Problema modernității rămâne până în ultimele decenii un subiect actual și departe de a fi epuizat în discuțiile criticii și teoriei literare naționale sau străine. Cu o miză recuperatoare, printr-un demers polemic, diferit de cel analitic din Modernitatea politică și literară din gândirea lui E. Lovinescu, Teodora Dumitru revine în același an cu un volum* dedicat celor trei autori fundamentali pentru studiul modernității (literare) – Paul de Man, Matei Călinescu și Antoine Compagnon, ce urmărește modalitățile prin care cei din urmă se revendică de la primul autor și, mai departe, raporturile dintre teoriile acestora.

Demersul autoarei pornește de la ideea existenței unui punct comun în definirea modernității de către cei trei autori vizați, și anume modernitatea ca ,,punct de fugă” sau ,,punct de convergență”, teză prin care Teodora Dumitru alege să-și justifice din capul locului opțiunea pentru aceștia trei și nu alții. Totodată, autoarea anunță și miza majoră a acestui demers de urmărire sau panoramare a unui traseu al modernității în textele celor trei autori formulată drept finalitate epistemologică: adică expunerea modului în care „se transformă un concept alterând principiul care-l justifică sau cum se conservă același principiu în istoria a două concepte percepute ulterior ca diferite”. Ambiția autoarei, enunțată explicit, este aceea de a oferi o „mostră de analiză care să probeze că studiul conceptelor literare poate participa la o istorie a ideilor”.

Volumul are o structură triadică, primul capitol este dedicat lui Paul de Man, iar următoarele două, mai semnificative în economia demersului atât calitativ, cât și cantitativ, dedicate lui Matei Călinescu și Antoine Compagnon. Astfel, primul capitol al Rețelei modernităților discută două texte fundamentale ale lui Paul de Man, Literary History and Literary Modernity și Lyric and Modernity, ambele inserate în volumul Blindness and Insight, unde autorul își expune teoriile asupra modernității istorice (modernitatea în sens larg) și modernismului literar sau curentului modernist. Teodora Dumitru insistă asupra refuzului teoreticianului american al școlii pozitiviste și genetice, acesta profesând chiar o deconstrucție antigenetică. Tezele lui Paul de Man, așa cum le expune autoarea, se îndreaptă spre definirea modernității în raport cu istoria, stabilirea unor dihotomii unde modernitatea în sens larg este văzută ca limbaj, în timp ce istoria literară este un metalimbaj, și „contestarea demersurilor de contextualizare a operei literare (…) prin înlocuirea lor cu o viziune în care modernitatea și istoria devin niște tipologii abstracte definite strict de relația paradoxală dintre ele, în sensul unei dinamici interne”. Ideea de paradox și de tensiune internă în definirea modernității în raport cu trecutul/tradiția rămâne funcțională și va migra și în teoriile celorlalți doi autori vizați de demersul Teodorei Dumitru, într-o manieră care, revendicată de la Paul de Man, va duce mai departe rolul ei în discuția despre modernitate. În primul eseu discutat de autoare, ”Literary History and Literary Modernity”, Paul de Man își anunță el însuși revendicările din filosofie, de la Nietszche în speță, formulând pe linia dihotomiei viață-istorie ce-i aparține filosofului german perechea modernitate-istorie. Mai departe, autoarea insistă pe formulele de echivalare a modernității la Paul de Man cu „simțul prezentului”, sintagmă ce-i aparține lui Baudelaire, despre care teoreticianul american va susține că este epitomul modernității. Literatura pentru Paul de Man în această discuție este, notează autoarea, „un caz particular al modernității”, între ele existând un raport de includere, iar nu de suprapunere. Simptomatică pentru modernitate, literatura are „calitatea modernă” de natură paradoxală a vieții în raport cu istoria. Specificitatea literaturii rămâne, așadar, la fel ca cea a modernității istorice, „autonegarea urmată de anularea autonegării”, unde această negație este tradusă de teoriile demaniene ca imposibilitatea „divorțului radical de trecut”. Teodora Dumitru surprinde în această parte dedicată autorului american formulele în care el combate istoria literară pozitivistă, formalismul și structuralismul, (care, susțin teoriile demaniene, se ocupă mai degrabă cu ce nu este literatură) și ideea de evoluție a literaturii, susținând că istoria literară trebuie să rămână la interpretarea textului, teze care fac din Paul de Man, conchide autoarea, un gânditor esențialist, ce respinge nu atât istorismul genetic, cât riscurile pe care le aduce, precum așezarea literaturii într-o ordine fals naturală, ce pare necesară.

