Ha, Jimmy Hendrix died because God wanted guitar lessons, ha, îi plăcuse la nebunie explicația asta dată de nu știu cine, nu știu cînd. A trăit toată viața cu ea. Ha, să ia Dumnezeu lecții de chitară, ce chestie, Hey, Joe…, bună socoteală!

Și el cînta la chitară. Prost. Avea bunăvoință, dar nu și ureche. Una e să joci baschet ca Bob Cousy și Mike Leibner, alta e să cînți la chitară ca Eric Clapton. Dacă nu-ți iese nici una, nici alta, mai bine te lași păgubaș. Se străduia cît putea, dar nici vocea nu-l ajuta prea mult. Îi ieșea mai bine Bridge over the troubled water. Cînd era băut. Sau se simțea bine. Așa, în general, cumva, ce dracu să explici cînd te simți bine și parcă toată lumea e a ta? Poți să joci în NBA sau să apari la CNN vorbind despre viitorul Americii.

Numele lui adevărat era Charles. Charles Kissinger. Nu era evreu, ca Big Henry, marele sforar de la Casa Albă. Și nici nu erau rude prin alianță. Doar o potriveală de nume. Tot timpul a dat explicații pentru numele său. Pînă într-o bună zi, cînd s-a săturat și s-a plictisit să mai pună lucrurile la punct. Să creadă fiecare ce vrea.

El avea de trăit.

Cum?

Așa cum se aude. Lui i se spunea Jimmy de cînd era pe lumea asta. Jimmy. I se spunea Jimmy și gata. Nu se știe de ce. Tatăl lui nu-i spunea Charlie, cum ar fi fost firesc și normal. Ce e normal în America? Hey, Jimmy, îi spunea taică-su cînd era mic de tot și rîdea de nu mai putea cînd îl arunca în aer. Maică-sa, Maria Lopez, și părinții ei, adică niște bunici pe care nu i-a văzut niciodată, erau din Columbia, spirit sudamerican cu frică de Dumnezeu și admirație pentru Fecioara Maria, tremura toată de frică, „Vezi să nu-l scapi o să-mi omori copilul…!” „Șezi blînd, Take it easy, mam, îți fac repede altul, nu te speria!“. Și rîdea tatăl lui. Și mama stătea îngrijorată pînă se termina tot circul cu aruncatul în sus. Hey Joe…A avut primul accident într-o intersecție. S-a luat la bătaie cu doi tineri care s-au legat de el. I-a făcut fața lată unuia, dar s-a ales și el cu un braț fracturat. Mama s-a speriat, tatăl a rîs, „OK, Jimmy, așa te vreau, să nu te calce nimeni în picioare, mai bine o mașină!” Maică-sa să leșine la asemenea urare. El rîdea alături de tatăl lui. Se simțeau bine unii cu alții. O familie americană adevărată, s-ar zice.

„Hai, noroc, Jimmy…,” ridica paharul tatăl lui cînd era bine dispus și bea o bere și niște Jack Daniel’s cu amicii. Toți erau Jimmy, dacă erau prietenii lui. Ca și fiu-su cel mic, „Hey, Jimmy…,” striga tata cum cînta mult mai tîrziu, „Hey, Joe…”, Jimmy Hendrix.

Run or down. Sună bine.

A murit și taică-su și Jimmy Hendrix.

