Andrei Vornicu s-a născut la Tîrgu Mureș. Este jurnalist cultural și a absolvit Facultatea de litere (română-engleză) a Universității București. Colaborează la „Dilema Veche”, „Adevărul” și „LiterNet”. A coordonat antologia „La final, Moartea strigă: Bis!. Trei piese de prelungit viața”, apărută la Casa de pariuri literare, București, 2013.

***

PERSONAJ 

Cris, aproape 30 de ani

Hai să-ți spun cum a-nceput totul. Lasă-mă doar să-mi torn puțin vin. Nu pot vorbi cu gura uscată. Așa, acum e mai bine. O să-ncerc să nu mă lungesc, nu vreau să te plictisesc. Mă rog, să-ți pierd atenția. Nu m-am considerat niciodată un povestitor bun, am fost predispus la digresiuni, introspecții, analize exagerate… tot ce poate fi mai nociv pentru o relatare. Acum mă voi debarasa de toate astea, sau cel puțin asta vreau. (Pauză)

Nu mai făcusem sex de patru ani. Patru ani și două luni, mai exact. Pentru unii e aproape o viață de om, pentru alții o eternitate. Pentru mine fusese aproape ca și când n-aș fi făcut-o niciodată înainte. Doar că sexul, odată ce ai început să-l faci constant, cu adevărat, îți intră-n organism. Cică e ca mersul pe bicicletă, nu-l uiți niciodată. Faza e că știu destui care nu s-au dat pe bicicletă niciodată, dar au făcut sex constant. Le-a plăcut mai mult să rupă arcurile decât pedalele. Și-i înțeleg perfect. Când începi să fuți, nu mai poți fără. Adică reziști o vreme, dar lunile, apoi zilele încep să-ți pară din ce în ce mai mai lungi. Îți calculezi trecerea vieții în zilele în care nu te acuplezi. Când fuți, ești bine, sau cel puțin normal. Când nu o faci, începe asta să te fută pe tine. Din ce în ce mai tare. E ca un futai în sens invers care-ți produce doar frustrare și complexe și depresii și începi să privești cu alți ochi cuțitele, flacoanele de pastile, etajul 10, și pe cei care o fac. Inclusiv animalele. Sau proprii părinți. Mi-a trecut prin minte că poate problema mea se trage din familie, din faptul că nu am avut părinți cu o viață sexuală activă, normală, mă rog, sănătoasă. Ai mei au fost separați aproape în permanență, tatăl meu lucra în altă țară, venea acasă o lună pe an, luna aia nu era mereu cea mai fericită, în fine… Trăgând linie, n-am avut propriu-zis nici un model masculin la îndemână, ceea ce cred că ar fi fost important. Cel puțin psihologii susțin asta, și cred că uneori nu vorbesc tâmpenii.

Apoi, firește, am început să dau vina pe mine. Că-s prea ciudat. Că nu sunt suficient de sociabil. Că n-am „papagal“. N-am suficientă încredere în mine. Nu sunt suficient de bogat. Nu sunt suficient de înalt. Nu sunt suficient de „făcut“. N-am maxilarul suficient de pătrat, asta denotă, cică, masculinitate. Sunt slăbănog. Sunt urât. Sunt scund. Sunt mic. Sunt hidos. Sunt respingător. Sunt un pigmeu labagiu mâncător de căcat idealistaltruisttimoratprăpăstiosdepresiv care arată bine și e șarmant dar e un cretin căruia-i curg balele inteligent și cult pedant arogant excesiv obsesiv perfect și deplorabil, perfect inutil… fără nici un sens. Știu, sună a text de maniac dement, sunt de acord cu tine. Sunt perfect de acord! Asta am devenit. A fuckin’ self-made monster.

Totul începe cu un refuz brutal, un șut în coaie care ți le îndeasă-n creier. Iar cu următoarea ocazie, parcă ești mai puțin încrezător în tine. Și, ghinion, că există și ghinionul, nu-i așa, una dintre forțele motrice ale universului, care are grijă ca să nu meargă totul prea bine, să nu se fută echilibrul, ghinionul care intervine și a doua oară. Pac, refuz. Și coaiele îndesate mai adânc în creier. Începi să te gândești că nu mai știi cu ce gândești. Cu creierul sau cu… Apoi treptat, totul începe să se dezintegreze. Te pomenești într-un soi de vid. Iar vidul nu atrage niciodată altceva decât vid. Cunoști momentele în care totul merge OK și parcă tocmai de-asta nu ți se întâmplă decât chestii OK. Când plouă cu bine, binele e abundent. Arunci naibii umbrela și speri doar ca ploaia să nu se oprească. La fel e și cu răul. Pe urmă, și când ai ocazii clare te simți incapabil să mai reacționezi ca înainte, când erai tu. Și depresia sau reținerea se simt în tot ce faci. În tot ce ești. Când privești pe cineva, când saluți, când ridici ceașca de cafea, când îți aprinzi o țigară. Când inviți pe cineva la o cafea sau îi oferi o țigară. Cel puțin femeile simt asta. La fel cum simt când ești activ sexual sau stătut și nefutut. Și, într-un fel, asta decide restul, ceea ce e suficient.

