Nina Corcinschi – Frumusețea violentă a poeziei

Silvia-Goteanschi-734x620

Poezia Silviei Goteanschi transmite impresia unei mișcări de violență interioară, care sfidează limitele pentru a lăsa fluxul imaginației să curgă într-o libertate stihială. Nu e o violență extravertită, orientată asupra celuilalt, ci una a resorturilor lăuntrice cele mai adânci, care tulbură ființa, angajând intimitatea în actul creației pure. Această violență, ca frenezie imaginativă și spasm emotiv, Georges Bataille o întrezărea la baza experiențelor întemeietoare, pe care le considera a fi erotismul și poezia. Fără această violență, se întreba filosoful, am putea atinge limita a tot ce e posibil?

Poetica Silviei Goteanschi pornește din acest impuls răscolitor și inocent al violenței, din „frumusețea mea violentă de care mi-e jenă”. Toate cărțile poetei par animate de-o impetuozitate de meandre pentru care poezia este terenul unde se dau luptele simțurilor și se trăiesc victoriile imaginației, unde devine palpabilă o „fericire tăioasă”.

Antologia Memoria hienei* (Chișinău, Editura „Știința”) impune, începând de la titlu, această poetică a imaginarului violenței, care irupe în energiile sale primare pline de candoare. Prima parte, Attack, e răzvrătirea de Evă care amenință să zguduie lumea din temelii, printr-o ofensivă a feminității și a senzualității descătușate estetic. „Să-ţi spun cine sunt: sunt fluviul Amazon, ba nu, mai bine, Niagara/ (…) Şi am să curg, am să sparg un baraj/ şi-am să mă revărs toată peste Horseshoe. Am să merg mai departe,/ cine ştie, poate voi deveni Marilyn Monroe şi mă va fotografia/ nud Tom Kelley. Am să-ţi trimit pozele, cu toată dragostea./ Să-ţi mai spun cine sunt? Sunt o pădure nebună, tot timpul în mintea ta”. Gustul pentru exces, tentațiile pentru ieșirea din albii sunt întreținute de un imaginar al contrariilor, al suprapunerilor de sens, al lumii văzute cu dioptrii duble, care apropie diformul de sublim, iubirea de ură, viața de moarte. Stările banale și amorfe, gesturile neutre sunt depășite mereu printr-un salt în imprevizibil și surprinzător. Viziunea artistică mizează pe efectul paradoxului: „Dragostea mea pentru tine/ generează un insuportabil sunet -/ un heavy metal într-o chilie,/ ori un cântec religios în tractir”. Aceste mișcări pe contrasens capătă în poezie dimensiunea spectacolului și spectaculosului, intens vizual și auditiv: „Toată lumea care te iubește/ și îți umblă pe creier,/ fredonează încetișor cântecul crimei”. Astfel se desprinde o calitate importantă a poeziei Silviei Goteanschi, pregnanța și vitalitatea, suflul ei proaspăt, adolescentin, încărcat de o energie dionisiacă.

Poezia provoacă deopotrivă admiraţie şi mirare, prin faptul rarisim (pentru că e doar în cazul poeţilor veritabili), că imaginaţia poetei funcţionează (parcă) fără proptelele realului şi fără sprijinul legiferant al unei paradigme estetice. „Legitățile” poeziei Silviei Goteanschi ţin de o inteligenţă artistică neconformă modelor, de un instinct poetic viu şi puternic și de o modalitate de a simți poezia visceral şi organic, ca pe propria ei stihie vitală. Poeta scrie ca și cum ar dansa cu ochii închiși, trăindu-și voluptos frenezia gesturilor, pulsurile ritmului, nebunia mișcărilor. „Dansul” ei în poezie e când lin și odihnitor, când agitat de contraste. Peste tot ne însoțește o poetică a geometriilor interioare, ghidată de capriciile inspirației și fanteziei. „Tot ce încă funcţionează e jocul surprinderii” – iată miza hârjoanelor sale poetice. Poeta are conştiinţa harului ei deosebit, de aceea lumile închipuite de ea se aşază în pagină sigur (încă de la prima ei carte) şi cu un soi de voluptate estetică orgolioasă şi sfidătoare. Fantezia zboară cu încredere spre cele mai nebănuite ascunzișuri, asocierile sunt cu totul frapante, trecerile de la un flash de imagini la altul, de la o undă a emoţiei la alta sunt imprevizibile, configurând un spaţiu liric elastic, versatil, dispus să ia orice formă de adevăr (din multele adevăruri), de viu înţeles sau halucinant absurd.