Și maică-sa, săraca, tot țipa la taică-su pînă se termina joaca. I-a povestit soră-sa mai mare, cînd era și el mai mare. Toți s-au făcut mari. Au rămas copii doar în trecut. Alți copii nu i-a mai făcut mami lui tati, dar nu din cauza asta a plecat el de acasă. Avea un Harley-Davidson care făcea un zgomot infernal. Il freca toată ziua cu o cîrpă. Pînă ce toate fierătaniile străluceau ca lumina soarelui. Tati avea și cizme de piele, și o haină de piele cu fermoar și mănuși de piele, și curea de piele, și șapcă de piele, doar ochelarii de soare nu erau din piele. Și ochii nu erau de piele, erau foarte pătrunzători. Închizi ochii, zicea tati  a lui Charlie- Jimmy, și vezi tot ce e pe lumea asta…, zicea el și rîdea foarte tare. Era un bărbat înalt și voinic. Și tare îi mai plăceau motocicletele. Maria Lopez, mama lui cum ar veni, nu putea să le sufere. Nu s-a suit niciodată pe mașina aia de făcut gălăgie. Pentru Maria o motocicletă era o pacoste pe capul ei. Ea cînta în corul bisericii presbiteriene, n-avea treabă cu mecanica și motoarele. Era catolică, Ave Maria, Grazia plena, Dominus Tecum, Benedicta tuum Mulieribus…,dar prefera o biserică din apropiere de casă. Și mereu aprindea lumînări să nu se întîmple un accident pe șoselele astea unde gonesc atîția nebuni. Și șoselele astea s-au tot înmulțit în America, dar și nebunii.

Cine mai rămîne zdravăn în condițiile astea?

Simplu.

Nimeni.

Toți. Există leacuri pentru orice.

Și lui Jimmy i-au plăcut de motociclete de mic. Ce putea fi mai frumos pe lume decît să te sui pe motocicletă și să bați America de la Est la Vest, de la Vest la Est, de la Sud la Nord, de la niciunde către nicăieri. Out of nowhere. Cînd dai de necaz, fugi în Canada. Sau în Mexic. În Cuba era mai greu. Acolo te mîncau comuniștii lui Fidel Castro. Acolo nu te mai găsește poliția, nu te mai găsește nimeni. E înghesuială și harababură, e de neînțeles de ce atîția mexicani vor să treacă granița și să ajungă în United States.

Și cubanezii care fug pe rupte în Florida.

– Hola, Diego…

– Parev, Bedros…

Cică ești în America.

Călare pe motocicletă lumea e a ta. Nici că-ți pasă de războaie, de cursul dolarului, de viața lui Joe Cocker sau cu cine și-a mai tras-o frumoasa Cybill Shepard. Puah, ce oameni, ce viață! La început se plimba cu tricicleta pe terenul din spatele casei  apoi a mers cu bicicleta pe unde a apucat, și mai apoi cînd deja poseda permis de conducere s-a dus peste tot. Lumea era a lui. Ce să mai înveți sau înțelegi în plus? Libertatea omului care apasă pe accelerație. Road 66. Și șoselele din Arizona și  Nevada, America e mare, America este pentru oameni liberi. Blowin in the wind. Da, a crescut cu nebunia asta în sînge. Cu asta a rămas de la taică-su, după ce el i-a părăsit pe mami și pe cei doi copii. Georgianei Brown îi plăcea să meargă cu motocicleta. Și a plecat cu tati și asta a fost tot. Deja au trecut niște ani. Știe de taică-su că a murit de supărare, bea prea mult, după ce făcuse pușcărie fără să fie de vină. Adică omorîse un om cu motocicleta, boul ăla intrase pur si simplu sub roțile lui, dar l-au scos pe el vinovat că are viteză prea mare. Toată viața lui s-a dat peste cap. N-a mai fost om după ce n-a mai călărit un Hardleys. I-a povestit toate astea un om care l-a cunoscut. Te miri cine știe despre tine și ai tăi ce nici tu nu știi. Chestia asta i-a intrat în cap lui Jimmy de cînd era la colegiu. Vorbele circulau mai iute ca oamenii. Da, nu se știe de ce se numea  Jimmy, așa cum pur și simplu unii oameni se înțeleg.

 Alții nu.

 Simplu.