Îți spui c-am fost tâmpit și că nu mi-a dat prin cap să procedez cum orice alt bărbat ar fi făcut-o, adică să merg la curve. Sau te gândești că am rumegat ideea asta, dar am lăsat-o baltă și nu-ți explici de ce. Exact. M-am gândit și n-am făcut-o. De ce? De silă. Oricât aș fi fost de disperat, am rămas selectiv și nu m-aș fi culcat cu orice bagaboantă. Dacă nu mă atrage o femeie, nu mă ajută nici viagra. Și, deseori, trebuie să mă atragă și cu creierul. Cred că sex-appeal-ul pleacă din creier. Uneori nu arăți de milioane, dar ce scoți pe gură te ridică mult. Speram să fi fost și cazul meu, dar se pare că la pizde chestia asta nu prea are trecere. În orice caz, voiam să mă vindec de singurătate și de low self-esteem, și asta s-ar fi întâmplat doar dacă aș fi convins o femeie să mă dorească prin ceea ce sunt. Dacă trebuie să cumpăr asta cu bani, simt că mă vând pe mine. Să plătesc o femeie ca să fie a mea pentru o oră sau o noapte ar fi însemnat să mă umilesc și să mă deprim.

Te-am deprimat? Nu te-aud. Da, simt că te-am deprimat. Așa e. Cred că ți-am stârnit și compasiune. Asta nu era în plan, dar dacă te-am deprimat, e bine. Asta era și ideea. Așa mă vei înțelege mai bine. Dar nu te oftica. De-aici încolo o să râzi. Până la un punct.

Sunt la masă cu celebrul fotograf și am reportofonul pornit. Știu în mare ce vreau să-l întreb, dar ce nu știu e de ce a acceptat până la urmă solicitarea mea de a-l intervieva. Mă privește fix, dar parcă s-ar uita la altcineva. E clar că nu mă vede pe mine. E ceva mai scund ca mine, dar nu e slăbănog. Are figura aia pătrățoasă cu priză la femei. Lui oricum i se rupe. E gay. Presupun că maxilarele astea au priză și la masculi. Asta contează oricum prea puțin. La cât e de cunoscut ar putea arăta ca mine și tot n-ar avea de ce să se plângă. M-a mirosit că sunt falit și s-a oferit în avans să plătească toată consumația. Momentan am luat câte o bere neagră. Nici nu știu de ce fiindcă nu mă dau în vânt după berea neagră. Mă zbat vreo oră să obțin măcar trei răspunsuri coerente de la el și nu reușesc. Vorbește pe lângă, divaghează, e absent sau cufundat în cu totul alte filme. Uneori îmi aruncă câte-o privire țintă-n ochi și-atunci am impresia că știe totul. Că vede golul din mine, golul din jurul meu, golul din ochii mei, simte căcatul din mine cum pute-n tot localul și asta-l face mai sigur pe el și dă răspunsuri și mai debile. Mai vrei o bere? N-apuc să-l refuz că mai comandă una. Nu-ți face griji, plătesc eu. De dragul interviului, accept. Mai este timp să schimb cursul serii. Am venit înțolit cu ștaif s-arăt prezentabil, dacă nu bine, să inspir un dialog cu spirit. Și brusc mă simt ca la un interviu sau o întâlnire deplasată în care nu-mi dau seama de fapt ce caut. Și n-apuc să obțin un răspuns pertinent că suntem anunțați că se-nchide pub-ul, apare nota, nota e plătită, ne trezim în stradă. E răcoare, îmi strâng brațele pe corp și aștept să mă car cât mai rapid de-acolo. Am câștigat două beri și am pierdut două ore. Bilanțul e negativ. Regizorul se oprește la capătul străzii și mă-ntreabă dacă mă culc târziu. Îi spun că de obicei, da. Face un pas spre mine și mă-ntreabă cât de târziu. Îi răspund din reflex că în seara asta nu va fi așa târziu. Mă vede tremurând ușor și își întinde mâna spre cămașa mea. Apucă nasturele descheiat de sus și îmi lipește cămașa ușor de piept. Vezi să nu te ia frigul. Mai face-un pas spre mine. Mă simt lipit de gardul de fier forjat din spate. Îi zic că-mi e deja frig și-ar trebui să plec. Mâna lui lasă nasturele și mi se așază pe obraz. Îl mângâie o clipă de sus în jos și simt parcă lama unui cuțit brăzdându-mi pielea. Mai stai, îmi zice. Mă vede contrariat și mă-ntreabă dacă sunt mereu la fel de agitat. Agitat, zice. Da, de obicei sunt și mai agitat. De data asta cealaltă mână îmi apucă maxilarul meu rotund de copilă și mai face-un pas în față. Îi văd acum ochii albaștri la câțiva centimetri de ai mei. Și un ușor regret în ei: Ești cuminte… prea cuminte. Vocea ușor tremurătoare care nu tremură prea des fiindcă nu e obișnuită cu refuzul. Vocea mea blocată-n piept fiindcă sunt prea obișnuit cu refuzul. Îmi vine să-i zic că nu sunt ca el, că n-are de ce să se oftice inutil sau să se mai ducă-n pula mea și să mă scutească de figurile de VIP cu aere de macho, dar tot ce reușesc să fac e să mă strecor cumva din strânsoarea lui, să-i zic că pierd metroul și să plec fără să privesc în urmă.

