Cel mai recent volum semnat de Carmen Muşat, Frumoasa necunoscută. Literatura şi paradoxurile teoriei*, implică (şi probează) existenţa unui proiect de autor, a unor linii de demarcaţie şi de interes. Raportarea literaturii şi a teoriei la „sistem”, la istoricitate, şi catapultarea lor în vâltoarea cotidianului au preocupat-o în mod constant pe cercetătoare, de la studiul despre Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească (Paralela 45, 2002), la origine teză de doctorat, până la interesul pentru „umanitatea” criticii de identificare profesate de Lucian Raicu (v. antologia comentată Lucian Raicu: dincolo de literatură, Hasefer, 2008).

De altfel, preocuparea pentru reflecţia critică, ontologizantă, de tip Raicu, şi căutarea în permanenţă a limitei de la care literatura devine „mai mult decât literatură” constituie puncte de plecare şi în traseele propuse de Frumoasa necunoscută. În buna tradiţie a aceluiaşi posibil maestru, autoarea studiului dezvoltă meditaţia spontană pe marginea scrisului şi a teoriei în paralel cu exerciţiul interpretativ cel mai concret. Singura distanţă notabilă dintre cei doi comentatori ţine de fatalitatea istorică şi este aceea dintre critica existenţialistă postşaizecistă şi cea poststructuralistă, cuantificabilă în faptul că Muşat se fereşte cu precădere să elimine balansul critic, întru totul conştientă de faptul că „reprezentarea literară survine la intersecţia realităţii exterioare cu lumea interioară a autorului, cu cea a receptorului şi cu limbajul” (p. 18). Raicu nu era atât de interesat de păstrarea acestui echilibru „politic corect”, eschivându-se metodic nu doar de la păstrarea aparenţelor, ci şi de la limbajul de specialitate: dezinteresul său faţă de tehnicile şi procedeele literare este motivat prin căutarea – cvasimistică – a umanităţii genuine a operei. (Din ce observ, în căutarea acestei „reumanizări” s-a înscris şi Mircea Cărtărescu, tot mai interesat în ultima vreme de consecinţele acestui conflict al orgoliilor, de faptul că literatura nu poate, totuşi, înlocui realitatea, că nu este doar o artă a cuvântului, cum înclinau să creadă prozatori din linia Vladimir Nabokov – Radu Petrescu, ci contează şi acea forţă interioară cu care se atacă marile teme, intuiţia superioară a condiţiei umane, aşa cum o priveau, de pildă, Dostoievski sau Kafka).

Prin urmare, trei componente se înşurubează cu necesitate în discursul meta-teoretic propus de cartea lui Carmen Muşat: dimensiunea subversivă (obsesia raportării permanente la sistem), dimensiunea narativă („umană” şi mărturisitoare) şi dimensiunea didactică (la modul superior).

Ponderea primei componente enumerate mai sus pare a fi decisivă. Şi cu aceasta mă întorc de unde am plecat, la concentrarea interesului cercetătoarei asupra unei întregi serii de concepte relevante pentru conflictul dintre literatură şi sistem: subversiune, opozanţă, obedienţă, disidenţă, rezistenţă, teoria secundarului, teoria literaturii ca instrument de propagandă, canonul şi literatura exilului etc. În chip logic, pe acest palier, demersul propus de Carmen Muşat pare a se situa între mai vechile (şi noile) preocupări ale lui Ion Simuţ (de la nouăzecistele Incursiuni în literatura actuală şi până la recentul op, Literaturile române postbelice) ori ale Sandei Cordoş (Literatura între revoluţie şi reacţiune, În lumea nouă, Lumi din cuvinte etc.). Şi totuşi, ceva o ţine departe pe autoare de experimentele sociologizante. Să fie oare cartea ambiguităţii proustiene jucată în defavoarea cultului impersonalităţii, exaltat de cuplul Valéry – T.S. Eliot? Să fie oare votul de blam acordat instrumentarului structuralist, în dauna căruia sunt însă preferaţi formaliştii ruşi, care – ne atenţionează autoarea – nu au negat niciodată istoricitatea implicită a operei de artă? Să fie oare permanenta „orientare către viaţă”, simpatina secretată în preajma catalizatorilor Raicu, Bahtin, Auerbach, ori faţă de obsesia lui Osip Mandelştam pentru ruptură, discontinuitate şi interval? Este evidentă selecţia ţintită a acestor autori îndeobşte recunoscuţi (şi) pentru caracterul incomod al discursului lor în relaţie cu „sistemele” pietrificate în certitudini.

