Ioan Radin Peianov – Oficiul poştal (farsă tristă)

ioan radin

Ioan Radin Peianov, scriitor și traducător bănățean de origine sârbă, e autorul a două volume de proză scurtă, Aventurile tânărului Serafim (1976) și Schiță de portret (1986). La acestea se adaugă și alte bucăți de proză publicate în revistele literare Echinox, Vatra, Steaua, Orizont. A tradus mult din limbile română și sârbă, preocupându-se ca scrieri românești și sârbești să fie cunoscute în România și în țările fostei Iugoslavii.

Ioan Radin Peianov a scris și scenariile TV: Nouă secvenţe din interior (1992); Oficiul poştal (1992), cu care a participat la concursul ATPR. Pentru primul scenariu a primit mențiune. Inspirată din realitatea imediată, farsa tristă Oficiul poștal e construită lent, pe o structură care nu își dezvăluie simbolistica decât în final. Prin dialogurile care se repetă, replicile fără sens, cu o secvență dramatică lentă, piesa aduce în discuție fragilitatea individului într-o epocă în care semenii își văd doar interesul personal, insensibili și preocupați doar de propria persoană. Începutul și finalul piesei sunt în antiteză, de la banalul și ștersul oficiu poștal ajungem la o bodegă cu lumini strălucitoare pe lângă care trece mereu câte un tren, simbol al călătoriilor spre locuri visate. Oamenii se schimbă, peisajul se transformă doar la o închidere de pleoapă distanță.

Scriitor obiectiv și traducător exigent, Ioan Radin Peianov poate fi considerat o figură marcantă în peisajul literaturii deceniilor ʼ70-ʼ80. Proza sa, construită pe un model personal de esențializare a ideilor, este un exemplu de scriere subversivă și moralizatoare într-o epocă de condiționare ideologică.

Phd. Emanuela Patrichi

 

***

Personaje

MOŞUL – cărunt, obosit, trist

Oficianta – nici ea n-are nume: este o parte din poştă

Lenuţa – nurlie, vânzătoare la cofetărie

Un zidar

Viorica, practicantă la poştă

Factorul poştal, ins vesel

Clientul I

Clientul II

Clientul III

Clienta I

Şeful

Ţiganul şef

Mulţime de lume care se perindă printr-o poştă: cu scrisori, colete; pensionari, inşi care vorbesc la telefonul interurban, ţigani, elevi la ciclul I, un cantonier

Oraş ( orăşel) în zona deluroasă. În zare, departe, munţii.

Oficiul poştal ocupă cam o jumătate din spaţiul unui modest Complex de deservire, clădire fără etaj, pătrăţoasă, aflată la marginea cartierului. Alături, despărţită de Oficiu, printr-un zid foarte subţire (se poate comunica prin el), o Alimentară, intrările în Oficiu şi Alimentara se află pe aceeaşi latură a clădirii, cu faţa la calea ferată şi, dincolo de aceasta, la canton şi bariera C.F. Restul de spaţiu al Complexului, în spate, spre cartier, este împărţit de Loto-Prono şi Cofetărie. Loteria şi Cofetăria sunt orientate cu faţa spre şoseaua care străbate cartierul în linie dreaptă: în stânga blocuri, în dreapta un rând de plopi falnici, în spatele acestora căsuţe familiare, fără etaj. Undeva în stânga, dincolo de blocuri, bănuim albia unui râu, peste care e aruncat un pod a cărui cocoaşă se întrezăreşte printre sălcii şi plopi: e un cartier aerisit, chiar cochet, construit în perioada cînd spaţiile verzi dintre clădiri erau încă admise, ba chiar pretinse. În stânga Complexului, faţă-n faţă cu Oficiul, spre râu, clădire cu 1-2 etaje, a unei şcoli, cu gard de cărămidă, câteva spărturi în gard; dincolo de calea ferată, cantonul în care în permanenţă stă un cantonier, a cărui misiune este să coboare şi să ridice bariera de la şosea, conform dispoziţiilor pe care le primeşte prin telefon. Complexul este plasat exact în unghiul format de întretăierea şoselei cu calea ferată. Toţi pereţii exteriori ai întregului complex, sunt vitraţi de sus pînă jos. Între complex şi calea ferată, o pajişte îngrijită cu iarbă deasă şi grasă.