Ajung acasă și simt nevoia să mă bag la duș. Las apa să spele locurile în care m-a atins regizorul și îmi dau seama că n-aș fi făcut asta dacă m-ar fi atins o femeie. Aș fi lăsat dușul pe dimineață. Aș fi băut vreo două-trei pahare de vin, apoi m-aș fi pus în pat și aș fi lăsat ca urmele să se impregneze în cearșafuri și fața de pernă. (Pauză) Mai ești pe fir? Ascultă asta… nu ți s-a părut mereu ciudat cum o femeie, chiar dacă e frumoasă ca Mona Lisa și deșteaptă ca un viezure lovit de trăsnet nu e singură decât dacă vrea? Sau, cel puțin, obține pulă dacă duce lipsă. Fără prea mari eforturi. O poți pune într-o bibliotecă, pe un ring de dans, pe stradă, la coadă la moaște, tot se va trezi cineva care s-o dorească, să-i exprime asta și s-o ducă la el sau la ea și să-i regleze bujiile până face febră musculară. Pe când bărbații, chiar dacă arată rezonabil și au ceva în cap, sfârșesc cu ea în mână sau plătind o curvă să îi scoată din belea. De-asta cea mai veche meserie din lume va fi eternă, de-asta trotuarele vor fi mereu spațiile unor schimburi monetare, de-asta Amsterdamul va fi mereu popular. Înțelegi asta? Că eu nu-nțeleg nici să mă tragi pe roată.

Femeile atrag în egală măsură și femei, dar știi asta bine. Femeia are o predispoziție înnăscută spre lesbianism. Cred că e mult mai ușor să fii bisexual dacă ești femeie. Și îți e mult mai ușor să fii selectiv. Pardon, selectivă.

Am avut mereu gusturi bune la haine. La parfumuri. Accesorii. Tot ceea ce adaugă o nuanță estetică corpului uman. Mi-a fost ușor să aleg prima rochie. Apoi două-trei fuste. Brățări, inele, pandantive, cercei, tricouri, bluze, ciorapi, pantofi. Cu și fără toc. Șaluri. Pălării. Ochelari de soare. Ceasuri. Poșete, bine-nțeles. Cu fardurile am avut bătăi de cap fiindcă n-am reușit să prind arta machiajului de la vreo fostă iubită. N-am prea avut de la cine. Am apelat la câteva cărți și niște site-uri. Ce lipsea am completat cu intuiția. Cel mai dificil a fost să mă epilez fiindcă de pilozitate n-am dus niciodată lipsă. Și bărbieritul, pe care nu l-am suportat niciodată și l-am practicat o dată la două săptămâni. Am început s-o fac zilnic. După două ore de preparative în baie, neted ca un cur de nou-născut, cu porii deschiși și rujul în mână, m-am simțit de-odată altcineva. Când am tras fermoarul rochiei bleumarin cu nuanțe sidefii și am urcat pe tocuri am simțit că-mi ies din trup. Mă priveam în oglindă și mă privea un străin ce devenea treptat străină. Apoi pensatul. Fardul de pleoape, mascara, creionul dermatograf extinzând cu o linie curbă fină colțurile pleoapelor. Oja vișinie pe unghiile lăsate mai lungi și pilite cu atenție de bijutier. Încă eram prea timid să apelez la o manichiuristă. N-am tolerat ideea de perucă, așa că mi-am pus o pălărie și am ajustat-o bine pe cap. Sutienul umplut cu vată se contura bine pe sub rochie. Fizicul suplu pe care l-am avut dintotdeauna dădea ideal sub haine, ca un mister lipsit de efort care ar fi încununat dietele celor mai vigilente femei cu kilogramele suplimentare. M-am parfumat și-am pregătit portțigaretul. Am introdus o țigară, am aprins-o și am tras un fum pe care l-am suflat înspre oglindă. Prin stratul cenușiu și semitransparent vedeam o femeie pe care în urmă cu o zi aș fi fost aproape-n stare s-o plătesc ca s-o posed. Iar acum mă posedam pe mine. Mi-am zâmbit și am ieșit în oraș.

Am ales mereu locuri în care să nu dau de cunoscuți, și nu mi-a fost greu. Aveam la fel de mulți prieteni ca un ceas deșteptător. Cunoscuți aveam destui, dar în genere nu mă recunoșteau pe stradă. Iar sub noua identitate nu m-ar fi recunoscut nici într-un milion. În urmă cu câteva zile n-aș fi pus piciorul într-un bar de gay nici să mă fi plătit. Nu mă interesau. Într-un fel mă iritau, în special dacă erau ostentativi și efeminați. Dar acum mă aflam printre ei, cu paharul de lichior sau vin în mână, le urmăream privirile pe corpul meu, pe încheieturile, gleznele, obrajii și genele mele. Îi simțeam ignorându-mă în primă fază, apoi mereu acea a doua privire care depista ce se află ascuns sub rochie, umflătura aia incomodă dintre picioare pe care nici cei mai strâmți chiloți nu o puteau ascunde, și atunci deschideau larg ochii și făceau involuntar un pas spre mine. Și-abia atunci începeam să îi ignor. Și asta mă făcea să mă simt extrem de sigură – sigur pe mine. Și de… satisfăcut. Începeam să mă simt răzbunat. Și asta nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă faimosul regizor de teatru nu s-ar fi dat la mine. Fiindcă nu m-am văzut niciodată dorit de bărbați. Nu mi-am dorit asta și nu m-a interesat. Dar dacă nu ești dorit de femei e reconfortant să fii dorit de bărbați, chiar dacă nu le vei da vreodată o șansă fiindcă nu ești ca ei. Tu vrei doar atenție. Eu vreau atenție. Ceva care să mă facă să mă simt bine în pielea mea. Noua mea piele. Cel puțin asta simțeam atunci. Apoi nu m-am mai gândit la asta. De câte ori am gândit prea mult ceva, l-am distrus. Era bine să nu gândesc deloc, doar să fiu. Femeile au reușit asta. Instinct, carne și încredere. Restul vine de la sine.

