Publicând în 2013 romanul Soldații (Polirom), foarte călduros receptat și devenit între timp un reper pentru romanul românesc postsocialist, Adrian Schiop pune pe masă în 2017 lucrarea de doctorat, Șmecherie și lume rea. Universul social al manelelor*. Trebuie plasat în context întreg demersul. Dacă vreți, această teză de doctorat face parte din roman sau poate fi considerată o anexă a lui. Protagonistul din Soldații era un doctorand care își scria teza despre manele în Ferentari. Patru ani după publicarea romanului, vede lumina tiparului și lucrarea doctorală a autorului, astfel încât e destul de greu să nu le corelăm, având în vedere convergența tematică a celor două cărți. Deși funcționează la fel de bine și independent, ele sunt strâns înrudite și dublate, la începutul lui 2018, de ecranizarea romanului, în care autorul/cercetătorul/protagonistul romanului joacă rolul principal. În fine, dincolo de dialogul universului romanesc cu realitatea socială/ biografia autorului, dialog care comportă niște corespondențe flagrante, dar pe care, în virtutea convenției literare, trebuie să le punem în paranteză, Soldații a dat de trei ori lovitura: 1. Fiindcă are loc în cartierul Ferentari al Bucureștiului, o zonă rău-famată, pe de-o parte stigmatizată hiperbolic, iar pe de altă parte păstrată într-un raport de inferioritate cu centrul, pentru care rămâne, în forța inerției, o terra incognita. Tematicile atinse sunt penuria, ostracizarea, criminalitatea, precaritatea spațiilor locative, discriminarea păturii sărace etc. 2. Corelată cu sărăcia cartierului Ferentari, romanul ridică problema rasială: iubitul protagonistului din roman e de etnie romă, cartierul e populat, am crede, preponderent de țigani. În contextul de față, însă, dimensiunea rasială e tratată fără urmă de ostentație sau retorică stângistă și, în sfârșit, 3. Homosexualitatea protagonistului, care triplează forța subversivă a narațiunii în contextul homofobiei, rasismului și disprețului burgheziei românești pentru manele.

Dintre aceste trei paliere, primele două sunt invocate și comentate pe parcursul lucrării, reușind să comunice lucruri destul de relevante și triste pentru societatea românească. Dacă în anii ʼ90 protomanelele erau ascultate naiv sau din simplă plăcere ambientală – fiind o constantă a teraselor – , începând cu a doua jumătate a primului deceniu douămiist, asociate reducționist cu ignoranța și nevoile simple, grobiene (bani, femei, valoare), manelele au fost ostracizate și alungate în zona pop, urmând ca apoi să dispară și de acolo: „după ce genul devine obiect al panicii morale, manelele dispar de pe canalele de muzică pop – dar intră în atenția televiziunilor generaliste (Antena 1, Pro TV) sau, mai ales, a celor tabloide (Acasă TC, Kanal D, OTV), televiziuni care, în emisiunile mondene, invită maneliști în studio”. Societatea românească, prezumat emancipată, burghezia care și-a rafinat după tranziție gusturile muzicale, îndreptându-se spre alte genuri, a repudiat maneaua în virtutea unui moralism suspect. Iar acest moralism poate fi pus pe seama mai multor factori. În primul rând, manelele, asociate cu etnia romă, s-au confruntat cu rasismul societății românești pe fundalul retoricii conform căreia romii, ajunși în Uniunea Europeană pe diferite canale, s-au dedat activităților infracționale, deteriorând imaginea națională în străinătate. Un alt factor este caracterul prezumat superficial al genului, care ar susține valori și comportamente deviante, grobiene, stupide etc. Rezistența la „manelizarea” României, susținută de voci cu autoritate din zona culturii (Gabriel Liiceanu, printre alții), a demascat ignoranța ascultătorilor și producătorilor de manele deopotrivă, aruncând un stigmat asupra unui întreg grup sociologic. Ascultătorii și cântăreții de manele au fost și sunt asociați cu un strat social inferior, cu activități infracționale și un stil de viață promiscuu, caracterizat prin îmbogățire rapid și moral îndoielnică. Acest lucru a dus la realitatea tristă că „după 2000, maneaua ajunge în atenția mediei, joacă în lumina reflectoarelor, dar în circuit cvasitabloid”. De altfel, în 2005 apar, discută Schiop, posturile Taraf și Favorit. Lucrând în regim independent, fără susținere din partea industriei muzicii mainstream, cele două platforme au desemnat, prin marginalitatea lor, ghetoizarea fenomenului. În prezent, manelele ocupă un palier informal; piratate de pe internet sau ascultate pe Youtube, monetizarea lor se produce încă pe calea evaziunii fiscale, sub forma dedicațiilor de la nunți. De bună seamă, receptarea e dominată de clișee.