Oficiul poştal nr. 9. Ocupă colţul din stînga al Complexului, spre râu (şcoală). Cei doi pereţi-vitrină, cel dinspre calea ferată şi cel dinspre școală, acoperiţi de perdele alb-gălbui din material sintetic. În dreapta intrării un pupitru lung, de la vitrină până în peretele opus, din cărămidă. Vizavi de intrare, câteva cabine telefonice. La peretele dinspre şcoală (jumătate vitrat, jumătate cărămidă) o bancă lungă cu spetează, îmbrăcată în vinilină. În faţa ei, două măsuţe cu picioare metalice, cu câte un taburet. Pe măsuţe, câte-o călimară şi tocuri: cerneala s-a uscat, tocurile n-au peniţe sau acestea sunt rupte. Dar sunt şi două ghivece de flori.

În colţul din stânga intrării, doi lămâi mari, înfloriţi sau cu fructe.

În extremitatea dinspre perete a pupitrului, un cântar pentru colete, în mijloc, o balanţă pentru corespondenţă. Tot aici, la perete, dar sub pupitru, pe o masă, o minicentrală telefonică. O masă lungă lipită de pupitru, mai joasă, cu 2-3 scaune, la care lucrează oficianta. În peretele din spate, două uşi – (WC şi garderoba personalului). În dreapta, chiar lîngă vitrină, spaţiul rămas între garderobă şi peretele vitrat, acoperit de-o perdea grea de catifea, o masă şi două scaune – rezervate practicantei şi factorului poştal. Partea dinspre vitrină a pupitrului este rabatabilă.

XXX

1

Autobuzul în care se află OFICIANTA, arhiplin opreşte între staţii, în capătul unei coloane lungi de maşini care aşteaptă ridicarea barierei. Întrucît pînă la Oficiu mai sunt doar vreo 100 de metri, ea coboară – cu greu – şi îşi continuă drumul pe jos. Merge pe mijlocul şoselei, pe lîngă coloana de maşini, camioane, basculante etc. oră matinală, abia se luminează de zi. Farurile maşinilor mai sunt pe ici pe acolo aprinse. Cei de la volan: adormiţi, indispuşi, furioşi etc. Se aud înjurături, vociferări, claxonează nerăbdători. Motoarele merg în gol; plin de fum; şuvoaie de pietoni, care au ieşit din tura de noapte.

Ajunsă la canton, oficianta se salută cu cantonierul care stă cu mâna pe manivela barierei, gata s-o ridice de cum trece trenul. Cu prudenţă, asigurîndu-se, ea trece peste linii şi, căutând cheile în poşetă, trece prin faţa Alimentarei; îşi face semne amicale, se salută cu una din vânzătoare, care e deja înăuntru, îşi îmbracă halatul.

Oficianta desface lacătul, intră lăsând uşa larg deschisă, aprinde lumina. Priveşte ceasul de pe peretele din spatele pupitrului – 06.20. Intră în garderobă, după cîteva clipe iese, în halat, cu mătura în mână. Întins pe banca de la peretele opus pupitrului, cu mâna dreaptă sub cap, o priveşte Moşul. E treaz, se pare, de mult. Se ridică, e înţepenit, se freacă la genunchi, îşi freacă faţa în palme.

Între timp claxoanele maşinilor de la barieră se înteţesc. Moşul se ridică, vine la uşă.

Moşul:             (privind spre barieră) Ce bâlci !

Oficianta:        (ieşind din garderobă) Bună dimineaţa, Moşule !

Moşul:             Bună, draga mea (arată spre barieră). Încă n-a binevoit să treacă ?

Oficianta:        (se apropie, cu mătura în mână, de uşă): Întîrzie deja o jumătate de ceas. Acesta întotdeauna are întîrziere.

Moşul: (dă din cap bătrâneşte, îşi scoate ochelarii din buzunar, îi potriveşte pe nas): – Haos total ! Nimeni nu mai respectă pe nimeni şi nimic!(Observă mătura) Vrei să mături? Aseară n-ai mai apucat… Hai, că ies până afară să iau o gură de aer. Mă duc să schimb o vorbă cu deşteptul acela (arată din cap spre canton). Într-o zi o să-l bată măr şoferimea asta!

Oficianta:                    Păi el ce vină are?! Parcă el hotăreşte? Învârte şi el o manivelă, acolo, la comandă. I se spune la telefon ce şi cum şi când…

Moşul:                         Ştiu eu că nu el hotăreşte, da, te pui tu cu lumea ? Lumea vrea ţap ispăşitor, un acar de serviciu ! Mai ales că acarul e mult mai la îndemînă decât ăia care-i dau telefoane… Mă duc să-l taxez de-o ţigară. Nu ştiu de unde naiba face ăsta rost de Carpaţi, că tot timpul are !