Nu-mi luam bani la mine decât atâția cât să mă simt independent. De îndată ce ajungeam în bar, în club sau la vreo sindrofie, toți iubitorii de pulă mă finanțau cu tot ce-aveam nevoie. Deschideam rareori gura, și asta de regulă ca să împac două tabere care erau la un pas să se castreze reciproc ca să mă aibă cât mai aproape. Mă abțineam să râd sau să zâmbesc prea tare fiindcă dantura mi-ar fi dat de gol sexul masculin. Iar lor tocmai asta le plăcea, că eram un mascul sub chip de femeie, o femeie pe care nu o poți avea, un bărbat pe care nu l-ai vrea dacă ar fi el însuși. Compromisul perfect. Vreo doi sau trei inși au devenit mai insistenți și când le-am simțit mâinile pe cur i-am băgat fără rezerve în străfundurile pizdelor mă-sii. Iar asta le-a plăcut. Au mai comandat o șampanie. Mi-am mai aprins o țigară. Le mai băgam o vrăjeală. Curios lucru, dar am început să mint cu adevărat ca un maestru abia când m-am simțit femeie. Până atunci mă trădam la milimetru. Eram atâta de onest și de direct încât devenisem antonimul perfect al minciunii. Nu e cazul să-ți amintesc că dacă e o artă în care femeile excelează și le dau clasă bărbaților, e actoria. Ai să vezi incomparabil mai multe actrițe geniale decât pictorițe, scriitoare, regizoare etc. La dansatoare nu mă refer fiindcă dansul în sine e seducție și iluzie. E tot terenul lor.

Nu te mai agita în halul ăsta că nu te pune deloc în valoare. O să îmi mai torn un pahar de vin și o să-l beau în cinstea ta. Până la urmă, e seara ta, nu? (Dedică) Pentru tine. (Bea)

În scurt timp mă plictisisem până peste cap de incursiunile mele zilnice în lumea poponarilor. N-au reușit să-mi câștige simpatia și nu voiam să prind o aversiune reală față de ei. Erau simpatici în felul lor și cu siguranță i-aș fi agreat mai mult în alte circumstanțe, dar jocul de-a curtatul în context formal mi se părea o lăbăreală insuportabilă. Până când un individ chel și nevrotic, care freca într-una un rozar între degete de parcă era mentă mi-a indicat o tipă și a zis doar Clara. Și-atunci mi-a fost clar. Am simțit-o umflându-se și rochia bombându-se și mi-am pus un picior peste celălalt, am zâmbit cu sfert de gură și i-am zis că-s Cris. Mi-a ignorat mâna întinsă, s-a aplecat și și-a lipit gura de a mea. Mi-a explorat limba cu a ei preț de o secundă bună, cu fermitate, așa cum doar o lesbiană autentică o face, s-a dezlipit de mine, m-a privit în ochi și mi-a zis doar: Trebuie să dormi la mine. Apoi mai vedem. Am reușit să zic un Astăzi? Iar ea mi-a spus că mașina e parcată la doi pași. M-a luat de mână, am urcat în mașină, în zece minute eram la ea, în cinșpe era goală peste mine în patul din apartamentul ei cu trei camere, și abia atunci am simțit că totul capătă un sens. (Pauză)

M-a dezbrăcat și m-a privit din cap până-n picioare. Apoi s-a așezat peste mine și a început să se joace cu arătătorul drept în zona plexului meu solar. Mi-a zis că-i pare rău că nu sunt femeie. Că o atrag până când mă vede gol. E lesbi sută la sută și nu tolerează masculii pe plan sexual. Stând așa, pe mine, am încercat să o pătrund finuț, iar ea s-a ridicat brusc și mi-a zis că am nevoie de ceva de băut. Și de o femeie, dacă sunt hetero. Am fost de acord fiindcă n-aveam de ales. Dar în sinea mea îmi venea să-mi smulg coaiele și să i le-ndes în gură. Poți înțelege asta? Și mai poți înțelege de ce unele dintre cele mai atrăgătoare femei preferă doar femeile? Eu nu reușesc. Sau nu pot să accept.

