dumnelike* e un debut ale cărui efecte vin, aproape în întregime, din construcția scenariilor. Fără să facă din asta un scop în sine, neapărat, Marcel Vișa aderă cu entuziasm la o astfel de „inginerie” compozițională, pe care o pune în practică, în cele din urmă, aproape cu premeditare.

Aspectul studiat al poemelor vine și din repertoriul tematic generos în care se lansează poetul, înainte de a ajunge la acea poetică „internaută” de care vorbește Călin Vlasie pe coperta a IV-a (și care nu atinge, până la urmă, o poziție centrală în volum). Viziunile existențiale ale lui Marcel Vișa, alimentate de reflecții ontologice relaxate, fără prea multă secreție gravă, și de vagi puseuri morale și dileme existențiale, acoperă o gamă largă de preocupări, de la derapaje onirice sumare, la modulații senzuale de criză & accese malițioase post-breakup, la proiecțiiile diverse ale unui imaginar macabru și irizări biografice și, în fine, la răbufniri ale religiozității ca zeflemea și, de aici pornind, la revoltă anti-consumeristă.

Toate aceste „filme” pe care Marcel Vișa le „livrează” cu expansiune și cu o retorică orgolioasă sunt derulate din perspectiva cadrelor de interior, pe care acesta le suprapune pe fundalul mai general al orașului (un spațiu fizic & mental care se vrea „contaminat”, fără perspective). Atâta doar că această poezie a „imperiului tropical de faianță și betoane” nu declanșează efuziuni intimiste prea notabile, ci mai degrabă le înlocuiește cu desenul observației exterioare făcut cu un manierism al reflexiei ce admite vagi reminiscențe simbolistice. Ceea ce nu înseamnă că toată această boemie (cam jucată pe alocuri, e drept) tratată sub forma unei ecuații clasice de tipul viață-moarte-scris-lehamite de a trăi (& câteva tipuri) nu sfârșește, din când în când, în notație a captivității, pe care poetul și-o deconspiră în cheie… romantică: „sunt zile întregi de când n-am ieșit/ stau treaz nopțile schimbând canalele tv/ fumez și privesc luna verde care crește peste blocul vecin ca o/ ciupercă fantastică/ zâmbetul ei radioactiv mă contaminează cu teama că voi/ rămâne (permanent) exilat după zăbrelele celulei// […] sunt zile întregi de când stau întins pe un perete și desenez/ aripi în dreptul ferestrei/ păsări negre se lasă atrase-n capcană se lovesc de ziduri/ rămân captive în tencuială/ le hrănesc cu boabe crescute din lanul de neliniște care mă bântuie”, chemopoezie. A se citi aici doar un caz particular, privit în ansamblu, însă, pentru că după ce își epuizează viziunile interogativ-bântuite de mai sus, poemele lui Marcel Vișa iau calea, undeva în a doua jumătate a volumului, expunerii sarcastice și își redirecționează polemica în virtual și melodramă tehnologică.

E o abordare persiflantă pe care o valorificaseră anterior și poemele de cuplu („trag jaluzelele orașului my cherry/ îmi beau paharul cu absint/ turnat pe trupul tău/ ascult pink floyd/ și caut telecomanda// […] universul nostru-i o pungă de bake rolls/ nedesfăcută/ ne hrănim unul cu celălalt/ până când moartea ne va flămânzi”, universul nostru-i o pungă de bake rolls), dar care are acum o priză ceva mai aderentă, așa cum se întâmplă în anti-„pastorala” digitală din ku vaKa; chiar dacă îi mai scapă, pe ici, pe colo, câte o confesiune de familie sau câte o reflecție despre singurătate & moarte, poetul aderă de-acum, cu interes, la o „politică” personală tehnicizată: „doamne strivește-mă sub bocancul tău militar/ mitraliază-mi curajul de a nu mă înrola în războaiele tale/ am gustat iadul și am devenit dependent/ în paradis cresc ciuperci non-nucleare între degetele ce tastează/ fără sens pe un monitor de un albastru imens rugăciuni// dumnezeu acest pixel mort/ dumnezeu această dezamăgire colosală// […] câtă distanță de la eu la tu/ ce distanță colosală de la Tu la noi/ pixeli/ pixeli morți pe acest ecran HD numit viață/ dumnezeii”, pixel mort. Aproape ca un manifest, poemul acesta traduce cu multă ironie farsa febrilă prin care Marcel Vișa își trece exaltările revoltate. E, oricum, o retorică pe care o dezvoltă cu mare entuziasm și cu o predispoziție experimentală cu o densitate de tip „HD”.

Energia aceasta a vociferării nu se soldează și fără câteva „accidente” în planul construcției discursului. Exercițiul constant al debușeului verbal merge până la a desfășura jocuri de cuvinte și alăturări pe alocuri forțate („rămân apatic în fotoliu sau sting cu podul palmei lumânările/ parfumate/ par fumate tipele care îți urmează și pe care nu le iubesc”, detest lumina și soarele vs. „de explicațiile lor n-are nevoie nimeni/ ei nu CONTează/ conturile lor fiind goale”, poeții nu poartă verighetă), clișee ale imaginarului etc. E o tendință excesivă pe care, din loc în loc, poetul și-o „amendează” chiar el cu luciditate, așa cum se întâmplă în Buddha Zewa, unde puseul cerebral circumscrie și o relație critică cu exteriorul: „pot să aberez la nesfârșit/ tu ia-mi poemele în considerare ca fiind rugăciuni la pereți”. Aș zice însă că, per ansamblu, personalitatea poemelor din dumnelike nu e una cu prea multe auto-reglaje, căci e, mai peste tot, „guvernată” de o agresivitate imaginară barocă.