Oficianta:                    (se apucă de măturat): Termin imediat. Moşul şi cantonierul sau de vorbă şi fumează, de-o parte şi cealaltă a liniei ferate. Amândoi gesticulează, privesc la rândul de maşini, care aşteaptă trecerea trenului. Oficianta, după ce a măturat, şterge praful, apoi intră în spate, la grupul sanitar. Se aude apa trasă la WC, şuvoiul robinetului deschis la maximum.

                                   Moşul, obosit, nedormit, trist, revine, se aşează la locul lui, se lasă cu spatele pe speteaza băncii, închide ochii.

Oficianta:          (iese cu o sticlă de apă, udă florile): Ce-i cu tine, Moşule? Nu prea ai dormit azi noapte,aşa-i? (Îl priveşte mai cu atenţie). Nu cumva o fi dat o boală peste tine?

Moșul:               (nu aude întrebarea) – Da pe lămâi de ce nu-l uzi niciodată? De când sunt eu aici încă nu l-ai udat.

Oficianta:          Lămâii și-i udă proprietarul. Vine o dată pe săptămână. E din blocul vecin. I-a adus acum vreo doi ani: uite ce-au mai crescut! Ne-a rugat să-i ținem în iarna aia, că la bloc nu dădea niciun fel de căldură. Aici, cât de cât, se mai adună ceva. Și-i mai multă lumină.

Moșul:                        (îngândurat) Ca și mine.

Oficianta:          Ce, ce ca și tine?

Moșul:               Și eu am venit la tine, aici, pentru o noapte. Ar cam fi timpul să mă mut. Să nu-ți fac probleme… mă mai vede careva și te toarnă că ai făcut azil de bătrâni.

Oficianta:          Fii serios! Tu ești aici la tine acasă! Măcar atâta îți datorează Poșta!

Moșul:               Ei, ce merite speciale am ca să-mi datoreze? Da, că veni vorba, aud că noul șef e pus pe treabă…

Oficianta:        Ei, pus pe treabă! Ca toți cei de până acum. Încă n-a dat pe aici. Mai bine …

Moșul:             Las’ că în curând mă mut și eu …

Oficianta:          Ce să te muți? Stai liniștit. Numai mi-e teamă să nu răcești: noaptea cam trage, de la râu…

Moșul:               (îngândurat) A venit vremea. Trebuie să mă mut și eu …

Oficianta:          (se încruntă) Moșule! Vorbești în pilde?! Unde să te muți?!

Moșul:               (zâmbește îngăduitor) Din lumea asta. A venit vremea să trec apa… Că așa zicea și bunicu, înainte de …

Oficianta:          Ce vorbești acolo? Unde să treci apa? Moșule!

Moșul:               M-a chemat. Mi-a dat un semn.

Oficianta:          Cine te-a chemat, moșule?

Moșul:               Zice să fiu gata.

Oficianta:          (ironie blândă) Chiar așa? Las’ că se descurcă el și fără tine. Crezi că n-au alte treburi, mai importante, decât să-ți poarte ție de grijă? (ceva mai grav) Las’ că nu te cheamă încă.

Moșul:               Ba mai bine mă cheamă. Că aici nu mai am niciun rost. Nu mai pot face nimic.

Oficianta:                   Da’ nici nu mai trebuie să faci. Ai făcut tot ce trebuia să faci. Acum mai odihnește-te și tu.

Moșul:               Aici nu te poți odihni. Aici nu.

Oficianta:          Te zbuciumi din cauza lor…

Moșul:               Crezi că nu văd și singur? Nu mai au nevoie de mine. M-au uitat.

Oficianta:          Sunt sigură că te caută. Numai că nu le dă prin cap: unde să te găsească.

Moșul:               Rău e să fii orfan pe lume…

Oficianta:          Moșule, nu te supără că te întreb: tu câți copii ai avut, de fapt?

Moșul:               (zâmbește visător, suspină) Destui.

Oficianta:          Nici tu nu știi, ghiuj bătrân!

Moșul:               (suspină, dă din cap)

Oficianta:          De ce nu te duci tu la ei? Să-i găsești?

Moșul:               Nu se cuvine. Se cuvine ca ei să mă caute pe mine.

Oficianta:          Ar trebui să-i ierți…

Moșul:               De câte ori să-i iert?

Oficianta:          O să te găsească ei, pân-la urmă. O să-și amintească și o să te caute. Și dacă o să înceapă să te caute, o să te găsească.