Nu m-a lăsat s-o fut, dar m-a învățat ce-nseamnă să fii femeie. Cum reacționează o femeie, cum se comportă, cum se mișcă, cum se îmbracă, cum se epilează. Cum își introduce un tampon. Și cum și-l scoate. Am asistat-o și la asta. Trăgeam de sfoară și m-a întrebat dacă nu-mi provoacă scârbă. I-am spus că nimic din ce e firesc nu-mi provoacă scârbă în afară de boală. I-a plăcut asta, dar și-a încrucișat rapid picioarele, să nu devin tentat de ceva. Apoi m-a lăsat să asist la întâlnirile ei erotice. Mă chema să o însoțesc în pub-uri, teatre, concerte, evenimente private, la ea în dormitor, mă recomanda ca prietena ei cea mai bună și voyeur împătimit, iar asta îi suplimenta din plin spiritul de aventură de care deborda oricum. Și astfel aveam ocazia să văd cum femeia pe care o doream din adâncul coaielor mele se acupla cu alte femei pe care le doream aproape la fel de mult. Avea mereu la îndemână o sticlă de ceva, destulă coca încât să pierdem șirul liniilor și MDMA cât să se dedice unui binge-fucking de două zile cu pauze de pahar, țigară, pălăvrăgeală și timp berechet pentru mine să mă masturbez în baie fiindcă din motive inexplicabile nu mă lăsa s-o fac cu ea de față. Și oricâtă oroare am avut față de lesbiene până atunci, acum îmi părea totul un vis dubios din care nu voiam să mă trezesc și regretam pentru prima oară cu adevărat că am în chiloți o pulă deși îmi netezeam cu palme umede tivul rochiei și îmi palpam sânii închipuiți. Urmăream ciudata geometrie vie a trupurilor de femei superbe unite printr-un dildo dublu, limbi și eșarfe înnodate și mă imaginam între cele două corpuri ca un semn de carte între două lungi capitole hardcore scrise de un Henry Miller rupt pe-amfetamine.

Mă-ntorceam într-o seară de la Clara și mă oprisem sub un felinar să-mi verific telefonul închis până atunci și să fumez o țigară. Voiam s-o sun să-i spun că mi-am uitat portofelul la ea. Eram falită și nu aveam la mine decât cardul de călătorie. De undeva din beznă a apărut individul ăla care nu mi-a plăcut din prima fracțiune de secundă. Inițial trecuse pe lângă mine, apoi s-a oprit brusc și-a-nceput să mă studieze. L-am privit subtil cu coada ochiului și mi-am dat seama că știa ce e cu mine. Tastasem 112 și mă pregăteam să apelez, pentru prima oară-n viața mea, dar retardatul parcă mi-a ghicit intenția și din doi pași a ajuns lângă mine și a-ntins mâna. Am scăpat telefonul pe trotuar. Ce faci drăguță, mă scuzi, voiam și io să văd cât e ceasul, ce te-ai panicat așa, o arzi pe prafuri și o dai în paranoia? Am lăsat telefonul jos fiindcă nu voiam să mă aplec. Muistul era-n stare de orice. Și nu mint să zic că nu știam cum să reacționez fiindcă nu fusesem agresată-n viața mea. Nici în copilărie, nici în liceu, nici pe urmă. Nu aveam la mine decât o pilă de unghii, rătăcită-n poșetă. Bine-nțeles, nu trecea nimeni pe stradă. Parcă totul se golise special pentru noi. Individul mi-a făcut semn cu capul înspre părculețul din spate, scăldat aproape complet în beznă. Nu vii la o plimbare, păpușe? Îmi scutură în față o sticluță de coniac. Așa, romantic, bem câte-o guriță, ne spunem povești, ne împrietenim. Hai, că nu mușc, decât la urmă. Îl refuz și-i zic că un prieten urmează să apară-n orice secundă, ne-am dat întâlnire acolo, apoi vom pleca. El zice: Și-ați stabilit să-ți dea bip când apare? Bip, ăi? Și calcă telefonul, îl aud cum se face zob sub gheată, pe asfalt. Las’ c-o să am eu grijă de tine-n seara asta. Voi fi eu prietenul tău. Cel mai bun prieten. M-apucă de cot și mă trage înspre parc. Hai că nu te țin toată noaptea. Ne-mprietenim și noi puțin și gata, poți să mergi la nani. Te conduc eu acasă dacă vrei. Mă smucesc și-i simt dosul palmei peste față. Apoi rujul mânjind dinții și sângele pe limbă. Sunt pe tocuri și mă dezechilibrez. Da’ ce, ai tras la măsea, finuțo? Nu te mai ții pe picioare? Ia lasă toacele și fă-te comodă-aici pe bancă. Îi spun că am nevoie de o gură de tărie. Rânjește și-mi întinde sticla. Trag o gură zdravănă și-l urmăresc privindu-mă cu gura-ntredeschisă. Îi izbesc sticla-n arcadă și-l văd căzând și mă-ntorc să fug și el m-apucă din cădere de braț și mă trage peste el și-mi umflă ochii cu doi pumni și-ncepe să mă-njure de pizdă și mamă și morți și eu urlu și mă trage-n întuneric, pe-o alee și mă pune la pământ și deschid gura să urlu și simt o țeavă de metal înfundându-mi-se până-n gât, și tac. Începe să mă dezbrace cu o mână. Cu cealaltă ține pistolul. Când îl îndepărtează îi spun că n-are tupeu să tragă și că oricum nu e încărcat. Ochii îi sticlesc și trage piedica și văd parcă prin patul armei încărcătorul și în el gloanțe și încep să tremur și încep să-l rog s-o ia ușor, că voi avea răbdare, și îmi cer scuze că am fost o nesimțită și îl rog să mă lase să stau pe spate, să mă ia așa, îmi voi ridica picioarele și fundul, iar el îmi dă jos chiloții și se descheie la șliț c-o mână. Îi iau capu-n mâini și-ncep să-l sărut, îi mușc limba, îl aud scrâșnind din dinți și-i mângâi încheietura mâinii-n care ține arma, el gâfâie, și-a scos-o, îmi ridic coapsele mai sus și gâfâi la rândul meu, să-i placă. Apoi îi prind un șut de tibie în coaie și ăla e momentul în care scapă arma lângă mâna mea. Și e prima armă pe care-o țin vreodată-n mână și îmi bubuie concomitent cu pulsul și i-o lipesc rapid de piept și-apăs trăgaciul.