Al doilea capitol, dedicat lui Matei Călinescu, prezintă formulele de revendicare ale autorului român de la teoreticianul american, dar expune cu precădere modalitățile în care acesta se distanțează de câteva puncte fundamentale ale teoriilor demaniene. Astfel, viziunea lui Matei Călinescu este tradusă de Teodora Dumitru drept o recontextualizare a interpretării modernității de către Paul de Man, prin inserarea unei conștiințe a timpului istoric. Autorul român păstrează în teoriile sale ideea de ruptură continuă și ireversibilă în traseul modernității propusă de teoreticianul american, iar mutațiile teoriilor lui Matei Călinescu în raport cu cele demaniene sunt prezentate de autoare etapizat: preluarea fidelă a tezelor lui Paul de Man și valorificarea infidelă a acestora. În prima fază, susținând teza naturii eminamente istorice a fenomenului modernității, Matei Călinescu recodifică raportul propus de Paul de Man dintre modernitate și istorie prin optica unui nou dublet, a două modernități, una societală și una artistică/estetică. Călinescu îi reproșează aici lui Paul de Man esențialismul demersului deductiv al generalului din particular (Baudelaire). Or, autorul român expune dualismul lui Baudelaire care se configurează ca modernitate artistică raportată întotdeauna la cea societală. În faza a doua, Matei Călinescu discută dependența paradoxală a modernității de istorie pe care o transferă într-o teză a celor două modernități deja anunțate, estetică și socială, unde reface raportul demanian între modernitate și istorie, dar un raport de data aceasta dialectic pe care Paul de Man l-a refuzat constant. Astfel, ideea de modernitate estetică pentru Matei Călinescu, care pornește și depășește teoriile demaniene, este aceea de „concept de criză în triplă opoziție dialectică față de tradiție, față de modernitatea civilizației burgheze și față de ea însuși”. Păstrând spiritul disociaționist și lexicul paradoxului din tezele lui Paul de Man, Matei Călinescu transferă conceptul de ambivalență din teoriile acestuia din urmă în dialectică. Teodora Dumitru continuă prin a demonstra cum aceste teze din Fețele modernității (și mai apoi Cinci fețe ale modernității) se modifică în eseurile „Modernitate, modernism, modernizare: variațiuni pe teme moderne” și „Reflecții subiective despre modernitate și lectură”, unde introduce conceptul de contramodern și o nouă dihotomie în cadrul modernității sociale: modernitatea raționalistă vs cea iraționalistă, migrând totodată de la optica neutră ideologic la una eticistă. Matei Călinescu ridică problema unei  false modernități, reprezentată de comunismul țărilor de Est, care se opune „modernității autentice”, astfel că noua perspectivă călinesciană în urma acestor eseuri se leagă de un divorț între cele două modernități, unde una este pozitivă și cealaltă negativă.