Moșul:               Știu. O să mă caute și asta o să fie de-ajuns. Au crezut ei că se pot descurca și fără mine: copii ușuratici. Ce, și-or fi închipuit că s-au născut singuri pe ei înșiși?

Isprăvind de udat florile, oficianta iese în fața oficiului și, cu apa care i-a mai rămas în sticlă, udă porțiunea de trotuar din față.

Oficianta:          (revenind) Ce-ai rămas așa mofluz? (după o pauză) Totuși, mai e ceva ce nu vrei să-mi spui. Așa-i? (bătrânul îi evită privirea, ea îl privește insistent, încercând să-l atragă în discuție). Ia spune! Te-o fi văzut cineva azi noapte, întins pe bancă? A fost sectoristul în control și te-a văzut. Așa-i?

Moșul:               N-a fost. Nu umblă pe-aici, că-i cantonierul treaz toată noaptea.

Oficianta:          Las’ că pân-la urmă tot îmi spui tu. Dacă nu acum, altădată.

Moșul:               Azi noapte a tot sunat.

Oficianta:          Cine? Telefonul?

Moșul:               (dă din cap aprobator)

Oficianta:          (neliniștită) La ce oră?

Moșul:               Pe la două.

Oficianta:          Care din ele?

Moșul:               Ăla (arată spre cabina interurbanului)

Oficianta:          Sper că n-ai ridicat receptorul!

Moșul:               Nu, nuu! (mai moale) La început nu. Da’ a tot sunat și-a sunat, se oprea, iar suna … Ca și cum ar fi știut cu precizie că-s aici. Așa că…

Oficianta:          Ce, „așa că”?

Moșul:               Așa că… l-am ridicat pân-la urmă.

Oficianta:          (supărată) Dar te-am rugat special. Ți-am zis că dacă nu sunt eu aici, nu ridici niciun telefon. Oricât ar suna! Și mai ales, în toiul nopții! Of, moșule, moșule. (îmbunată) Câți ani ai lucrat aici? Treizeci? Și eu îți cer să te abții de la boala ta profesională! Ha-ha!! Las’ că nu se-ntâmplă nimic… Totuși, cine Dumnezeu să fi sunat la ora aia?! Și ce, ați vorbit ceva?

Moșul:               Dar n-am scos nicio vorbă. Nici eu, nici … dincolo la celălalt capăt.

Oficianta:          E… Ajunge că l-ai ridicat: te-ai dat de gol!

Moșul:               (sfârșit) Iartă-mă, draga mea. Știi… atâta a sunat, de-atâtea ori a repetat apelul, încât am intrat la gânduri. Am fost sigur că pe mine mă cheamă.

Oficianta:          Pe tine! Cine să te cheme pe tine? Ce, știe cineva că ești aici? Ai dat cuiva numărul?

Moșul:               (se uită-n sus) Poate că știe… O fi apucat să afle… Cineva…

Oficianta:          Bine, și ți-a spus ceva? S-a prezentat măcar? Cine era?

Moșul:               Nimeni.

Oficianta:          Ei, nimeni!

Moșul:               Am pus receptorul la ureche, am ascultat – nu se auzea nimic. Am zis în sinea mea – eu tac ca și cum nici n-aș exista! Ascult cu răbdare până vorbește – dincolo. Dar dincolo, nimic, liniște mormântală! Ei – îmi zic – eu am răbdare. Și aștept.

Oficianta:          (suspicioasă) Și?

Moșul:               Și, a început să foșnească. Ușor, abia auzit.

Oficianta:          Ce să foșnească?

Moșul:               (ridică din umeri, zâmbind puțin jenat) Nimicul.

Oficianta:          Și-ai stat să asculți cum foșnește nimicul?!

Moșul:               Nu, că după asta a început ceva… nu știu cum să-ți spun. Mi-e frică să și vorbesc despre asta…

Oficianta:          Doamne! Ce-a început?! Ce putea să-nceapă? O-nceput să fluiere, să bâzâie.

Moșul:               (din nou zâmbește ușor jenat, parcă) Nu – nu. Era un sunet cum n-am mai auzit. Un fel de fluier parcă (dă din cap a neputință) nu există cuvinte… Știi, un fel de … ca un uguit de porumbei, parcă, sau … nu știu, nu pot să spun. Îmi vine să spun „frumos”, dar asta nu spune nimic…

Oficianta:          S-or fi jucat fetele de la centrală. Au vrut să se distreze…

Moșul:               Nici vorbă. Știu eu toate efectele astea. Zece ani am stat… adică am umblat, la telefoane. Nu-nu. Asta era cu totul altceva!