Zece minute mai târziu, stau pe-o stradă, tremurând, cu rochia zdrențe și telefonul zob în mână. Am la mine toate obiectele personale și pistolul. Voiam să-l șterg de amprente și să-l las acolo, apoi m-am gândit să-l duc cu mine la secție. Să explic tot. Să le zic legitimă apărare și să le indic locul. Nu trecuse între timp nici o mașină, nici un om. Nu existau martori. Și-atunci oprește mașina aia sport, cu două locuri, în fața mea, portiera coboară și mă abordează cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Mă-ntreabă dacă sunt OK și scutur doar din cap fără să zic nimic. Îmi spune să urc în mașină. Scutur din cap. Nu. Mă-ntreabă unde vreau să merg. Îi zic că la poliție. Îmi spune să urc. Iau loc lângă ea și demarăm. Îmi întinde un bax de șervețele umede. Îmi șterg cu atenție sângele de pe față și piept. Tremur în continuare. Mă-ntreabă dacă-l cunoșteam pe agresor. Dau din cap că nu. Mă-ntreabă dacă am arma la mine. Dau din cap că da. Oprim în dreptul unei case. Îi spun că a greșit adresa și îmi spune că e OK. Voi merge la poliție mâine. Îi spun că voi merge acum, că e urgent, că e nasoală. Îmi spune să nu-mi fac griji, e avocată, știe procedurile. Îi cer o carte de vizită. Zâmbește și îmi spune să intru, are suficiente înăuntru. Ar fi bine să mă calmez mai întâi. Intrăm și mă servește cu un pahar de-absint. Apoi încă unul. Mă întreabă dacă nu vreau o cafea. Îi zic că poate mai târziu. Simt nevoia să fac un duș. Vreau să-mi spăl tot corpul și tot interiorul. Îmi pune-n brațe un prosop gros și-mi arată baia. Îi mulțumesc și intru. Dau drumul la apă, o las să mă spele și văd toate nuanțele de roșu alunecând pe gaura de scurgere. Aud apoi un zgomot în spatele meu, perdeaua e trasă și mă trezesc cu străina cea superbă-n cadă. E complet goală și imaginea corpului ei la câțiva centimetri de al meu îmi produce un șoc în vintre. Mă simt brusc bărbat după atâta timp. Tipa se lasă pe vine și mi-o ia în gură. Apa curge peste noi și o văd aplecată printre aburi, strângându-mi fesele cu ambele mâini și zgâriindu-le ușor cu unghiile roșii. Termin în mai puțin de un minut și-o aud înghițind și mă copleșește o senzație de irealitate. Da, ăsta e cuvântul. Pe urmă se spală tăcută, doar zâmbind și privindu-mă din când în când.

Ieșim apoi de la duș și mă ia de mână către dormitor. O sticlă de vin și două pahare zac pe noptieră. Vizavi de pat, un șemineu alb, iar deasupra stă o replică după Sărutul lui Klimt. Spoturi în tavan. Perdele grele de catifea, trase complet. În timp ce mă așez pe pat o urmăresc pe străina mea de vis ca-n slow motion și sunt frapat că fiecare detaliu al corpului ei îmi pare perfect. O focalizez de mai multe ori, să risipesc orice dubiu, orice impresie falsă și simt pe măsură ce trec secundele că mă îndrăgostesc tot mai puternic. Și știu că cei patru ani în care n-am atins o femeie, n-am simțit aroma pielii și foșnetul hainelor lăsate să cadă pe podea nu au nici o legătură cu sentimentul ăsta. Și am convingerea că s-ar putea să fie un eveniment unic în viața mea, irepetabil și de neînlocuit, și ar fi bine să nu pun întrebări, să nu mă îndoiesc și să mă las doar purtat de mișcările ei care mă învăluie. Și cine n-ar fi făcut la fel?