Ultimul capitol, dedicat lui Antoine Compagnon, este și cel mai semnificativ din punct de vedere cantitativ, deși pledoaria autoarei rămâne explicit în favoarea lui Matei Călinescu. Teodora Dumitru discută despre miza deconstructivistă prezentă în Cele cinci paradoxuri ale modernității a narațiunii canonice a modernității literare și despre încercarea de demontare a viziunii genetico-finaliste asupra literaturii în genere, poeziei în speță, moderne pe care o profesează autorul belgian. Soluția propusă de Compagnon este deschisă așadar în Cele cinci paradoxuri ale modernității, dar este concretizată abia în Antimodernii în 2005: antimodernitatea. Miza autoarei în acest capitol rămâne încercarea de a discerne modul de prelucrare la Compagnon a influențelor demaniene și ale lui Matei Călinescu. Compagnon combate ideea e timp linear (iudeo-creștin) propusă de Matei Călinescu, pentru care creștinătatea și modernitatea sunt fenomenene interdependente, deoarece „temporalitatea creștină este declinistă, nu progresistă, ca etosul modern”. Compagnon păstrează politica paradoxului în discuția despre modernitate pe care o pune în termeni ca „asociere de contrarii”, „aporie”, „impas logic” și definește modernul drept „negare a tradiției și tradiție a negării”. În Antimodernii, tensiunea interioară preluată de la Paul de Man va fi transformată dintr-o condiție a modernității într-una a antimodernității. Demersul autoarei vizează mai departe cum, de la epitomul modernității pentru Paul de Man și Matei Călinescu, Baudelaire devine pentru Compagnon un antimodern; dacă la Matei Călinescu Baudelaire era privit ca tensiune față de trecut și prezent, Antoine Compagnon insistă pe tensiunea lui Baudelaire în raport cu prezentul: „Nemaifiind abordat în calitatea lui de artist, ci în aceea de cetățean cu opinii modelate de o ideologie, autorul Florilor răului va deveni în Antimodernii un retrograd în linia lui Joseph de Maistre; diferența dintre ei – esențială în orice istorie a literaturii – se va pierde, în loc să iasă în evidență; iar acolo unde Călinescu vedea «un jurământ de credință, lipsit de orice echivoc, față de modernitate în estetică», Compagnon va distinge în cele din urmă un simptom al antimodernității”. Pe Antoine Compagnon nu-l mai interesează, așadar, gândirea artistului Baudelaire, ci a omului politic. Dubletul de modernitate estetică și socială de la Matei Călinescu se transformă la Compagnon în dubletul modernitate vs antimodernitate. Această dihotomie este prezentată pe larg  în capitolele Ce este modernul?  și Ce este antimodernul?, de unde autoarea subliniază, în primul rând, elementele modernismului în viziunea lui Compagnon, care-l va defini în termeni de revoluție, intelectualism, idealism, revoluție, optimism, metodă; în al doilea rând, la polul opus, elementele antomodernismului în termeni de contrarevoluționarism, anti-Iluminism, pesimism, doctrina păcatului originar, sublim, vituperație, unde antimodernul, susține Antoine Compagnon, este contrarevoluționarul.

În fine, autoarea se raportează polemic la Compagnon, căruia îi recunoaște aportul însemnat abia în Antimodernii, și acesta, însă, „strict nominal, desemnând printr-un termen relativ nou o entitate artificială formată din entități pentru care jargonul istoriei politice a dezvoltat o panoplie mai rafinată și care include conceptul dialectic de modernitate descris de Călinescu, fără a-l putea, la rândul său, ataca sau nuanța”. Miza recuperatoare a volumului Teodorei Dumitru rămâne îndreptată spre teoriile lui Matei Călinescu, susținând posibilitatea unei redeschideri a problemei dialecticii, propusă ca soluție pentru discuția despre modernitate de autorul român. Un demers cu finalitate epistemologică, așa cum își propune autoarea, Rețeaua modernităților. Paul de Man – Matei Călinescu – Antoine Compagnon oferă un amestec fericit de teorie literară, studii culturale și istorie a ideilor și urmărește cu succes un traseu al teoriilor despre modernitate așa cum se conturează el în textele celor mai relevante nume în domeniu.

________

* Teodora Dumitru, Rețeaua modernităților. Paul de Man – Matei Călinescu – Antoine Compagnon, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016.

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 45-47]