Autoarea se războieşte, de fapt, cu supoziţia că teoriei îi lipseşte dintotdeauna dimensiunea istorică, cu convingerile pe care, să fim cinstiţi, le auzim şi astăzi redate în stânga şi în dreapta cu suficienţa binecunoscută, în veşnic intermitentele discuţii de „filosofie literară”, mai mult ori mai puţin private. Conform acestor enormităţi deopotrivă resemnate şi conspirative, nimic nou nu mai este posibil după Aristotel, marea literatură europeană se încheie odată cu Thomas Mann ş.a.m.d. Acestei amânări la nesfârşit a prezentului imediat, parţial explicabilă sub o dictatură (vezi încercările disperate ale lui Noica în legătură cu aşa-numita „cultură de performanţă”), i se opune Carmen Muşat, chemând în ajutor luminile şi umbrele secolului inspirat denumit drept „secolul teoriei literare” (p. 45). Hărţuiţi în fel şi chip de mediul represiv în care au trăit, Auerbach şi Bahtin devin personaje-etalon în această pasionantă naraţiune critică. Sunt citiţi şi înţeleşi în special prin prisma mesajelor lor cu caracter politic lansate peste bord, prin acele „sticle ale căpitanului Grant” care provoacă interesul teoriei pentru reflectarea „lumii pe dos”, a „carnavalului perpetuu”, pentru underground şi pentru strategiile subversiunii. Merită să ne aducem aminte aici că aceleaşi strategii l-au preocupat, între alţii, şi pe Andrei Terian (v. Critica de export, Muzeul Literaturii Române, 2013). Dialogismul, compensativul, răstălmăcirea, răspărul, marginalul, banalul, secundarul devin acum, în linia deschisă la noi prin Virgil Nemoianu, mărci nu doar ale discursului subversiv, ci şi ale literaturii înseşi. Sunt discutate, tot pe acest palier, complicitatea autor – cititor, aşa cum este ea înţeleasă la Paul de Man, valenţele subversive ale teoriei literare la Jonathan Culler şi echivalenţele survenite între relaţia critică şi cea etică. Una dintre izbânzile cărţii se naşte în chip firesc de aici, şi anume din ne-teama de a re-pune în discuţie chestiuni vechi de când lumea, fără a cădea nici într-un discurs de sinteză şcolărească, şi nici într-un eseism preocupat exclusiv de valorile exoticului şi ale pitorescului. Reflecţia etică este pusă în pagină prin exemple furnizate de literatură, fără să fie împiedicată de prejudecăţi hiper-estetizante. Bunăoară, nu e de mirare că, asumându-şi la modul cel mai serios perspectiva unui Tzvetan Todorov („Cum să te ocupi de omenesc fără a lua atitudine?”), autoarea călătoreşte cu repeziciune, dar şi cu abilitate, între teme precum structuralismul francez şi problema metafizică a răului.