Așa se încheagă Bambunezia, o lume excentrică a totului posibil, în care, poeta cu „bagheta magică” a fanteziei, e capabilă de orice scamatorie. În orașul ciudat al poeziei, „Știi tu, orașul acela care e doar o fotografie/ în care mergem cu capul în jos și suntem împotriva noastră”, poeta-mag e atotputernică, acolo „Dumnezeu este fiul meu”. Pe nisipurile mișcătoare ale acestui spațiu insolit, personajul liric își trasează și verifică contururile propriei identități, raportându-se ludic și ironic la celălalt. În confesiunea cu Joanna, „prietena mea fără suflet și trup”, jocul de ping-pong al imaginilor configurează din crâmpeie de realitate spectacolul suprarealist al sinelui. „E doar frica, Joanna, o frică migratoare de la tine/ la mine. Hai să dormim, Joanna, mama și tata/ nu vor muri azi. Joanna, dragostea mea e lumea/ celor mai stranii miresme, nu huli. Nu huli, Joanna,/ nu huli credința mea în eter. Joanna, suntem// rodul unei iubiri socialiste, care a dat inele/ membrilor de partid. E doar o frică, Joanna, o frică banală pe care, mai târziu, vom miza. Ah,/ Joanna, știi tu cât de mare-i întunecimea ta?/ Încă puțin, și fața mea va prinde pui de lumină// și un roz sănătos. Joanna, atunci durere va crește/ ca merele pe copaci. Tu vei fi demult un atlas,/ iar ochii tăi, Joanna, chiar ei, îmi vor pune,/ pielea aceasta proastă, pe os. Și-n sfârșit, Joanna,/ în sfârșit, inima mea pitică și crudă, va iubi uriaș” (Joanna se adaptează).

În Concert pentru pian și orhestră, partea a doua a antologiei, cu o selecție de poezii din cărțile anterioare, spectacolul de mișcări și de sunete e și mai descătușat. Poeta se lasă pradă zbenguielii de imagini, plăcerii pure de a trăi întâmplările fanteziei. „Eu nu mă tem de nimeni”, un vers dintr-o poezie din prima ei carte, Minunea care va veni, indică regulile jocului autosuficient, care nu poate fi tulburat de spectrele brutale ale realității. Poeta e prestidigitatoarea cochetă, care propune dramaturgii insolite din imagini fulgurante, lansate ca un foc de artificii. Fantezia urmează logica lui „ca și cum”, constituind surprize vizuale, auditive, cromatice în lanț. Dacă în prima parte a cărții dimensiunea dramatică era predominant retorică și teatrală, în cea de-a doua parte aceasta capătă pe alocuri caracter ontologic. Fără tristeți exprimate, lipsită de orice timbru patetic, poezia anunță, totuși, pe lângă jocul pur al fanteziei, vibrațiile unui tumult interior: „iar eu, știi tu, eu sunt clovnul tău frumos de serviciu,/ eu sunt carnea în care îți înfigi steagul”. Poeta trece, alternativ, de la pactul fantezist-ingenuu cu viața, cu inspirația, cu poezia, la cel grav al vieții, al inspirației, al poeziei. În proiectul vieții, ideea de moarte se insinuează subtil, într-o presimțire viscerală legată de părinți: „Stau cu mama, demult n-am mai stat aşa cu mama,/ să ne coacem, să ne dăm cu creme egiptene/ pe sâni, pe genunchi,/ e o prelingere de lumină în ochii ei,/ ca o scurgere de soare într-un vas de cenuşă”.

Lugubrul e transportat de vehiculele imaginației suprarealiste („Știi, tu, când apuci cu dinţii muşchii mortului,/ fii mai duios, aş putea fi eu acolo”), referința la moarte, când e situată în scenarii existențiale, căpătând densitate semantică și un accent cu adevărat dramatic: „Tata era la vânătoare de raţe, ucidea de câţiva ani cu iscusinţă,/ spunea, cu ochii în sânge, raţele sunt proaste, dar au carnea zveltă,/ o urmărea pe mama cum strânge cu lingura deasupra/ cazanului/ grăsimea morţii”.

Poezia din Memoria hienei este, pe rând, ironic-jucăuşă cu accente dramatice, excesivă în fluxul imaginar şi echilibrată în mijloace, minimalistă chiar. Poeta cu o percepție hulpavă a insolitului şi o nebănuită prospeţime a receptorilor transformă în poezie tot ce atinge. Lumea există pentru Silvia Goteanschi pentru a fi proiectată şi articulată mereu altfel, în geometrii poetice fascinante, în care sensurile se compun și se recompun instantaneu și imprevizibil ca într-o învârtejire caleidoscopică.

Printre efectele poeziei acestei prestidigitatoare sprințare cu o aproape juvenilă agilitate în mișcări, dincolo de surprizele imaginației capabile să ne țină în perplexitate continuă, nu mai puțin importante sunt și fulgurațiile de lamă ale unui abia perceptibil rău de înălțime. Undeva dedesubt uneori se ghicesc și abisurile destinului.

  _______

* Silvia Goteanschi, Memoria hienei, , Editura „Știința”, Chișinău.

 

 

 

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 38-39]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.