 Cum nu se știe bine de ce unii oameni se înțeleg, alții nu. Simplu. Smith, cu Smith era altă poveste. Îi plăceau blues-urile acelei mari cîntărețe cu numele de Bessie Smith. Nici mai tîrziu nu i-a plăcut altceva. Rock, soul sau mai știi ce năzbătii, muzică simfonică, Puah! Te zgîrie pe ureche. Haleluiah, Muzică de mort. Muzica trebuie să te emoționeze, îi tot șoptea unei colege de colegiu care nu prea se lăsa pipăită. Apoi s-a măritat cu un trompetist din fanfara marinei. O fi fost pipăită după ce s-au căsătorit, Dumnezeu știe. Încurcate sunt căile Domnului! Acum e la Seatlle, au trecut anii, nu mai contează, nu i-a mai plăcut de Betty după ce au petrecut un weekend împreună. Părinții ei erau plecați. A și uitat de ea.

 I-a plăcut și apoi nu i-a mai plăcut de Betty.

Asta a fost tot .

 Simplu.

A auzit de Beethoven cînd au lansat Beatles-ii Roll over Beethoven. Aha.!Ar fi ascultat toată ziua muzică dacă nu ar fi trebuit să nu mai facă și altceva. Să meargă la școală, să se spele pe dinți și pe picioare, să învețe istoria Statelor Unite, despre generalul Lee, președintele Wilson sau tabelul lui Mendeleev. Mereu l-a nedumerit chestia asta cu elementele. Și ce nume tîmpit avea comunistul ăla, puteau americanii să-i găsească un înlocuitor, nemții găsesc la orice cîte ceva echivalent. Pentru Jimmy toți rușii erau comuniști și oameni fără Dumnezeu. Ei beau vodcă, nu bere și whisky ca americanii. Ca toți oamenii. Poate de acolo li se trage nebunia asta cu comunismul. Oh, Lord Give Me a Mercedes Benz… Săraca Janis, a murit atît de tînără. Și Jim Morrison, și Jimmy Hendrix, de ce Doamne toți nătărăii trăiesc atît de mult? E lucru dovedit. Nu mai contează. Că unele așa, altele așa, de ce dracu trebuie să ne batem capul cu treburi d-astea, dacă toate sunt de la Dumnezeu? Mîine poimîne o să învețe toți chinezește. Dai peste ei peste tot. Cum nu ești atent, îți zîmbește un gălbejit, coreean, chinez sau japonez, că nu-i miroși de la început, și te întreabă slugarnic, parcă te-ar linge un cîine pe obraz, May I help you?

Miroase a prăjit pe lîngă ăștia, ar prăji și soarele și luna ca să fie mai gustoase. Dacă ar putea.

La dracu, nu.

Hey, Joe, where you goin’/with that gun in your hand

Hey Joe, I said you goin’/with that gun in your hand

Hey Joe. alright shoot her, one more time…

I’m going down to shoot my old lady

You know, I caught her messin’ around with another man

I’m going down to shot my old lady

You know, I caught her messin ’around with another man

And that ain’t too cool

Ain’t too hang man gonna

He ai‎n’t gonna put a rope around me

You better believe me it right now

I gotta go row

Hey Joe, you better run and down

…..

Good by everybody

Hey Joe, uhh

Run or down

Ce cîntec o mai fi și ăsta?

L-a urmărit o viață întreagă. Run or down…

Tatăl lui Jimmy Smith lui a apucat să lupte în Coreea. El a fost în Vietnam. Are și acum în urechi Go! Go! Go! cum urlau sergenții la ei, să fugă, și pîrîitul mitralierelor și mirosul de napalm și de carne arsă. Și puștile alea automate M 16  de care nu se despărțeau niciodată. La orice foșnet, erai cu mîna pe trăgaci. Nu erai atent, erai un om mort. Cu steagul american pe cutia aia de lemn cu care erai trimis acasă: un erou.

Mai bine lipsă.

Run and down, mama ei de viață. O motocicletă costă ceva parale. Și ca s-o întreții, să ai grijă de ea, s-o iubești cu adevărat lași totul la o parte.