Când am pătruns-o prima oară, cu ochii mei în ochii ei, deschizându-ne gurile simultan și lăsând gemetele alea prelungi să se-ntretaie, cei patru ani de abstinență s-au șters ca un abur. Am făcut dragoste o dată, de două ori, de trei ori, cu lungi pauze de tăcere, în care comunicam doar prin bătăile inimii transferate prin cearșafuri. În momentul în care m-am simțit golit de orice energie și umplut de-o fericire, da fericire, deși era cât pe ce să zic extaz sau beatitudine sau un termen de-ăsta scos din cărți, când am simțit fericirea aia curgând aproape din mine și mânjind patul, mi-am dat seama că eram vindecat. Redevenisem eu. Dispăruseră Clara și homosexualii, rochiile, fardurile și maniacul împușcat de mine. Eram doar eu și minunata mea făptură al cărei nume nici nu i-l aflasem. Am rămas mirat când am aflat că o cheamă tot Cris. Cris de la Cristina? Zâmbește și expiră fumul înspre tavan. Tu ești Cris de la Cristian, nu? mă-ntreabă și îi zic că da. Deși dacă m-ar fi întrebat în urmă cu câteva ore i-aș fi zic că e de la Cristina. Acum nu mai e nici o Cristina. Sunt eu din nou. Același eu, dar totuși un altul, cel ce ar fi trebuit să fiu cu mult timp în urmă.

Uneori e mai bine să știi mai puțin. Alteori e mai bine să nu știi deloc. La fel cum nu știam de ce se întâmplaseră cele ce s-au întâmplat în decurs de nici 12 ore, nu știam nici de ce Cris mi-a zis că m-a luat în mașină fiindcă se îndrăgostise de mine la prima vedere. Inițial oprise de curiozitate, văzându-mă plin de sânge și cu hainele rupte, apoi s-a schimbat ceva în ea după primul schimb de replici. Nu s-ar fi-ntâmplat asta niciodată dacă n-aș fi fost îmbrăcat și aranjat ca o femeie. Și nu înțelegeam de ce. Îți plac femeile sau travestiții? o-ntreb. Îmi spune că nu îi plac femeile, dar îi plac androginii sau travestiții reușiți. Expresia asta m-a făcut să râd o clipă, dar mi-am dat seama că s-a simțit lezată. Am întrebat-o de ce, ar fi putut avea orice bărbat ar fi dorit. Orice femeie ar fi dorit. Orice travestit, orice… Fiindcă n-are rost să te mint, mi-a zis. Tu ce preferințe ai? Femei, răspund. Îmi plac femeile. Mă rog, până ieri am fost un misogin convins. Nu-mi plăceau femeile, dar mă atrăgeau. Acum îmi plac și mă atrag. Sunt bărbat heterosexual. Ești sigur? mă-ntreabă. Normal că-s sigur. Ăsta sunt, ăsta am fost mereu. Ce ai văzut mai devreme a fost o… eschivare, o fugă. O reacție de apărare. Un experiment, dacă vrei. Nu m-au atras bărbații niciodată. Nu sunt nici bi. Privirea pe care i-o adresez o convinge. Se ridică și își ia pe ea un taior de noapte. Vocea îi tremură. Scuză-mă puțin, revin imediat. O ia-nspre toaletă, presupun, și mă lasă singur. Îmi aprind o țigară și simt cum timpul alunecă pe lângă mine. Când revine pășește timid, cu mâinile la spate, are fața răvășită, de parcă ar fi plâns. Se așază ușor pe taburetul de lângă ușă și mă-ntreabă dacă mă voi îmbrăca și comporta în continuare ca o femeie. Nu. Am terminat-o cu asta. Nu m-am simțit niciodată femeie și nici n-am vrut. Sunt bărbat și așa voi rămâne. Îți pot arăta pe net poze cu mine, înainte. Mă vei plăcea mai mult așa, sunt sigur. N-am fost urât niciodată. Am fost doar complexat. Am fost paranoic, bolnav cu capul și cu sufletul. Acum sunt bine.

O chem la mine-n brațe. Îmi spune că nu mă place decât ca femeie. Nu pricep. Și o cheamă Cristian. Stai, că n-aud bine. Cum? Sunt Cristian. Cel puțin așa am fost în mod oficial până acum trei ani. Atunci am făcut schimbarea de sex. Mi-am dorit-o dinainte să-mi fi aniversat majoratul și medicii au zis că sunt un miracol al chirurgiei plastice. Cel mai reușit exemplar feminin pe care l-au întâlnit vreodată. Înainte să mă externeze deja aveau fantezii sexuale cu mine. Știi, ca-n filmul lui Almodóvar, The Skin I Live In. O capodoperă a medicinei moderne. Deși sunt sceptic prin natură, privind-o… privindu-l în ochi în timp ce spune toate astea îmi dau seama că nu minte, și simt cum mă frâng. E unul din rarele momente în care simt că aș comite ceva complet nebunesc. Îi zic: Dă-te-n pula mea! Îți bați joc de mine! Vrei să-mi distrugi seara asta minunată! Și am ochii-ncețoșați de furie și de frustrare, dar îl văd cum lăcrimează și dă din cap. Sorry, așa-mi spune. Sorry. E mai simplu să spui ceva dureros într-o limbă străină, te detașează, simți impactul atenuat. Mă ridic brusc și mă dezechilibrez. Încerc să fac un pas în față și tremur din tot corpul. Cris se ridică de pe taburet și se-apropie de mine. Ai înnebunit, îi zic. Spune-mi că ești o mitomană și te voi înțelege. Pot trăi cu asta. Pe bune că pot. Aproape că simt că te iubesc. Dar nu-mi cere să iubesc un transsexual. Te rog, te rog mult.

