Senida Poenariu – Cu Andrei Bodiu despre viață și despre moarte

andrei bodiu oameni

Antologia Oameni obosiți*, editată la Cartier de Claudiu Komartin, își atinge scopul și prezintă „o imagine de foarte bună rezoluție” a poeziei lui Andrei Bodiu. Selectând poeme din volumele Pauză de respirație (1991), cursa de 24 de ore (1994), Poezii patriotice (1995), Studii pe viață și pe moarte (2000), Oameni obosiți (2008) și Firul alb (2014), Komartin vede „multă primăvară în poezia lui Andrei Bodiu”, o poezie „întocmai cum a fost și omul”, în timp ce Al. Cistelecan îl cataloghează pe poetul brașovean drept un „poet al infernului, al asfixiei cotidiene”. Selecția lui Komartin, ilustrativă cum spuneam pentru poetica lui Andrei Bodiu, confirmă fără drept de apel încadrarea lui Cistelecan, așa că nu putem să nu ne întrebăm, totuși, cât de adecvată, cum ar spune Mircea Martin, este „imaginea” pe care încearcă programatic editorul acestei antologii să o contureze. „Primăvara Bodiu”, cum își numește de altfel antologatorul nota introductivă, respectiv poezia „debordând de vitalitate”, lipsește cu desăvârșire.

Nu pot să fiu de acord nici cu percepția conform căreia între omul Bodiu și poetul Bodiu ar fi o suprapunere perfectă, dincolo de faptul că discuțiile de acest gen nu sunt relevante în hermeneutica literară. Dar pentru că deja am intrat pe acest domeniu, voi spune că, din contră, senzația mea când am citit poemele profesorului Andrei Bodiu, care mi-a marcat devenirea intelectuală în mod activ timp de șase ani, a fost una stranie sub acest aspect al identificării. Și aceasta deoarece Andrei Bodiu a fost de o energie debordantă, primăvăratică – dacă e să fim în ton cu descrierea Claudiu Komartin – o prezență stenică și jovială care, prin volubilitate mobiliza și totodată magnetiza oamenii din jurul său. La o primă lectură, formula mai degrabă recesivă a poemelor sale nu trăda nimic din expansivitatea cu care eram obișnuită. Imposibilitatea evadării din existența care, asemenea unui turbion, izolează individul într-o realitate care ea însăși nu-și (re)găsește rațiunea de a fi, are, la Bodiu un deznodământ deconcertant: „ne învârtim în cerc/ ne învârtim în cerc/  simțim căldura și frigul și ploaia și ninsoarea/ și ploaia și căldura și ninsoarea și frigul/ atât/ atât” –  cam aceasta ar fi în câteva cuvinte amprenta pe care versurile din Pauză de respirație mi-au lăsat-o.

Profesorul Bodiu avea însă grijă ca, din când în când, să ne ducă în vizită prin laboratorul de creație al poetului Bodiu, împărtășind momente germinative ale poeziei sale, cât și motivațiile din spatele publicării volumelor la distanțe atât de mari. Andrei Bodiu nu credea că rezervoarele inspirației (autentice și de valoare) sunt capabile să producă volume de poeme pe bandă rulantă. Chiar și un volum pe an era deja prea mult, oricât de prolific ar fi un autor.

 Membru al grupului de la Brașov condus de Alexandru Mușina, Andrei Bodiu debutează alături de Simona Popescu, Marius Oprea și Caius Dobrescu în 1991 cu volumul colectiv  Pauză de respirație. Acesta se distinge de congenerii săi prin ceea ce Andrei Terian numea „radicalizarea programatică a prozaismului”: „La Andrei Bodiu nu se întâlnesc nici arierplanul politic şi ideologic din lirica lui Caius Dobrescu, nici polifonia şi intertextualitatea Simonei Popescu. Dimpotrivă, autorul Poemelor patriotice practică în mod deliberat o artă austeră, menită să sugereze, prin chiar sărăcia ei, afină cu textele «ultimului» Bacovia, lipsa de coerență, de sens şi de transcendență a lumii”. (Andrei Terian în Cultura)

Într-un interviu acordat lui Mihai Vakulovski pentru revista Contrafort, în 2002, Andrei Bodiu plasa propria generație, cât și pe cea care o succedă, sub auspiciile optzecismului: „Şi poeţii din anii ’90, şi cei care debutează azi scriu o poezie care situează în centrul ei  realitatea şi biografia, o poezie care mizează pe directețe, oralitate, pe comunicare. De mai bine de douăzeci de ani poezia română se află în interiorul modelului propus de optzeciști”. Cât despre „programul” grupului de la Brașov, Bodiu afirma: „Maşscrismul s-a născut de la «ca şi cum m-aș scrie» şi are legătură cu faptul că doream  să ne scriem biografiile «în realitate». Când primea poeme de la congenerii noştri spre lectură, Caius Dobrescu întreba: «E de-al nostru, scrie cu realitatea?»”.

