„– Această carte va fi altceva, Alter” este prima frază din dialogul lui Alter cu Donna, dialog cu care începe cartea Eugeniei Bulat Piatra de Ca̓ Vendriamin. Dialogurile străinei cu vechiul său prieten Alter*. Este cea de-a treia carte a autoarei despre condiția imigrantului și prima care dilată contururile poeziei spre spațiul prozei, conținând fragmente de dialog dintre Donna și Alter, în care confesiunile,  întrebările, reveriile fac corp comun cu poezia, într-un lirism molcom, clipocitor, acvatic.

E o altă carte și prin deosebita ei încărcătură reflexivă, care pune viața și moartea într-un regim hamletian al căutărilor și răsturnărilor de sens. Primul palier al plachetei, cel care ține de cotidian, aduce tema (auto)exilului femeii din Est, pe care condiția de îngrijitoare a bolnavilor o așază ontologic într-un orizont al morții și a stărilor-limită: boala, suferința și disperarea.

 „În Occident, Femeia din Est este silită să devină Martor al Morții, să locuiască în claustrare, necunoscând nimic despre implicațiile dezastruoase pe care le poate avea asupra sănătății sale această nefastă combinație”, îi mărturisește Donna lui Alter. Viața imigrantei aduce cu sine un topos nou literaturii noastre: muribundul, familia lui și martorul morții. Printr-o fatalitate a istoriei, literatura din Basarabia capătă o nouă imagine cronotopică a exilatului, imaginea unei arene cu „trei actori ai încleștării. – Muribundul, care vrea să trăiască, familia lui, care vrea să trăiască fără să vadă moartea la față și Martorul Morții, care luptă și el pentru viață…”. Femeia sacrificată, silită să fie Martor al Morții, nu mai poate avea cu moartea decât un raport extrem de intim și de supliciant. În Totentanz, romanul Claudiei Partole, imigranta care asistă la decesul prietenei sale pe care o îngrijea, petrece o noapte de priveghi la patul defunctei, noapte care se transformă într-un proces dureros de sondare în adâncurile sinelui, de chestionare a întregii vieți, ca într-o anticameră a propriei judecăți tanatice.

Verificarea sensurilor dramatice ale existenței în compania unui muribund se produce în mod fulgurant și paroxistic, de aceea și dialogul cu Alter se articulează în registrul visceral, într-o căutare dramatică a sensurilor existenței umane. Senzația acută a mirosului și respirației morții aflate atât de apropiate, plutind undeva pe alături de patul muribundei, distilează realitatea, îi oferă luciul esenței, semnificația primară, pe care ți-o pot revela doar stările-limită. Apa venețiană devine un Styx, în care imigrantul își asumă condiția luntrașului Charon, care face conexiunea dintre tărâmul viilor și cel al morților. Prin puterea sacrificiului, prin claustrarea Martorilor Morții în anticamera morții, prin nemiloasa lor condiție de-a fi mesageri tanatici, ei devin, în final „cei mai frumoși morți din lume”: „Noi ne numim Esteban – te gândești. –/ Când va fi să ajungem pe țărm,/ regăsi-ne-vor fii./ Nici o cămașă/ nu va mai fi pentru noi,/ pentru drumul din urmă;/ nici un lințoliu care-ar putea/ tristețea să-ncapă…/ – Aceștia sunt morții noștri,/ vor spune cu toții în cor, –/ cei mai frumoși morți din lume!/ Imigranții…”. Iată de ce în apropierea morții este căutată cu înfrigurare candoarea vieții, frumusețea lucrurilor simple, curgerea melodioasă a apelor ca antidot al pierderii și neființei. Veneția oferă din belșug prilej de astfel de frumuseți genuine. „Să fii Martor al Morții în mijlocul unei asemenea frumuseți, să auzi necontenit în juru-ți bătăi de clopot!…”. Intrarea Donnei în toate bisericile, căutarea de sacru  sunt forme de interacționare cu formele vitale și perene ale vieții, în confruntarea ei cu fatalitățile morții. Melodiile preoților pe care Donna le ascultă într-o trăire totală exprimă setea ei de puritate și reverie. „Pământul din care sunt făcută este visarea și emoția”, mărturisește Donna lui Alter. Femeia ascultă apele în clipocitul lor interior, își pleacă urechea la melodiile neauzite ale lumii și cunoaște astfel reveria caldă, sub semnul feminității ființei, de care vorbește Gaston Bachelard. Legănările valurilor, mediul acvatic al Veneției trezesc stările crepusculare ale reveriei, anihilând povara grea a suferinței:  și „de la un moment încolo, suferința suportă o neașteptată convertire: ajungi să o contempli așa precum ai contempla un apus de Soare pe Zattere. Viața ta însăși sângerează auriu, ca un apus de soare peste Acqua Alta. Și nu mai doare…”. În contopire cu frumusețea, ca puls al vieții, eul coboară lent pe „pantele reveriei” (Bachelard), în adâncurile sale, devenind el însuși melodie și repaos. Stările de reverie ale animei alternează însă cu cele de vis ale animusului. Frământările exilatului, rupturile lui interioare de desțărat, sunt stări de alertă ale ființei în căutare de certitudini.

Căutarea hamletiană a sensurilor existenței angajează dialogul cu Marii înțelepți din Casa de Hârtie a subiectului artistic. „Sunt aidoma unei materii curgătoare, amalgamată cu înțelepții mei salvatori, cu care delirez rotitor: «Eu sunt, poate, un copil/ care se teme de morți,/ care moartea cheamă,/ pentru ca să-l disocieze/ de toate creaturile:/ de copii, de copaci, de insecte;/ de orice lucru care are inimă/ de tristețe./ Pentru că nu are/ mai mult daruri/ și străzile sunt de-ntuneric/ și mai mult nu e nimeni/ care să știe să-l facă să plângă/ alături de tine, Doamne»”. Trecute prin filtrul livresc, reperele realității sunt incluse într-un registru mistic, căpătând greutate vizionară. Țara de origine a Martorilor morții devine Țara Teilor, parte a Țării Munților Mari, mutilată de Ursoaica din Urali și Marele Descreierat german. Emigrantele din Lumea Paralelă sunt niște ane sacrificate, despre care Înțeleptul din Vest „spunea că au consimțit să moară de vii”. Înțelepții din Est și din Vest sunt cei care au participat la construcția Casei de Hârtie a evadatei. O casă purtată peste tot, ca o cochilie protectoare de melc. O cetate care te ajută să trăiești, „nu să te lași trăit”. Înțelepții   au scris  cărți despre „agonia omului în căutare de Absolut” și au transmis și Donnei setea de împlinire sub semnul Absolutului. Căutările în galeriile interioare ale ființei se produc în tăcerile care asigură popasurile lungi ale reflecției, zăbovirea contemplativă. ”…Absolutul există,/ acolo, în miezul tăcerii…/ El e tăcerea însăși…”.

De aceea, „Într-un oraș unde totul se mișcă/ tu ești ca o piatră în așteptarea/ reînvierii./ Piatra de Ca̓ Vendriamin”.

______

* Eugenia Bulat Piatra de Ca̓ Vendriamin. Dialogurile străinei cu vechiul său prieten Alter, Iași, Junimea, 2017.

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 55-56]