Nu mulți rezistă.

Hey, Joe!

Cîntecul ăsta care i-a plăcut foarte tare lui Jummy. A trăit toată viața cu el. Unde să fugi dacă nu ai omorît pe nimeni și nici nu ești în stare să faci ceva deosebit? Așa a ieșit și el, Jimmy „Smith” Kissinger. Un om ca toți oamenii. Kissinger e doar în acte. Nici părinții nu erau, au fost, cine știe ce avuți, dar ceva școală tot a apucat să facă. Aveau doar două mașini cînd alții ca ei aveau cîte patru. Fiecare membru al familiei avea una. Bunicul lui Jimmy „Smith” Kissinger se pare că fusese în partidul nazist al lui Hitler. Cică a stat ascuns cîțiva ani prin Paraguay și Argentina și apoi a venit și el în US. La Boston, Massachussetts, unde erau ceilalți ai lui. De ce acolo și nu l-a New York, dracu știe. A fost ceva legat de nemți, naziști, comuniști, treaba lor, a fost, nu l-a interesat să afle ce și cum. Avea viața lui. Fiecare are viața lui. Nu-ți convine, îți tragi un glonte în cap sau te arunci de pe Brooklyn Bridge.

Nobody cares, ce mai! Mare scofală.

Cînd Jimmy „Smith” Kissinger și-a cumpărat prima motocicleta Harley Davidson avea 21 ani. Era în 1969. O iubea pe Sandra și urma cursurile Universității Brown, Providence, Rhode Island. Primăvara e frumos, vara prea cald, iarna suportabilă. A învățat ce a învățat și după doi ani a plecat. Sandra voia să se căsătorească, tot îl ducea să vadă o casă potrivită. Pentru ei doi. Și nu pricepea că el nu vrea nici casă, nici copil, nici un job bun la firmele tatălui ei. Poseda un hotel și mai multe magazine. Urma să se extindă pe toată Coasta de Est. Un tip simpatic, s-ar fi înțeles bine cu el. Republican, altminteri. Care cum are bani, devine republican. Asta e America.

 El voia ca ea să-l iubească și atît. Pare ciudat?

 N-a fost să fie. S-au despărțit cu multe regrete. Așa, pe loc. Ea s-a suit la volanul mașinii, el a rămas pe trotuar.

– Hai, nu urci…

– Nu…Plec…

– Unde…

– Nu știu…

– O să ne mai vedem …

– Poate…

– De ce spui poate?

– Nu știu… ce să spun…

Și a plecat. Dus a fost. Apartamentul de pe Maryland Ave nu arăta rău.Și avea și un garaj special pentru motociclete în apropiere.

Cînd și-a cumpărat a doua motocicletă Harley Davidson,  nu mai era student nicăieri. Umbla hai hui prin toată America și avea două cicatrice. Una pe față, alta pe piciorul stîng. Una de la o bătaie teribilă la Santa Monica, cealaltă după un accident ușor la Saint Louis. A depășit aiurea un truck și a derapat. Mai mult s-a speriat, cei de la spital se mirau că a scăpat doar cu atît. Și cu o amendă. Sora lui plecase deja în Australia. O atrăgea la nebunie surful. Valuri ca acolo de șase  metri nu mai găsești nicăieri, mama lor nu o înțelegea pe sora lui, El da. Fiecare are viața lui. Face ce vrea cu ea. El era deja divorțat de două ori. N-au durat mult însurătorile lui. Nu ducea lipsă de fete care să-l iubească. Ultima, Sally, din Arizona, ținea chiar foarte mult la el. Se vedeau de două-trei ori pe an. Dacă voia să știe dacă că îl iubește, îi surîdea cu grație.

Și?

Și nimic.

Mai ciripea ceva nemțește. Spunea Ohne Worte, dacă el insista să-i spună că-l iubește și ea și dacă ar vrea să plece cu el.