Responsabilă pentru această izbândă este, într-o mare măsură, şi dimensiunea didactică (la modul superior, nu în sensul tezist-plicticos pe care l-a dobândit termenul) a cărţii. Autoarea aduce în acest sens o bună ilustrare a aplicării dogmei accesibilităţii (în marginea căreia glosa şi filosoful neamţ Hans-Georg Gadamer, v. Elogiul teoriei. Moştenirea Europei, Polirom, 1999) în teoria literară. Accesibilitatea, acest deziderat suprem la care visau şi Toma Pavel (v. Gândirea romanului, Humanitas, 2008) ori Terry Eagleton (v. Teoria literară. O introducere, Polirom, 2008), se numără printre trăsăturile de stil cele mai pregnante ale cărţii lui Carmen Muşat. Maniera, de pildă, în care trece de la Nietzsche la Hugo Friedrich şi Bertrand Russell, şi apoi la Dostoievski, în chestiunea „transcendenţei goale”, mi-a adus aminte, pentru o secundă, şi de Enciclopedia culturii umaniste pentru oamenii grăbiţi a Doinei Ruşti. Nu mi se pare deloc aleatorie nici citarea maximei existenţialiste a lui Martin Buber, părintele personalismului european – nu se ştie cine dă şi cine primeşte –, motto şi formulă canonică în orice proiect ori demers didactic „luminat” (ca să nu spun „ideal”). Studiile reunite în volumul lui Carmen Muşat alcătuiesc o carte de teorie literară, dar nu pentru criticii literari, ci, după formula lui Manolescu, „pe înţelesul celor care citesc”.

Dimensiunea narativă/ subiectivă este cea care închide şi deschide cercul critic. Autoarea evocă, încă din primele pagini, câteva amintiri personale cu valoare de captatio, convinsă fiind, odată cu Ricoeur, că „o viaţă analizată este o viaţă povestită”, dar şi că discursul autobiografic este un discurs al restaurării de sine. În acest sens, formule precum „a povesti despre noi” ori „a ne rememora trecutul” sunt înţelese atât într-un registru grav, ontologic-gnoseologic, cât şi într-un registru cald, cu scopul declarat al „îmblânzirii” teoriei, în favoarea „copilului care am fost şi care, în pofida trecerii anilor, mă însoţeşte încă pretutindeni”. În chip firesc, bulimia (copilărească şi adolescentină) a lecturilor şi a conexiunilor este evocată (şi susţinută) prin neoboseala de a exploata la maximum orice spaţiu ori moment, în favoarea cititului: la volan, la coafor, în tren etc.

Tocmai din această direcţie, a asumării misiunii de „îmblânzire a scorpiei”, survin şi rezervele pe care le-aş avea la adresa viziunii autoarei despre binomul critică – teorie. Fireşte că Mimesis a lui Auerbach este „mai mult decât o carte de teorie literară şi comparatistică”, dar am impresia că aşa sunt toate acelea care trec de cele mai severe examene ale canonului teoriei şi criticii. Şi totuşi, Mimesis se citeşte şi interesează prioritar ca o sumă a gândirii în teoria (literară) a reprezentării, şi mai puţin în alte dimensiuni, pe care Carmen Muşat le-a exploatat de altfel cu succes. Sunt încredinţat, mai apoi, că şi autoarea este întru totul conştientă de faptul că francezii, de pildă, şi în sens larg vest-europenii, nu au într-atâta nevoie de o atare „îmblânzire” a teoriei, cât au nevoie, poate, doar de puţin mai mult bun simţ, după cum demonstra exemplar Compagnon în Demonul teoriei. Pe alte meridiane, teoria şi subversiunea s-au suprapus adesea până la identificare. Dar la noi? Nu cumva ne ascundem în chip nefericit în spatele unei eterne lamentaţii cu privire la „cât de seacă e, amice, orice teorie”? Dacă enumerăm puţinii teoreticieni veritabili („născuţi, iar nu făcuţi”) pe care i-am dat, şi, în general, dacă evaluăm contribuţia noastră la export în materie de teorie literară, rămâne de văzut dacă avem nevoie de o „îmblânzire a scorpiei”, sau avem, mai degrabă, nevoie de a lucra cu mai multă îndemânare şi, poate, cu alte instrumente, la fundaţia unui edificiu care s-a surpat mereu până la ivirea zorilor.

_______________

*Carmen Mușat, Frumoasa necunoscută. Literatura şi paradoxurile teoriei, Polirom, Iași, 2017.

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 30-32]