continuitate, altfel spus că ar fi tocmai o „carte”: „Revenind, tema cărții pe care o voi face încă nu mi se revelează pe deplin. Aici ar fi marele impas, de aici ar trebui poate să pornească istoria ei, dublul interpretării. Oricât ar părea de ciudat însă, mă mândresc cu faptul că nu am o temă clară și că nu pot spune cu nicio limpezime despre ce e vorba. Aici locuiește un vis al meu, aici e locul locuirii: în a nu ști cu siguranță despre ce e vorba, în instalarea unei incertitudini care, asemeni oricărui viitor, va traversa fiecare literă a cărții și o va amplifica, aproape clarificând lucrurile. Aș fi atât de mândru dacă, după ultima literă, nimic nu ar fi cu o iotă mai clar decât la început. Dacă, după ce voi fi rezolvat infinitele probleme tehnice ale continuității, mă voi lovi de haosul ideilor, voi dansa și voi cânta și voi aștepta să se producă dezastrul; abia atunci lucrurile vor lua o întorsătură bună, cu adevărat bună și demnă  de sensul oricărui scris. (…) …totul se petrece sub forma incertă a unei revelații.” OK, Fulaș e un scriitor departe de mainstream și care își apără cu tot dinadinsul poziția. Locul „scrisorii” și fragmentariumului final e, valoric și conceptual, în debutul cărții. Pentru că, dincolo de cele câteva splendide imagini (degradarea vilei celei exorbitante, moartea tabletei pe blatul de bucătărie, nebunia și plânsul celui care, departe de lume, își îngroapă copilul, câinii care-l împresoară și care așteaptă în parcarea din fața casei), discursul e firesc, inteligent și artist. Mai mult decât atât, paginile acestea sunt cam singurele din carte (cu câteva mențiuni, pe care le voi fixa mai jos) care chiar au noimă și se ridică pe o idee. Care nu sunt destinate doar gimnasticii oculare. Pagini doldora de poezie și de rafinament. Și care, din păcate, vor să proptească șubrezenia paginilor pe care le încheie. Iar explicația vine tot de la Cristian Fulaș: „Și poate de aceea nu vom găsi îngăduință pentru cartea la care fac și desfac, pentru că ea nu descrie umanul, ea nu spune o poveste recognoscibilă, pipăibilă, ci spune mai degrabă amintirile unui om care, foarte multă vreme, nu a mai vrut să trăiască în această lume. Ea spune existența la limită, acolo unde ea e îngăduită, nicidecum dorită sau celebrată în vreun fel.”

Am citat amplu din ultimele pagini ale cărții tocmai pentru că notațiile acestea palpită de viață, sunt netrucate, nu au referentul imaginar spre care vrea s-o cotească Cristian Fulaș după Fâșii de rușine și După plâns. Tind să cred că prozatorilor de story, capabili să construiască epic și să arunce în scenă personaje solide le trebuie un eșafodaj lăuntric străin lui Fulaș, poate histrionism, poate volubilitate. Când lucrează cu materia i-mediată a prezentului, proza lui Fulaș este vulgară, neconvingătoare, eșuată în registre stilistice inadecvate (un nelegiuit româno-italian a cărui nevastă „rămâne grea”, de exemplu), cu personaje discontinue și neglijent asamblate (o fostă studentă la Cluj, reîntoarsă în sat, se mărită cu un mecanic și se angajează la Tricotaje, uită de navetă și „repede-repede” rămâne gravidă, se mută la oraș și, spune ea,  „m-am făcut doamnă, umblam pe tocuri și în rochie”). Deloc verosimil – undeva, apare imaginea unui bărbat, în comunism, care nu se mai desprinde de televizor și de telecomandă! –, cu argou prins parcă din dicționare, fără vervă, cu narațiuni de redare și nu de reprezentare, Fulaș nu face saltul necesar cu această carte, grăbită și inegală.

Giovanni, o narațiune de formare a unui depeizat care-și caută un rost italian, e nulă: Ionel devine Giovanni, trăiește la întâmplare, supraviețuiește, își încropește o mică rețea de smardoi, face legea în zona unei gări gestionate de fapt de o „familie” mafiotă; e somat – prin intermediul nevestei – să capituleze și să se pună în slujba ei; în ciuda curajului de țăran ambițios, trece în rândurile mafiei, crește în grad, se căpătuiește, dar omoară un rău-platnic; are mustrări de conștiință. Giovanni își promite că n-o să mai ucidă pe nimeni!

Liniștea e o confesiune mută, de pe patul unui spital, a unei femei – narator feminin, așadar – care vorbește despre ratare, suferință, incertitudine, singurătate și alte banalități din care se face literatura, desigur, dar discursul este similar celor mai proaste emisiuni de televiziune, în timp ce personajul s-ar vrea filozofard – chiar și într-o cheie de „școală a vieții”. Liniștea debutează astfel (și creează așteptări, chiar dacă sunt prea multe exclamații, chiar dacă problematica se tranșează prea iute): „Tot îți spun, tot îți spun  că nimic nu seamănă și e o bătaie de joc viața asta, e un fel de teatru mut…” și eșuează în „…hai, du-te, eu rămân cu liniștea mea și o să văd eu ce mai e de făcut, poate mă scoate cineva pe afară și mai fumez câteva țigări, poate mâine o să fie mai bine, asta zici tu acolo, că mâine o să fie mai bine, nu te mai cred, hai, rămân cu liniștea mea și cu patul meu și cu o carte și cu gândul la noaptea care iar vine, du-te, lasă-mă singură, du-te unde ai treabă, eu rămân cu fata asta aici dacă tot a venit să stea cu mine, oricum și eu am lucrat în spital și știu cum e, asta e meseria și nu ai ce să-i faci…” etc. O des-frânare de flux al conștiinței care ar fi putut să fie Dimineață pierdută, dar, deși joacă în registrul colocvialului, nu leagă nici epic, nici personaje.

Cea mai surprinzătoare nuvelă este 50 de bani, spectaculoasă prin epicul condensat, alert și prin răsturnările de situație. De altfel, 50 de bani și Cei frumoși și cei buni, proza care dă titlul volumului, sunt pagini care pot rezista unui examen critic. Cei frumoși și cei buni este o distopie care se construiește în jurul unei misterioase Agenții a cărei activitate infailibilă este tulburată – și amenințată cu disoluția – de apariția unui profesionist extern, neînregimentat, impecabil. En passant, nuvela poate fi citită și ca alegorie a vieții literare autohtone.

Singurătate, supraviețuire, zbatere, alienare, zădărnicie – temele nu sunt suficiente să construiască un text. Drept, ca disculpare, Fulaș spunea că ar fi mândru ca, la capătul cărții, să nu adauge nicio iotă limpezirii sensului, construcției, liniarității etc. Nici n-o face, desigur, motiv îndestulător de mândrie. Dezvinovățirea finală – destul de ieftină în context – nu schimbă faptul că jumătate dintr-o carte subțirică nu e proză, ci revistă pentru femei. Aș spune totuși că Cristian Fulaș poate primi notă de trecere, ținând cont de faptul că două dintre cele patru proze ies din clarobscurul pasabilului. Nu este totuși destul pentru un prozator notabil.

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 38-39]