Ne desparte-un metru și-acum îi văd clar lacrimile pe obraji. Și mâinile pe care le îndreaptă-n față și, în ele, pistolul. A îndreptat arma spre pieptul meu. Ai îndreptat arma spre pieptul meu. Și-atunci am înțeles tot. Acoperirea ta perfectă. Un maniac travestit lichidează un agresor sau poate pe propriul iubit, se dă drept victimă pe stradă, tu îl preiei și te oferi să îl ajuți, te îndrăgostești de el în urma unei nopți pasionale, iar acesta are o ieșire psihotică în momentul în care îi refuzi întâlniri viitoare. Maniacul se ambalează și vrea să te ucidă, dar tu i-o iei înainte și-i faci felul cu propriul său pistol. Simt cum mă lasă pe loc rațiunea, dar îți spun s-o faci, că oricum mi se rupe. A dispărut orice sens din viața mea. Și eziți, eu mă apropii, mai am puțin și te ating, urli să mă-ndepărtez, îți zic să lași pistolul și să vorbim, pot pleca direct și vom uita complet seara, ne vom uita pe noi, n-are sens să – clic! Apeși trăgaciul. Și pistolul sună-n gol. Speram să nu-mi fi scotocit poșeta și buzunarul ăla interior în care îndesasem toate gloanțele fără să știu de ce, înainte să plec din parcul ăla blestemat. Și tu holbezi ochii și mai apeși o dată pe trăgaci, sperând că poate s-a blocat ceva în mecanism. Și eu mai fac un pas în față și-ți prind un pumn în bărbie. Când te văd căzând pe spate și pistolul aterizând aproape de ușă, mă calmez subit. Ești prima femeie pe care am lovit-o vreodată. Și totuși, n-am lovit de fapt nici o femeie până acum. Fără ironii.

(Scoate pistolul, detașează încărcătorul și îi introduce pe rând toate cartușele.)

Să nu mă înțelegi greșit, chiar nu mi-a făcut nici o plăcere să te mai lovesc o dată-n creștet cu patul armei și să te leg fedeleș, să-ți vâr batista asta-n gură, să-ți lipesc buzele cu scotch și să te țintuiesc de pat. Încă sunt sub șoc la rândul meu. Mai e puțin și răsare soarele și, uneori, un răsărit e cea mai deprimantă imagine posibilă. Simți cum o nouă zi-ți aduce iadul sub tălpi. De-asta și vreau să încheiem rapid. Va fi mai bine pentru amândoi. Regret că te țin în disconfort. Sper că n-a trebuit să… mda… îmi cer scuze pentru asta. Uitasem că oamenii mai au nevoie la toaletă. Vom curăța pe urmă, n-ai de ce să te simți jenat. Jenată? Nici nu știu cum să mă adresez.

Dacă-ți spun că mă simt de tot căcatul, minimalizez. M-am simțit groaznic de nenumărate ori în viața asta, dar niciodată ca acum. În decurs de-o singură zi să fii la un pas de-a fi violat, apoi să-l împuști pe agresor, apoi să fii amenințat cu arma de persoana pentru care poate că ți-ai fi dat și viața la un moment dat, mi se pare puțin cam mult. Eu, care niciodată n-aș fi violat și omorât pe cineva. Dar care aș fi făcut orice pentru cineva pe care îl iubesc. Încă sper că gunoiul ăla totuși n-a murit, ci a intrat poate-n comă sau a leșinat sau a suferit un șoc puternic. Mi-ar fi greu să trăiesc cu ideea că am omorât pe cineva, fie și-n legitimă apărare, când puteam doar să-l rănesc. Crede-mă pe cuvânt. (Pauză) Dar cu tine e altă poveste. (Ridică pistolul și îl îndreaptă spre Cris.) Simt că pe tine aș putea să te împrăștii pe tot peretele ăla fără nici o rezervă. Mă sperie ca dracu treaba asta, dar asta e. Mă crezi? Ha? Da sau nu? Dă din cap dacă da. Sus-jos e da, stânga-dreapta e nu. Deci, da? Da. Perfect. Acum mai am o singură întrebare pentru tine, și cu asta voi încheia. (Trage piedica.) Toată faza aia cu… schimbarea de sex, a fost căcat, nu? Bullshit. Ai vrut să-ți iei futai pe cinste-n seara asta și să-mi faci pe urmă vânt, nu? Te-ai gândit s-o dai original, că la asta nu m-aș fi gândit. Chiar că nu m-am gândit, te-ai gândit bine. Ți-a ieșit. Pe bune că ești tare. M-ai convins, nu vezi în ce stadiu m-ai adus? Apoi toată porcăria cu plânsul și pistolul… pot să trec peste. Acum spune că ești Cris de la Cristina, heterosexuală și ușor debusolată. Știi mișcările. Vreau un sus-jos ferm, convingător. Un mare da. (Se apropie cu arma.) Spune asta și ne vom împăca. Vom umple iar paharele, vom admira răsăritul și ne vom dezbrăca din nou. Vom avea tot timpul. Dar convinge-mă. Fă-mă să cred. Asta-i tot ce vreau în viață. Să pot să cred.

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 162-167]