Scria Andrei Bodiu cu realitatea, sau despre realitate? Ambele variante ar putea fi valabile dacă privim indigența tropilor, tranzitivitatea, precizia și concizia poemelor sale, respectiv limbajul nemediat, ca o mostră  procesuală a „scrierii cu realitatea”, acea „realitate epidermică ce se scrie direct pe pielea poemului” amintită de Nicolae Manolescu. De altfel, poemele lui Andrei Bodiu sunt străbătute de un sâmbure tensional al indeterminării dintre percepție, proiecție și realitate: „Dar poate pictorul a modificat/ o fotografie poate poetul era/ mincinos sau grafoman/ și tu nu ești decât/ unul dintr-o mulțime aliniată/ în timp ce eu/ mă plimb pe stradă/ firul care mă leagă/ e mult mai subțire.” (319) Realitatea lui Andrei Bodiu este un puppet show colectiv din care nu se poate evada, așa că nu e de mirare că „un robinet îți/ strânge ușor încet creierul în fiecare dimineață.” (Bună dimineața)

Noul poem din volumul cursa de 24 de ore stă sub semnul unei realități în expectativă  dominată de plictisul existențial. O așteptare a unui ceva indicibil care, în lipsa unei finalități, fie ea și o degringoladă, se transformă într-un teribil simț al urgenței. Nu degeaba volumul se întitulează cursa de 24 de ore. Într-o tonalitate eclesiastică, poetul conchide: „toate au un sfârșit și un început. Chiar gara/ asta a fost demult înființată”. Deschiderea spre universal a poemelor lui Andrei Bodiu este intempestiv înăbușită prin reculul în prozaic. Tehnica este subtilă și aplicată cu o anumită consecvență. Acesta este unul dintre procedeele prin care Andrei Bodiu se ferește de patetisme. De fapt, cum bine spunea Radu Vancu, vorbind despre ultimul volum al poetului, Firul alb, Bodiu deschide discuția în subtext, în timp ce lectorul este direct responsabil „să vină cu utilajele de forare & extragere a poeticității” și a sensului latent, aș adăuga.

Tergiversarea și lipsa concretizării unei reacții definitive sunt sincrone blazării post revoluționare unde nu mai e loc de zvâcniri sedițioase: „Camera mea era/ tot mai închisă/ îmi arsesem mânecile cu supă și scrum/ mâinile mele de copil bolnav/ căutau zonele calde ale caloriferului ruginit/ scaunele căzuseră pe parchet/ se amestecau amănuntele unei plecări/ așteptate departe departe/ fără grupă sanguină pe buletin/ fără să comunic ceva deosebit/ aș fi plecat departe departe/ spre colțul străzii/ sau mai la sud/ spre balconul proaspăt vopsit/ și închis cu cheia.” (a.b. a.b. a.b.)  Și, chiar dacă, ipotetic, cu timiditate și chiar precauție, ai deschide fereastra pentru a ieși din spațiul claustrofobic dominat de frig – puține ocazii în care poetului să nu-i fie frig sau să nu fie vreo referire la vântul care-ți pătrunde până în oase, motive ale unui scenariu imaginar glacial –, zidul alb nu se lasă decât pipăit, nu și escaladat: „Apoi dănțuind pe cordoanele de mâl/ pe cărările uscate de mâl învârtindu-te/ până  cazi pe sacii de cânepă./ Vrei să deschizi geamul./ Să pipăi zidul peretele alb lucitor/…/ deschizi puțin geamul și pipăi peretele alb/ lucitor îți auzi inima zvâcnind tot/ mai tare/ înfășurată în ziare precum 2 kg carne vită.”

