Pe vremea aceea locuiam singur într-un mic apartament de la marginea Bacăului. Lucram la o sucursală Petrom, nu ca inginer petrolist, ci ca administrator al rețelei de calculatoare. Învățasem singur să pornesc și să opresc un calculator, apoi să intru pe internet, apoi câteva cuvinte în limba engleză, cu ajutorul cărora am înțeles cam despre ce e vorba, când e vorba despre rețele de calculatoare. Toate femeile din Contabilitate și cele de la Aprovizionare erau uimite de cât de priceput eram. Când computerul se bloca sau pe ecranul lui apăreau niște chestii de neînțeles, mă chemau să le scot din încurcătură, și primul lucru despre care le întrebam era:

– Cum l-ați stricat?

– Nu i-am făcut nimic! era răspunsul. Completam un tabel… Și dintr-odată a dispărut tabelul!

– Ați apăsat undeva!

– Nu am apăsat nicăieri! I-am dat numai O.K.!

După faza de anamneză, urma tratamentul propriu-zis. Uneori descopeream fișierul pitit îndărătul altor aplicații deschise din greșeală. Alteori trebuia să-l recuperez din „coșul de gunoi”. Câteodată îl restauram din rămășițele salvate automat de calculator. Încerc să folosesc aici cât mai puțini termeni tehnici, fiindcă asta am învățat atunci de la colegele mele. Dacă foloseam un limbaj prea sofisticat, nu mai înțelegeau nimic și începeau să plângă. De obicei, foloseau greșit mouse-ul sau apăsau din neatenție simultan pe două taste, iar în funcție de ce taste apăsau, puteau închide involuntar fișierul, ștergeau un tabel sau intrau aiurea în altă aplicație – situație pentru care, ca să le intimidez și mai mult, foloseam expresia „cu oiștea-n gard”. Presupun că ați înțeles: eram un impostor, plătit cu un salariu cel puțin interesant. Nu mi-a luat prea mult timp ca să-mi dau seama unde greșeau. De cele mai multe ori, greșeala era că, intrând în panică, începeau să apese la întâmplare pe tastatură, ceea ce bineînțeles că le agrava situația. Am folosit mai înainte cuvântul „anamneză”, care este unul blând sau ipocrit. Poate mai potrivit ar fi fost acela de interogatoriu. Bietele femei mă priveau cu teamă, ca pe o autoritate inchizitorială, totuși îngăduitoare și în cele din urmă eficientă. Nu de puține ori, ca să le demonstrez cât de dificilă era rezolvarea problemei pentru care mă chemaseră, mai apăsam și eu niște taste aiurea, deschideam și închideam anumite aplicații, intram în setări și le uimeam cu ce de butoane găseam acolo, în fine, atunci când nu mai știam ce să fac – se mai întâmpla și asta – opream și reporneam calculatorul. Trebuie să recunosc, cu bărbații nu eram la fel de autoritar.

În viața privată, când ajungeam seara acasă, încercam să lucrez la romanul care să mă facă celebru, dar mai mult navigam pe internet, chipurile pentru a mă documenta. Legătura la internet era lentă, se obținea prin rețeaua de telefonie, uneori așteptai minute în șir să se deschidă o pagină. Așa se face că, de multe ori, ca să pot ajunge – din aproape în aproape, căci motoarele de căutare erau abia la început – acolo unde intenționam, pierdeam ore întregi și mă prindea miezul nopții. Apartamentul meu avea două camere. Țineam calculatorul pe o masă din dormitor, iar în așa-zisa sufragerie, care avea și balcon, intram rar, când trebuia să iau vreo carte din bibliotecă, să aduc murături din butoiul de plastic de pe balcon sau, în fine, dacă se întâmpla să mă doară stomacul și aveam nevoie de o pastilă.

Singurătatea, într-un apartament dintr-un bloc de la marginea Bacăului, mult după miezul nopții, era ceva aproape de perfecțiune. Pe stradă nu trecea nicio mașină, niciun bețiv nu făcea scandal, iar în blocul nostru toată lumea dormea. Dacă n-ar fi fost bâzâitul ca de râșniță al calculatorului, mi-aș fi auzit bătăile inimii și poate că, pornind de aici, aș fi ajuns la niște reflecții mai profunde. Altminteri, mă mulțumeam să joc Solitaire sau să caut pe internet oferte de muncă în străinătate, nu pentru mine, ci pentru diferite persoane care nu găseau de muncă în România – am să vă povestesc altădată ce de aventuri. Una peste alta, singurătatea îmi făcea bine. Când, într-un târziu, închideam calculatorul, mă ridicam de la masă și stingeam lumina, ochii îmi erau plini de fosfene. Vedeam prin întuneric tot felul de urme ale unor ființe eterice și, ca să mă distrez, le întrebam cu voce tare cu cine au treabă.