Nu se poate. Zicea ea.

De ce nu se poate…

Nu se poate și atît! Ohne worte…

Nu se putea nimic.

Nu începea și nu se termina nimic, trăiau și ei cum trăiseră și alții și urmau să trăiască apoi și alții. Hey Joe.  Run or down. Bunica lui Sally  era nemțoaică și ea avea trei copii. Ei erau americani. Lucra la un Fast Food.

La  a treia motocicletă a fost mai greu. Era un model scump și la 40 de ani deja împliniți Charles „Jimmy Smith” Kissinger nu stătea chiar pe roze cu banii. Și nici situația din SUA nu era prea grozavă cu conservatorii ăștia nenorociți ai lui Bush. După războiul din Vietnam și atîția nenorociți pe toate drumurile. Nimic nu a mai fost la fel după Vietnam în America. Orice ar zice ăștia care tot dau cu gura. Nici unul n-are motocicletă. Dar au gărzi de corp. Să păzească. Ce? Curul, banii, femeile, vilele de la Malibu, conturile din bancă, ce să le mai păzească? N-a ținut mult motocicleta asta. A avut ghinion cu ea. A trebuit s-o vîndă. N-a fost ușor. Doi ani fără motocicletă, n-a fost ușor după un accident teribil pe care l-a avut lîngă Tulsa. Era în drum spre Chicago. Cineva îi propunea să preia un club moto. A preluat clubul, dar erau prea mulți tîmpiți care voiau să călărească motocicletele de parcă ar fi călărit-o pe Miss Univers.

Cînd a început Războiul din Golf, urma să-și cumpere a patra motocicletă. Tot un Hardleys, urma s-o aibă peste cîteva săptămîni. Găsise ceva de ocazie, un model mai vechi, ca și prima lui motocicletă. Voia să se așeze la San Francisco. Îi plăcea mult orașul, dar îl ținea mereu și spatele. Și nici cu genunchii nu era prea bine. Gîndea că nu mai poate să se culce oriunde. Și nici prea multe de așteptat. Ce să speri cînd nu mai speri nimic, iar puștii rîd de tine cînd te văd cu plete și păr alb pe motocicletă? Hie, daddy… Nici măcar nu poți să-i iei la bătaie, niște mucoși, sună imediat la poliție. De cînd au apărut telefoanele mobile totul s-a dat peste cap. Toți vorbesc la telefon, în ochi nu se mai uită nimeni. Pentru ce dracu mai trăim, dacă nu mai putem privi în ochi pe nimeni?

Hey Joe, run or down..

Dar acasă la Patty Buchanan nu i-ar fi displăcut. De pe veranda casei ei se vedea tot golful. Și cerul, și pescărușii care guguiau de te înnebuneau de cap. Îi plăcea să stea întins pe șezlong și să bea o bere rece. El, care nu a băut bere decît foarte rar. Ori whisky, ori nimic. Acum se răsfăța și el. Se simțea protejat. Totul era minunat la Patty acasă. Era cam obosit și se putea mulțumi doar cu o cafea și două țigări fumate una după alta, nu-i trebuia mai mult. Și Oceanul, hăt departe,  unde nu putea ajunge cu motocicleta.

L-a lovit mortal un dobitoc care conducea un Harley Davidson chiar în seara cînd se întorcea pe jos spre motelul unde închiriase de două luni o cameră. Undeva în apropiere, o milă să fi fost, nu mai mult. Incepuse o ploaie zdravănă, n-a vrut să se întoarcă din drum.

Have you seen the rain?

 Sally i-a spus, rămâi aici peste noapte

– Nu e departe…

– Te duc eu cu mașina…

– Lasă, mai i-au puțin aer… Somn ușor…Take care…Pe mîine…

Tocmai stabiliseră de comun acord că ar fi cazul să se logodească și să se instaleze la ea acasă. Hey Joe…

 N-a mai apucat.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 31-33]