Doru Pop şi Demény Péter au scos la sfârşitul anului trecut Pălăvrăgeala vagabonzilor,* o carte care face parte din categoria cărţilor care trec neobservate (trecute sub tăcere, mai bine-zis) tocmai pentru că ar trebui să stârnească discuţii, dispute, controverse, contestări, gălăgie şi mirare deopotrivă, asta ca să folosesc numai cuvinte deloc contondente. Nu m-aş mira dacă alţii le-ar folosi fără reţinere, deşi nu le-ar face cinste. De altfel, Demény are o astfel de intuiţie („Ce crezi, ce vom face noi cu dialogul ăsta? Dacă va apărea în volum, se va trezi ceva lume? Prostia o pot ghici, direcţiile inteligenţei mai puţin. Lui Cosaşu îi place. Dar se va fisura zidul ăla de care vorbeşti? Sau va fi doar o carte din sutele pe care le tipăresc într-un an editurile?”, p. 143), bănuind că augurii nu se vor arăta prea entuziaşti cu profeţiile în ceea ce-i priveşte.

Înainte de orice, e o carte care pune în discuţie teme pe care le ocolesc toţi de parcă ar fi arpacaş fierbinte, de parcă ar fi terci fierbinte, cum spun unii şi cum spun ceilalţi, o carte a convenţiei civilizate – dar nu în sensul de compromis – şi a artei dialogului, dar nu în sensul oriental de a-l face pe partenerul de dialog să fie de acord cu tine, de a-l face să admită că dreptatea lui este mai prejos de dreptatea ta. Dar să spunem din capul locului: nu este un interviu, ci un dialog în sensul adevărat al cuvântului, în care fiecare are răbdare să asculte şi să fie ascultat, un dialog între doi intelectuali care încearcă să se cunoască, să se facă cunoscuţi nu doar ca persoane particulare, ci ca entităţi ale unor universuri diferite, cu o istorie de-a dreptul conflictuală în multe din momentele desfăşurării ei, entităţi sociale şi culturale care împart acelaşi spaţiu, dar aparţin unor comunităţi diferite, un român şi un maghiar discutând cu răbdare şi despre felul în care se percep reciproc, cum văd lumea din imediata apropiere şi mai îndepărtată, timpul dus şi prezentul, cum îşi imaginează sau îşi proiectează viitorul. „Ambele grupuri trăiesc în istorie – afirmă la un moment dat Demény – în loc să trăiască în prezent. Visează la un Ardeal care a fost în loc să se gândească la unul care ar putea fi” (p. 60).

O carte de aceeaşi factură este şi Ruleta maghiară, un dialog lung cu radiaţii spre toate punctele de interes şi aşteptări ale unei etnii, dialogul purtându-se între persoane de aceeaşi etnie, între Markó Béla şi Kőrössi P. József, la nivel politic şi elitist, pe când în cazul nostru de acum dialogul, şi el destul de generos ca întindere, se desfăşoară între doi oameni de etnii diferite şi coborând la nivelul omului obişnuit, al problemelor sale, recurgând la limbajul colocvial, deşi interlocutorii sunt intelectuali admirabili, de înaltă ţinută, ei nu se izolează într-un turn al dezbaterii teoretice, ci se implică de la nivelul contactului epidermic până la apelul la evocări istorice, culturale, familiale, profesionale şi… futurologice, deşi sunt teribil de prudenţi când fac mici proiecţii de viitor, ştiind cât de imprevizibil devine totul când este vorba despre aceste relaţii extrem de sensibile, subminate de eterne suspiciuni. Sunt lumi în care o vorbă aruncată în vânt, un simplu zvon ori un gest pot stârni furtuni.

Tocmai de aceea, e cu atât mai mult de admirat şi urmărit o discuţie echilibrată, concesivă, îndatoritoare parcă, fiecare încercând să manevreze cu delicateţe cuţitul din rană, fără a-l mai răsuci o dată în plus în profunzime acolo unde recurenţa temelor istorice n-are cum să evite veşnica provocare de suferinţă. Rând pe rând, începând cu o „preumblare” prin oraşul lor, pentru a delimita cu precizie geometrică spaţiul în care se petrece dialogul şi despre care se dialoghează, temele abordate în ordine sunt „despre romane, români, unghere şi unguri; despre mentori, mituri şi modele; despre vagabondaj, vagabonzi şi alte idei vag(r)ante; despre libertatea mea şi libertatea ta, despre libertatea altora; despre acest Ardeal care nu a existat niciodată; despre prieteni posibili şi prietenia imposibilă dintre un ungur şi un român; despre anticomunism după comunism; despre ce să facă vagabonzii în Europa gardurilor (de sârmă ghimpată, bineînţeles); despre maghiarizarea românilor sau măgărizarea maghiarilor; despre presa noastră cea de toate zilele; despre literatura mea şi literatura noastră; despre viitorul care sună prost; despre ce vorbesc ultimii mohicani; despre paharul umplut şi Don Quijote în Est; despre doi peşti înotând împotriva curentului” – evident, cei doi comilitoni care îşi dau seama că nu sunt chiar atât de diferiţi pe cât ar vrea unii să creadă, dar nici nu sunt întru totul de acord în chiar toate privinţele, dar acest lucru nu-i face să declanşeze dispute îndârjite, ci îi determină să recurgă la analize şi autoanalize mai temeinice, la căutarea unor soluţii care să reducă tensiunile, dacă ele nu pot fi eliminate.