Cât despre valoarea soteriologică a poeziei sau despre statutul poetului, ei bine, Andrei Bodiu tratează această chestiune cu ironie: „Aseară am băut o sticlă de vin cu Marius./ În cârciumă s-a aprins dintr-odată lumina și/ m-a întrebat cum mai merge cu poezia nu/ i-am răspuns am scuturat doar țigara/ am stins-o el mi-a spus că e în formă./ Azi mi-a spus că tot ieri l-au bătut doi tipi./ Seara târziu. Pe stradă./ Poate erau grăbiți/ să-i scoată poezia din cap și/ s-o atârne pe sârmă/ ca pe o rufă albă în bătaia vântului.” (despre cum se poate citi o poezie)

Andrei Bodiu nu a fost niciodată un languros locvace, însă, în poeziile patriotice, ritmul este și mai lapidar, formatul și mai condensat, iar luciditatea sumbră este una de sorginte profund nihilistă și decepționistă, chiar macabră: „Dar țara ta e foarte departe./ Prin acest tunel de carne vie de/ corpuri moarte./ Țara ta e foarte departe./ Ce mai contează dragostea ta?/ E patetică și neputincioasă.” Poeziile patriotice sunt exprimări ale unei crize existențiale venită și pe fondul falimentului realității incapabile să-și conțină Sensul, și totodată să livreze poetului măcar un sens, dacă nu Sensul. Gândul sinuciderii nu este terifiant, ci, dimpotrivă, este stenic: „Ce ți-a rămas. O venă/ deschisă și propria iluzie/ Că te mai poți omorî./ Că te mai poți sinucide./ Agățat de vreun copac”.

În Studii pe viață și pe moarte, poetul optează pentru decupaje din cotidian lipsite de orice urmă de spectaculos și care, de cele mai multe ori, sunt doar expuse fără vreo intervenție a vocii poetice: „o femeie învelită/ într-o pătură roșie./ Acoperită cu un batic de mătase./ Ea împingea în beznă cu mâinile/ mecanismele grele ale unui cărucior./ Printre becurile chioare un muncitor/ obosit gonea un tomberon de gunoi./ S-au oprit în mijlocul drumului./ El i-a zâmbit și i-a pupat mâna.” (Scurtă întâlnire) Avem o poezie a tipologiilor umane, tocmai de aceea cred că în această etapă poetică prevalează focalizarea asupra trăirilor celuilalt, care, prin extensie, identificare și empatie, devin și ale lectorului, nu doar ale poetului. Studiile denudează potențialele sinapse, punctele de legătură și de ruptură dintre indivizii care formează colectivitatea: „Stăm de vorbă și-n/ Spatele nostru un bătrân/ Urcă scările cu-n rucsac/ Verde soios în spate./ «N-aveți voie, n-aveți voie/ acolo» îi strigă vânzătoarea  «ce căutați»?/ mai spune și bătrânul scoate o batistă/ și-și suflă nasul cu mâna transpirată./ Noi brusc tăcem/ Și praful dintre cărți face/ Viraje prin încăpere./ Bătrânul coboară întreabă de-o carte/ de proverbe și iese/ lăsându-și inima să zvâcnească/ înfiptă-ntre-rafturi.” (Eu cu Mihai Ignat discutând despre Thomas Wolfe în anticariat).

Umbra thanatică se păstrează, însă, mai degrabă în subsidiar. Un adevărat spectacol tulburător al tanatologiilor funeste oferă Andrei Bodiu în Firul alb, volum publicat post-mortem. Cum tematica marelui exitus a poeziilor poetului brașovean fost deja învăluită cu o aură mistică, voi încheia prin câteva versuri pe care le consider exemplare pentru întregul volum: „Azi un șofer care semăna cu Seymour Hoffman/ M-a întrebat dacă știu încotro/ Se îndreaptă lumea./ Era dimineață și lapoviță într-un sfârșit de octombrie/ Iar lumea mergea spre centru spre școli./ Mi-am strâns umerii atât/ Cât să iau în piept căldura din mașină./ Până la Livadă am schimbat guverne președinți Seymour/ Hoffman mi-a luat banii./ Nu m-a privit./ Purta ochelari cu dioptrii mari cât/ Parbrizul prin care ne chinuiam să ieșim.” (Taxi Driver)

________

*Andrei Bodiu, Oameni obosiți, selecţie realizată de Claudiu Komartin, Editura Cartier, 2016.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 47-49]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.