______________

* Marcel Vișa, dumnelike, Editura Cartea Românească, București, 2017

***

exercițiile de irealitate din poemul cu care demarează debutul lui Ovidiu Komlod din volumul noapte-lumină (Casa de Editură Max Blecher, 2017) anticipează o bună parte din punctele de vibrație ale acestui discurs. Subtile și cu o vocație clinică a autoscopiei, poemele de aici excelează în exerciții de survolare identitară, pe care le desfășoară aproape științific, prin acumularea detaliului neurastenic.

Psihoza lui Ovidiu Komlod amestecă stări imperceptibile și ecuații introspective într-o poezie ale cărei premise principale sunt acelea ale unei poetici a preaplinului și a nervilor întinși. Exacerbarea cu care trasează limitele din jur trimite spre o psihologie a epuizării & refuzului care își decantează sensul sub forma unor bruiaje pe alocuri cu tentă autistă, așa cum se vede și în timp liber: „pe undeva niște bătăi în ventricul/ din țeava chiuvetei picăturile chinezești/ frigiderul accelerând brusc/ îi vine și lui un pic să se arunce pe fereastră/ pungile vor începe să tremure/ tavanul podeaua cuveta pentru legume/ și pocniturile mobilei ca niște crăpături înăuntru/ haine șușotesc în dulap cât de aspră i-e ăstuia pielea// mă pot concentra până la filamentele țipătului/ nimic altceva nu se aude la mine”. „Colecția” de angoase (iar Ovidiu Komlod se poate „lăuda” cu una consistentă) se citește în decupaje exterioare, rar confesate propriu-zis, căci mai degrabă „dezamorsate” printr-o dinamică implozivă. Strategiile acestea de supraviețuire pe care le „prescriu” poemele din noapte-lumină indică, odată, „muncile” zilnice & inutilitatea din jur („e liniștea asta gălbuie stupidă/ stau în ea ca într-o cameră de/ așteptare. ca într-o vilă de lux”, mă trezesc. un poem), iar pe de altă parte, un fond hipersensibil, ai cărui stimuli reacționează la golul existențial prin prelucrarea metaforei disfuncționale. De regulă, o prelucrează poemele biografice (lumină, căldură și pace, măcelarul sau în numele tatălui. fiului. sfântului vid sunt doar câteva „mostre” dintr-un „palmares” negativ), dar ea poate fi depistată și în secvențe senzuale, în care contorsiunea sentimentală prinde contur într-o atmosferă rarefiată: „învelit în perdele cearșafuri în aburii dimineții/ secret rouă prin toți porii/ ajunge să mă gândesc o secundă la tine/ și tot trupul începe să-mi tremure/ de parc-am băut o cafea tare/ și n-aș mai dormi toată viața// mătase perdele cearșafuri în aburii dimineții/ mă scufund în senzația că respir apă/ și sorb acest aer întins între noi/ cu fiecare înghițitură te simt și mai departe/ mătase de neatins în aburii dimineții// nu-mi trebuie decât o secundă/ să-mi învelești inima-n palme/ s-o simt în sfârșit roșie/ stilizată”, mă trezesc îmi spun. E aici și o doză bună de sondare a corporalității, pe care Ovidiu Komlod o practică aproape cu o ardență a reprezentării vizibil în contradicție cu schițele delicate prin care își înregistrează de obicei „cutremurele” intime.

Dacă subtilitatea & rafinamentul derapajului personal sunt „specialitatea” poemelor din noapte-lumină, nu înseamnă că, din loc în loc, versurile nu prind și inflexiuni ceva mai apăsate, însă. În cântec de reazăm, care surprinde aproape sub forma unei arte poetice toată agonia existențială a versurilor – e și unul dintre poemele cu cea mai mare încărcătură –, revolta interioară se consumă direct și cu incandescență, într-o desfășurare de mare forță și viziune, care atinge cam toate nevroziile acestei poezii: „părul îmi curge din carne/ cum carnea dintr-o mașină roșie de tocat/ împing cu toată puterea scursă pe nări/ împing înșurubându-mi plămânii tot mai/ aproape. împing. înot în carcasa fierbinte/ până când literele devin dense și vii/ mai încăpătoare decât un urlet” vs. „aștept acalmia de după depresie/ când următoarea depresie se ridică din carne și sfârâie/ lent” vs. „revelația schizo că nu mă pot semna cu numele moștenit/ exercițiu de obiectivare –// Comlodul în care nu m-am scăldat/ cordonul omfalocal/ virgin” vs. „să nu fii patetic/ să nu pui cuvântul/ în poezie/ să-ți smulgi degetele când îți vine să-l folosești/ să nu faci din singurătate religia curvei de vieți/ nu pune cuvinte în poezie”. Tensiunea identitară și cea biografică, implicit, descriu aici o schemă a disperării egalată ca desăvârșire doar de luciditatea și incisivitatea decupajului fragmentelor.

Cu un substrat livresc difuz (referința la Ioan S. Pop din mă trezesc. lasă-mă singur, finalul á la Kundera, câteva reflecții despre poem etc.), o economie a limbajului care discerne o tăietură echilibrată a versurilor și cu o presiune internă ce reverberează în mici incizii auto-flagelante, poemele din noapte-lumină ale lui Ovidiu Komlod au aerul unor suplicii autentice.

______________

* Ovidiu Komlod, noapte-lumină, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017

 

 

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 40-41]