Referitor la protomanelele nouăzeciste, Schiop remarcă și faptul că ele comemorează și reconstituie un bagaj nostalgic comun: experiența colectivă a armatei retrăită prin Albatros, cătănia ca ultim adevărat rite of passage pentru cei născuți în comunism, penuria și inflația tranziției, precum și mutația de la lupta de clasă – găselniță ideologică creditată de nimeni în afara ideologilor – la lupta pentru bani – resimțită de toată lumea, de unde impactul ei – . Argumentul e următorul: viața socială a anilor 90 s-a coagulat în jurul teraselor și barurilor, din ale căror boxe se auzea tocmai acest gen de muzică. De remarcat că aceste protomanele nu posedă același caracter conflictual și uneori agresiv al manelelor de mai târziu, când cântăreții de manele devin trubaduri afiliați diferitelor ramuri ale lumii interlope, cărora le rămân fideli în virtutea codului moral care domină acest câmp social. Tocmai fiindcă lumea interlopă se constituie, dacă îl credităm pe Schiop, după modelul mafiei italiene, pe care o emulează cu orice ocazie, dominată de ierarhii clare, de șefi, locotenenți și simpli soldați, valori precum onoarea joacă un rol foarte important. Cântăreții de manele laudă în versurile manelelor averea și meritele ascultătorilor, stigmatizând ostentativ dușmanii într-o strategie de creștere a capitalului simbolic. În unele cazuri, lauda merge până la absurd, stilul de viață portretizat în versuri devine rizibil prin exagerare, trădând o intenție parodică.

Schiop distinge două mari categorii în cadrul câmpului social al ascultătorilor, respectiv al cântăreților de manele: pe de-o parte se află interlopii, de cealaltă parte bagabonții; pe de-o parte mafioții civilizați, iar de cealaltă parte mafioții vulgari. În ceea ce privește universul de discurs, există o variantă hipermasculinizată, care împinge până la grotesc stereotipurile manelistului: dur, nestatornic, violent și limitat. La polul opus al spectrului se află fițosul, manelistul de-o nonșalanță firească, elegant, metrosexual, gentil și inteligent, „un gen de om pentru care șmecherie înseamnă în primul rând vrăjeală și seducție, nu tunuri și inginerii economice”. Dacă pentru manelistul hipermasculin importante sunt abundența împinsă până la prost-gust și afișarea ostentativă a statutului, pentru fițos contează șarmul, prestanța socială și valorile familiale. În aceeași notă, Schiop punctează și faptul că ascultătorii de manele nu formează o subcultură conștientă de sine, precum cea a punkiștilor; afilierea la grup nu se produce, genul nu își generează un stil de viață propriu. Mai degrabă poate fi vorba despre o scenă alcătuită dintr-un public eterogen, al cărui gusturi muzicale acoperă mai multe genuri, fără să se oprească exclusiv la manele, posedând „granițe fluide, (dar) capabil de a îngloba și zone din afară”. Vorbind despre tendințele contemporane ale manelei, cercetătorul remarcă recuperarea lui de către mediile intelectuale, fapt care desemnează ori lenta lui canonizare, ori emergența unui fetiș cultural izvorât din snobism. Tinerii, ascultând manele ironic sau din plăcere melomană, le creditează ca „muzică adevărată” doar declarativ, în parte în virtutea unui stângism cool, în parte din condescendență cultă și solidaritate jucată public: „Pare o evoluție încurajatoare; pe de altă parte, poate fi și un semn că genul a devenit deja trecut, iar tinerii din zona boemei alternative fac, de fapt, o arheologie a perifericului.”

Instrumentarul stilistic al lucrării topește în el registrul metaforic al descrierii biografice. Distanța dintre observator și obiect se șterge. Dacă vreți, e teorie gonzo. Își atinge scopul, însă nu abundă de rigurozitate științifică. Anecdota personală se amestecă cu preferințe muzicale personale și bias-uri vizibile, uneori reclamate ca atare de însuși autor. Multe argumente se susțin numai prin cuvântul lui, fără date statistice, declarații sau referințe bibliografice: „pe facebook, contactele mele feminine postează invariabil manele din această categorie, pe care le alternează cu piese dance sau house la modă”. Într-un fel, cercetătorul rămâne fidel obiectului studiului: fără a fi pe deplin informal, registrul apelează la foarte mulți itemi lingvistici proprii fenomenului, fără ca o explicație prealabilă să dea seama de diferențele semantice dintre ei (binomul bagabonți-șmecheri, de exemplu). Pe de altă parte, acești itemi fac deja parte din conștiința comună și nu necesită explicitare, chiar dacă asta conferă întregului demers un aer neavizat. De remarcat este și o propensiune spre metaforă, cu precădere evitată în convenția registrului teoretic pe care îl pretinde o teză de doctorat. Fără a mă erija în avocatul diavolului, picanteriile stilistice au dublă valență: apropie teza de roman, o fac mai digerabilă și îi asigură un public mai larg. Ceea ce ar reprezenta în mod normal o abatere de la normele stilului științific devine un factor care ușurează accesul la obiect. Respectiv, cartea poate funcționa pe două paliere: atât ca succes editorial, cât și – la limită totuși – ca produs valid conceptual. Iar referitor la Teorie, chiar și autorul își permite ușoare ironii la adresa ei. La un moment dat citează aleatoriu din Nietzsche în felul următor: „ … cum ar zice Nietsche (sic), dincolo de bine și rău: «E lovitură, e nebunie,/ Tot ce facem noi se cheamă superșmecherie» … ”. La fel de nonșalant și random apar și Harold Bloom și Walter Benjamin. Referințele acestea nu poartă niciun rol în economia tezei, ci trebuie privite ca name-dropping ironic.

Demers insolit, carte despre manele, anexă la roman: încadrările sunt derizorii. Cartea poate fi citită atât de un public avizat, cât și de cei care vor să-și împrospăteze playlistul. Văzută ori ca o completare la Soldații, ori ca lucrare științifică independentă, Șmecherie și lume rea ar trebui să deschidă una din cele mai incitante discuții culturale din România postdecembristă.

___________________

*Adrian Schiop, Șmecherie și lume rea. Universul social al manelelor, Editura Cartier, Chișinău, 2017.

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 32-34]