Vrând-nevrând, de fiecare dată se pune problema în mod dual, ei-noi, două lumi paralele într-unul şi acelaşi spaţiu, două oraşe într-unul, mai nou două continente (ba chiar trei) într-unul, de când problema migraţiei dă dureri de cap şi divizează lumea noastră la toate nivelurile. Problema limbajului ar trebui, probabil, să preocupe mai multă lume, şi nu doar unidirecţional. Pentru că ţine, de fapt, de problema identităţii şi a libertăţii, care dobândesc în condiţiile de acum sensuri noi, când libertatea n-ar trebui să fie o promisiune demagogică, cum s-a dovedit mereu că a fost în lungul istoriei. Doru Pop sesizează cu acuitate realitatea cu care fac cunoştinţă cei ce ne-au crezut pe cuvânt: „Suntem percepuţi (de către migranţi, n.m.) ca un continent al palavragiilor, al celor ce-şi bat gura degeaba. Am amăgit planeta întreagă cu poveştile noastre despre libertate, drepturi egale şi fraternitate şi dăm în schimb garduri ghimpate, abuzuri poliţieneşti şi ură religioasă” (p. 88).

În spaţiul nostru, Ardealul e şi cu unii, şi cu alţii, indiferent de care parte a zidului despărţitor priveşti, păcat că nu mai e şi cu ceilalţi, şi cu ăialalţi – sigur că aici mă refer la saşi şi la evrei. Transilvania, transilvanismul, specificul şi o grămadă de alte lucruri particulare trebuie discutate, fără patimă, cu calmul celor care caută o soluţie, ca în matematică, una singură, ca o formulă care rezolvă o sumedenie de probleme – şi acestea nu sunt problemele trecutului, de ele să se ocupe cei pregătiţi s-o facă în cadru istoric –, probleme ale prezentului, ale existenţei în prezent, ale proiecţiei unui viitor şi pentru unii, şi pentru ceilalţi. Este un spaţiu al tuturor, nu al unora sau al altora. Transilvania numai pentru unii – sau fără unii ori fără ceilalţi – ar însemna o tragedie pe care nici o minte omenească n-ar trebui nu s-o accepte, nici măcar s-o gândească. Prima noastră obligaţie, marea noastră preocupare ar trebuie să fie schimbarea paradigmei care a condus la această stare de lucruri, efortul de a lăsa în urmă o gândire conflictuală.

Ar trebui să convenim din start: nu încearcă nimeni să spargă capul nimănui, nu încearcă nimeni „să se suie în cârca nimănui”, e o sinceritate totală la care se răspunde cu o egală sinceritate, fără reproşuri, acuze, răni, susceptibilităţi, fără supărări, fără pumni în aer, fără pumni în masă, fără dinţi scrâşniţi – Doamne, ce trist pomelnic! ce listă de tabuuri ascunde! –, o convenţie civilizată, arta şi capacitatea omului modern de a-şi rezolva problemele cu forţa argumentului. Este ceea ce fac cei doi autori, conştienţi că e singura cale raţională pe care se poate merge, de aceea cred că nimeni n-ar putea fi atât de absurd, încât să condamne, să înfiereze o tentativă de înţelegere a celuilalt, a alterităţii, în beneficiu reciproc. Cred că şi naivitatea îşi are locul în istorie.

Chiar de la început am fost tentat să spun că ai nevoie de niscai curaj să ieşi în lume cu o astfel de carte, am evitat până acum, dar să trec sub tăcere ce? de ce ţi-ar trebui curaj ca să vorbeşti despre problemele cu care te confrunţi, care ţi se ridică în spate şi în faţă, te împresoară, n-ai cum să le ocoleşti. Oare nu ai nevoie de mai mult curaj şi nebunie ca să accepţi – şi să provoci – eterna ceartă decât să … speli şi să limpezeşti nişte rufe? Deşi este preţul cel mai mic pe care trebuie să-l plăteşti într-o realitate în care „semenii noştri sunt mai degrabă preocupaţi de alte lucruri decât de îmbunătăţirea lumii în care trăiesc. Şi, după cum ai constatat şi tu parcurgând comentariile la articolele tale, cea mai cumplită e singurătatea omului care este scuipat atunci când spune adevărul” (Doru Pop, p. 106). Oricât de umilitor de îndurat, scuipatul nu este egal la preţ cu sângele.

Aş vrea foarte mult că nu am dreptate, dar tare mă tem că va fi una dintre cărţile despre care nu se discută, chiar dacă se citeşte, se va trece sub tăcere ca o eczemă, ca o bubă, ca o boală ruşinoasă. În predicţiile de acest gen nu prea greşim. Peste o vreme, alţii vor mai face încă o tentativă, poate cu aceiaşi sorţi de izbândă. Dar tentativa trebuie mereu şi mereu reluată.

________

* Demény Péter şi Doru Pop: Pălăvrăgeala vagabonzilor, Editura Charmides, Bistriţa, 2017

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 25-26]