Debutând în poezie la editura Cartea Românească în 2012, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, urmând ca în 2014 să publice AnaBASis, Bogdan Alexandru Stănescu își asumă în Copilăria lui Kaspar Hauser* demersul unui roman. Și nu orice fel de roman: semn al maturității literare depline, puțini sunt acei scriitori care mai au curajul, în câmpul prozei românești a anului 2017, să construiască Bildungsroman. O discuție se impune încă de la această afirmație. Cosmin Borza, în ultimul număr al revistei Cultura (nr. 25/ 29 iunie 2017), argumenta faptul că „tentativa de a asambla așa-zisele capitole într-un singur univers imaginar, într-o narațiune-fluviu, ar atenta grav la valoarea volumului”. Criticul nu creditează, așadar, tocmai eticheta de roman a cărții, lăsându-se indus în eroare de ambiguitățile de pe coperta a patra, unde termenul de roman alternează cu cel de proză/proze scurte. Având în vedere faptul că cel puțin unul din textele cărții a fost publicat independent, preferarea acestei grile de interpretare e perfect de înțeles. Dacă a considera Copilăria lui Kaspar Hauser un roman înseamnă a o lectura împotriva intenționalității auctoriale, mea culpa. Argumentul meu este acela că, deși capitolele romanului funcționează la fel de bine și independent, elementele constituente ale narațiunii își generează propria suprastructură: același protagonist, același registru nostalgic, aceleași figuri de referință. Cu alte cuvinte, se leagă.

Cartea urmărește viața lui Bobiță/ Bobby/ Stane, începând de la copilăria bucureșteană plasată temporal în finele comunismului până la dezastrul biografic plenar, situat undeva în jurul evenimentelor din 11 Septembrie 2001, trecând prin adolescența din pragul revoluției și studenția desfășurată pe fondul tranziției. Cele 12 capitole sunt intersectate, iar fiecare etapă a formării biografice a protagonistului corespunde, în subsidiar, unei etape din istoria românească recentă. Risc afirmația că atuul acestui roman îl reprezintă personajele. Nu numai că ele sunt construite credibil și consistent, cu idiosincrazii, gesturi specifice și ticuri verbale, ci sunt pitorești, imediat recognoscibile și plasabile în perioadă. O figură pivotală în formarea protagonistului o reprezintă, însă, primul tată vitreg, un bărbat cu o personalitate magnetică, gras, afabil, performer social amuzant și vulgar, care își părăsește în cele din urmă familia cea nouă pentru a își găsi fiul natural, pe Georgică, personaj perdant și iresponsabil. După ce dispare, figura lui trece în fundal, unde e urmărită cu duioșie până la moarte: „Nu m-am dus la înmormântare pentru că la noi, la români, se obișnuiește să expui cadavrul pentru ca babele să exclame «ce mort frumos», iar eu mi-l imaginam doar așa cum l-am văzut în noaptea aia, dormind lângă trupul cald al unei copile de 15 ani și știam că la subrațul lui de mult nu mai curgea miere, ci doar lacrimile unei ape negre care-și făcuse cuib în mintea lui cândva, în timpul copilăriei mele.” Pierderea tatălui desemnează o ruptură biografică și începutul declinului: „cum ieșeam din blocul de 4 etaje din Militari, acolo unde m-ai chemat «să ne mai vedem și noi, Tătuțule», după meditații, mi-am amintit strângerea aceea de inimă din Eforie. De data asta mai ușoară, așa cum devin ele, strângerile de inimă, sub rulajul ca de șenilă de tanc a timpului, din ce în ce mai ușoare, mai pierdute în zgomotul lumii.“