Veți înțelege cât de uimit am fost în noaptea aceea când, în timp ce mă pregăteam de culcare, după ce petrecusem mai multe ore la calculator, și e drept că în timpul ăsta fumasem aproape un pachet de țigări, am intrat în sufragerie și am găsit un bărbat dormind pe canapea, cu fața la perete, un străin. S-a trezit și, când s-a întors, am văzut că era mai în vârstă decât mine, aproape bătrân, dar nu propriu-zis moșneag. Nebărbierit de mai multe zile. Cu o bonetă de lână pe cap, îmbrăcat cu un pulover verde și niște blugi nu tocmai curați. Pe canapeaua mea, în apartamentul meu.

– Ce faci aici? l-am întrebat alarmat.

– Mă odihnesc.

Nu mă așteptasem la un răspuns atât de simplu. Inima îmi bătea cu putere și, ca să mai câștig timp, mi-am dres glasul.

– Cum ai intrat?

– Pe ușă.

Știam foarte bine că e o minciună. De fiecare dată când ajungeam acasă, prima mea grijă era să încui ușa, fiindcă circula zvonul că niște cerșetoare din Maramureș umblau și șterpeleau din locuințe ce le venea la îndemână. Apoi dispăreau fără urmă. A fost și un articol vehement în ziarul județean despre ele. Cu această ocazie, am aflat că nu erau din Maramureș.

– Ușa e încuiată, zisei.

– Da? se miră el. N-am observat.

Se ridică fără grabă, se întinse, mi s-a părut chiar că a și oftat un pic, apoi se așeză pe marginea canapelei, într-o poziție care mie personal îmi amintea de Gânditorul lui Rodin. Adică sprijinindu-și un cot pe genunchi și cu bărbia în podul palmei. Cu alte cuvinte, n-avea deloc intenția să plece. Asta mă punea în dificultate.

– În mod normal, ar fi trebuit să-mi ceri încuviințarea de a intra în casa mea. Totuși, e casa mea!

– Ești cam nervos, te doare stomacul și ai hemoroizi, răspunse el. Nu mai fuma și nu mai bea atâta cafea.

– De unde știi că mă doare stomacul?

– Sunt un înger.

Abia în acel moment am observat că, deși nu apucasem să aprind vreun bec, în cameră era o lumină ca de neon, ca și cum Luna ar fi venit și s-ar fi așezat direct pe pervaz.

– Aha! Păi, atunci se pune altfel problema. Orice înger vine cu un mesaj. Ai vreun mesaj pentru mine?

– Deocamdată, nu.

– Chiar așa, nimic?

– Nimic.

– În cazul ăsta, dă-mi voie să te întreb la ce ai mai venit.

– Am o treabă aici în cartier, aștept să se facă dimineață. Și până atunci, m-am odihnit nițel.

Ca să-mi dau seama dacă vorbește serios sau își bate joc de mine, încercam să-l privesc, dar oricât mă străduiam, nu reușeam să-i disting trăsăturile, pe față îi rămânea mereu o umbră ca o pată. Îi vedeam numai jumătate din obraz care, așa cum v-am spus, era nebărbierit. Am tăcut câteva momente, gândindu-mă la ce i-aș putea cere în schimb pentru găzduire. Prin cap îmi treceau tot felul de idei. Însă, înainte de a-mi exprima eu vreo dorință, el se ridică și mă anunță pe neașteptate că trebuie să plece.

– Cât e ora? mă mai întrebă, în timp ce se îndrepta spre holul îngust unde își descălțase, la intrare, adidașii.

Abia atunci am observat, urmându-l, că în cuierul din hol agățase un fel de geacă ieftină, din imitație de piele, care avea imprimat pe ea un desen ciudat. În primul moment nu mi-am putut da seama despre ce era vorba. Abia după ce el s-a încălțat și și-a pus geaca, am avut senzația precisă că vreo câțiva din ochii fosforescenți desenați pe haina aceea clipesc. De fapt, nu erau desenați, ci lipiți ca niște abțibilduri sau ca niște solzi, și toată geaca îi era plină de ochi. Totuși, înainte de a ne despărți, l-am întrebat:

– O să ne mai vedem?

– Bineînțeles, răspunse el.

Pe urmă, când am rămas singur, am găsit pe jos unul din solzi, probabil se dezlipise și căzuse, sau poate că el mi-l lăsase anume, dar nu mai clipea.

Asta m-a cam pus pe gânduri.

 

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 6-7]