În puţine, dar cuprinzătoare pagini, cel mai recent roman semnat de Ioana Bradea*, e un palimpsest de poveşti care invită cititorul la delimitarea „straturilor” de semnificaţii, revizitând spaţiul barocului prin nivelul discursiv şi propunând o poetică a operei deschise, suspendate, care îşi invită cititorul la o lectură participativă.

Romanul configurează istoria Bistriţei (de notat trimiterile la Klausenberg, Markplatz, Hermannstadt ş. a.), cetate a secolului al XVI-lea, brodând adevărul istoric, verificabil, alături de întâmplări fictive, toate reunite pe parcursul a patru poveşti. Prima dintre ele se întreţese în jurul condamnării la moarte (prin decapitare) a fostului jude al cetăţii, Andreas Beuchel; cea de-a doua e povestea Margaretei Werner, fiica noului jude, rebelă şi nonconformistă, trimisă la mănăstire şi izolată de tatăl „necruţător”; urmează istoria Mariei Simbriger, o fată de 17 ani, condamnată şi ea la moarte (după ce rămâne însărcinată), pentru ca, în final, romanul să se fixeze asupra poveştii lui Petrus da Lugano, arhitect italian care lucrează la catedrala ce „permite totuşi parcă prea multe nenorociri”. Se poate vorbi aici despre anumite influenţe ale mitului Meşterului Manole, fără ca istoria romanescă să fie o recuperare pas cu pas a motivelor folclorice.  Mai mult decât atât, scrierea Ioanei Bradea oferă şi o revenire la mituri biblice ori motive religioase pe care le resemantizează prin concretizarea unei lumi care nu şi-a pierdut neapărat reperele, nici nu şi-a negat făţiş credinţa, dar pare să nu îşi găsească voinţa şi puterea de a înfăptui binele; apar, aşadar, imaginea furtunii pedepsitoare, a ploii de pucioasă, a diluviului, reformulări de tipul „Femeie, iată omul tău”, toate fiind expresii ale aceluiaşi raport sinusoidal dintre om şi divinitate.

S-a invocat faptul că ultima frază a romanului nu e încheiată. Aş zice că nu doar romanul e „neterminat”; fiecare dintre cele patru părţi lasă ultimele fraze în aşteptare. Dat fiind şi discursul la persoana a II-a, cititorul e invitat nu doar să participe prin lectură la continuarea lor, ci chiar să găsească ordinea din interiorul discursului, legăturile logice şi cauzale care construiesc lumea ficţională. Autoarea nu ajunge în imposibilitatea de a-şi găsi „cuvintele potrivite”; frazele alambicate nu îşi pierd sensurile  pe parcursul întinderii lor, ci dovedesc atenţia atât la nivelul registrelor lexicale, cât şi la acela al înlănţuirii coerente (da, aţi citit bine) din interiorul lor, atenţie discursivizată explicit: „Mai ştergi cu pana câte un cuvânt nepotrivit sau, enervat deodată, mototoleşti foaia cumpărată […] şi o arunci cât colo şi te întinzi spre altă coală, pe care te străduieşti din nou să aranjezi istoria cum se cuvinte, să aşterni aici toate faptele cetăţii […] oricum or fi fost”. De fapt, naratorul îşi asumă pe alocuri ipostaza de critic al unui cronicar care, încercând să redea evenimentele aşa cum s-au întâmplat, imprimă şi o notă personală prin interpretări subiective şi prin raportul pe care îl stabileşte între scriere şi posteritate: „Cu siguranţă fi-vor toate acestea pomenite şi cinstite cum se cuvine peste veacuri, între locuitorii acestei cetăţi uitate de rege şi sfinţi, iar istoria care te va face nemuritor, istoria la care munceşti de şase ani deja, fi-va de asemenea povestită tuturor spre slava lui Dumnezeu, care i-a croit după chipul şi asemănarea Sa pe cei care locuiesc înăuntrul cetăţii.” Vizibilă deja, legătura cu sacrul e o problematică importantă a cărţii Ioanei Bradea. Fără să alunece într-un discurs religios în esenţă, romanul înfăţişează o lume care a pierdut adevărata semnificaţie a credinţei; toate atitudinile pe care omul trebuie să le manifeste în raport cu divinul rămân în proiect, rămân necesar de îndeplinit („adevărata şi singura comoară a Bisericii voastre trebuie să fie Sfânta Evanghelie a slavei şi a harului lui Dumnezeu”), fără ca semne ale finalizării acestora în act să fie evidente în vreun fel.

Pe lângă aspectul de cronică, discursul împrumută, uneori, şi din retorica rugăciunii, care, surprinzător, nu e adresată în mod direct lui Dumnezeu. Rugăciunea devine o transcriere la persoana a III-a a laudelor obişnuite: „înalt este doar numele celui care a întins cerul ca un cort deasupra noastră şi a întărit pământul peste ape şi a îngrădit marea cu nisip şi a revărsat aerul pe care îl răsuflăm în această cetate uitate de rege şi sfinţi” sau „Domnul trebuie lăudat, pentru că înalt este numele Lui şi pentru că El a făcut fapte strălucite” (intertexte biblice cu referinţe evidente). Frapant este faptul că autoarea nu îşi intitulează romanul „Înalt este numele Lui”, propoziţie care apare aproape obsedant pe parcursul poveştilor, mizând pe un joc de voci care se regăseşte şi între pagini, întrucât „numele Tău” (de pe copertă) ajunge, în şi prin poveste (deci, prin discurs) „numele Lui”. Adresarea directă (la persoana a II-a), amintită deja, e uşor de observat şi a fost remarcată şi până acum, însă prea puţin s-a vorbit despre schimbarea adresanţilor, mai ales că modificarea e vizibilă prin formele de masculin („te simţi obosit” – s. n.), respectiv de feminin („De-acum nu te mai surprinde nimeni prin târg fugită de-acasă.” – s. n.).  Această schimbarea adresanţilor apare în directă legătură cu succesiunea protagoniştilor celor patru poveşti. Personajele joacă, aşadar, un dublu rol, atât ca figuri principale ale naraţiunii, cât şi ca interlocutori ai naratorului. Adjectivul pronominal din titlu sugerează, pe de o parte, faptul că oricare dintre ei poate fi substituit divinităţii, primind nume „înalt” în raport direct de proporţionalitate cu evenimenţialitatea, iar, pe de alta, mediază distanţa (considerabilă) dintre lector şi ficţiune, pentru că numele „tău” poate fi şi o strategie auctorială de a facilita lectura de identificare.

Dincolo de imaginea istorică reconstituită şi dincolo de aspectul baroc al discursului, romanul Ioanei Bradea configurează un univers ficţional încadrat de limitele verosimilităţii, fără a cădea în artificialitate. La fel ca „scribălăul cetăţii” (Christian Pomarius Baumgarten), autoarea îşi asumă atât rolul de compilator, cât şi cel de „ficţionalizator” meticulos în raport cu propria scriitură, „adunând informaţii şi frânturi de poveşti, punându-le cap la cap şi caligrafiindu-le rar pe foi, cu cerneală scumpă.”

_____

*Ioana Bradea, Înalt este numele tău, Humanitas, Bucureşti, 2017

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 44-45]