Mama singură, de profesie profesoară, este pedepsită prin intermediul copilului, căruia i se refuză în mod repetat locul întâi la sfârșitul anului școlar. De altfel, o dimensiune pe care se șarjează insistent de-a lungul întregului roman este tocmai această răutate gratuită, căreia protagonistul îi cade în mod repetat victimă. Umilit la școală, tachinat cu cruzime, el se vede, în urma unui scandal, exmatriculat din școala „de fițe” unde intrase, ajuns în schimb într-o școală de cartier, unde devine ținta amenințărilor și bătăilor zilnice. Cazul lui Bobiță devine în acest punct un pretext pentru descrierea României de tranziție, cu povești de golănie, ostentație goală, sesiuni de masturbare în comun, amenințări, invective, alcool și conflicte violente, dublate de rasismul și homofobia atât de actuale în conștiința comună. Referințele specifice diferitelor perioade de formare ale naratorului sunt sudate firesc și fără un program transparent. Vorbind despre comunism, el nu face politică. Vorbind despre liberalizare, nu face din violență spectacol. Climatul social comunist e apelat fără tragism și reprezintă doar un pretext pentru construirea atmosferei. Compromisurile cu penuria sunt asumate jovial, mediate de figura bonomă a Tătuțului, iar discuțiile despre Securitate sau partid nu au un aport semnificativ în raport cu narațiunea: „Era perioada cea mai neagră, din ce-i auzeam pe Mama și pe Tătuțu seara în bucătărie, și eu puteam citi deja semnele acelor vremuri. În fiecare seară, cu mici excepții, mă aștepta «mâncărica de cartofi», iar ciorba de gheare sau din capete de pui devenise o delicatesă”. Departe de a fi un roman cu osatură narativă puternică, Copilăria lui Kaspar Hauser mizează pe stil și pe reconstituirea lirică a amintirii: „când l-am întâlnit pe Tătuțu, treceam în clasa a doua și eram un băiețel mic și în permanență terorizat, percepeam lumea cam cum îmi imaginez că o face un pârș, strecurându-se afară din bortă doar pentru a prinde insecte, mereu pe fază să nu fie prins de vreun răpitor. Viața era de o tristețe molcomă, pare că nu ar fi existat diferențe între zile, ci doar ritmuri, nu sunet care puncta un sfârșit și care nota un început.” Contextul imediat postdecembrist e actualizat prin prisma experiențelor limită ale protagonistului –devenit între timp adolescent –, redate fără stridențe și situate în limite credibile. Descrierea studenției alcoolizate nu deviază de la clișeele societății românești de tranziție – balcanisme, politică ieftină, ignoranță și corupție –, e însă punctată de reminiscențe și detașări senine: „îmi amintesc perioada aia ca pe o lungă vară, plină de transpirație și de nervi, de insatisfacții sexuale, de foame și de mizerie. Trăiam între două lumi, într-un limb jegos, și așteptam o schimbare, o mântuire care trebuia să vină din altă parte, dintr-un cer cenușiu, întunecat. Deși ieșisem din adolescență, o prelungeam oarecum estetic, dar în direcția unei estetici a mizeriei în care mă bălăceam.”

Mai târziu, pe când devine monitor la un summer-camp din Statele Unite, protagonistul întâlnește același climat hipermasculinizat, băiețesc-violent și pervers, punctat cu bătăi, tachinări și brutalitate candidă din copilăria proprie. Episodul american oferă variație, dar modificarea toposului nu se traduce într-o schimbare esențială de atmosferă și e justificabilă numai în măsura în care romanul ar trăda un program autobiografic, o concluzie pe care nimic din construcție nu o sugerează. Însă această inconsecvență nu merită, după părerea mea, formularea unui reproș. Devenit mai târziu agent literar, protagonistul participă la o întâlnire cu editori internaționali, tot în Statele Unite. Întreruperea spațiului bucureștean introduce în roman un cosmopolitism decadent, posedând același substrat autodistructiv, doar că poleit cu internaționalisme. De altfel, acest ultim capitol conține și o trecere în revistă a experiențelor lui Bobiță, o meditație amară asupra parcursului său de dată recentă și un autoportret: „sunt un agent literar de succes, cum se spune, alcoolic, recent divorțat. Am o fetiță pe nume Mara, de șase ani abia împliniți, și mă gândesc zilnic la sinucidere. Fac terapie, care nu mă ajută foarte mult, pentru că sunt obsedat de detalii și nu pot să nu remarc privirile Danielei spre ceasul de mână sau faptul că reușesc să-i ofer în timpul ședințelor o variantă idealizată de-a mea, idealizată în rău, menită să o ascundă pe cea banală, a unui tip dezamăgit de propria viață, slab, egoist, incapabil de orice efort de voință.”

În cazul acestui roman, reproșurile sunt neglijabile în raport cu calitățile. Eventual chestiunea încadrărilor, altminteri derizorie, poate sări în ochi. Este Copilăria un roman? Lecturată decontextualizat, categoric că da. Însă ce fel de roman? Nu unul politic, nici proză frustă cu ambiții detabuizante, nici măcar vreo narațiune auxiliară celebrului caz al lui Kaspar Hauser, cum am putea deduce din titlu, ci un roman al formării, pur și simplu, sentimental și patetic, însă impecabil scris.

_________

*Copilăria lui Kaspar Hauser, Editura Polirom, București, 2017.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 42-43]