Oficianta:          Bine, și? Tot n-a vorbit nimeni? Niciun cuvânt?

Moșul:               Și deodată – gata! S-a întrerupt și a amuțit orice urmă de sunet: receptorul era ca o bucată de lemn. Ca pământul: l-am zgâlțâit, am suflat în el, i-am dat pumni aparatului, nimic-nimic! Nici măcar foșnetul ăla al lui.

 Oficianta intră în cabină, ridică receptorul dar nu apucă să-l apropie de ureche, că se aude un hârâit cumplit, care o sperie în așa hal, încât scapă receptorul din mână și nu îndrăznește să-l mai atingă. Receptorul se leagănă un timp ca o pendulă. Intră în cabină Moșul, pune la loc receptorul. Deodată îl apucă râsul, o cuprinde pe Oficiantă pe după umeri și o conduce spre ușă.

Moșul:               Ei, rămâi sănătoasă cucoană, că mă iau și mă duc, să-mi limpezesc creierii.

Oficianta:          Unde o iei cu noapte-n cap? Stai că imediat vine cafeaua. Și cornurile.

Moșul:               Azi mă dezintoxic. Niciun fel de stimulenți: aer proaspăt și soare! Mă duc să-mi fac plimbarea de dimineață.

Oficianta:          Iarăși vă adunați la șeptic? Lecturi în aer liber?

Moșul:               Nimic din toate astea. Azi n-am chef de fețe umane. O iau pe malul apei, în sus. E o insulă dincolo de turbină, un mic rai în mijlocul apei. N-am mai trecut de ani de zile pe la ea. Mi s-a făcut dor: am visat-o azi noapte. Și-apoi ar cam fi timpul să fac o baie, să înot, să mă bălăcesc. O să-ți aduc flori de câmp.

Oficianta:          Moșule! Știi să înoți, sper! Adică, știi bine, nu? Vezi să nu te prindă vreun cârcel!

Moșul:               Nu te teme (iese, făcând semn cu mâna) înot ca o bucată de scândură (se oprește): Hei! Am uitat: dacă mă mai cheamă, să-i spui că vin!

            Oficianta se așează la locul ei, la pupitru, ridică receptorul telefonului de serviciu și formează un număr. Așteaptă cât așteaptă, se întoarce și se uită la ceasul din perete: 06.45. pune receptorul în furcă, se apucă de liniat un caiet.

Intră Lenuța, vânzătoare la cofetărie, în halat, degajată, cu privire obraznică. Femeie între două vârste, rotunjoară, mereu în mișcare.

XXX

2

Lenuța:            (poartă cu nonșalanță tava pe care stau ca bătute-n cuie două pahare cu cafea) Daʼ unde ți-e iubițelul? S-a dus fără să-și bea cafeaua? Sau i-ai dat papucii?

Oficianta:        (fals jignită) Daʼ tu, dragă, nu știi să saluți? Chiar niciodată nu saluți când intri undeva?

Lenuța:            Când intru într-o casă bună salut. Daʼ ce, vrei să spui că n-am salutat? Nu se poate! Eu salut întotdeauna, dacă nu la intrare, la ieșire (pune tava cu paharele pe pupitru). Vezi că-i fierbinte!

Oficianta:        Asta chiar că-i surpriză. N-o să-mi spui că a venit în zorii zilei și ți-a și reparat reșoul!

Lenuța:            (cere printr-un semn telefonul de serviciu, pe care oficianta îl ridică pe pupitru; vânzătoarea formează un număr) Noi am avut deschis ieri! Așa să știi. Daʼ să nu-ți faci iluzii: prințuʼ o venit că-i trebuiau grăunțe. Unde alta! Că mă-sa-i cafegioaică mare! (pune jos recepetorul, formează încă o dată numărul).

Oficianta:          (liniindu-și caietul) Așa, deci! Lucrați și duminica! Păi o să fii declarată unitate fruntașă!

Lenuța:              Eu?! Poate unitate futașă (o pufnește râsul).

Oficianta:          (zâmbind neîncrezătoare) Ei, nu mai spune?! Zău? S-a încumetat prințul? (o pufnește și pe ea râsul).

Lenuța:              (insistă la telefon, e mereu ocupat) N-am timp acum să-ți povestesc totul de-a fir-a-păr (o pufnește iar râsul). Daʼ să treci mai încolo pe la mine: să-ți intru eu puțin în amănunte (râd amândouă excitate).

Se aude un șuierat puternic și prelung de locomotivă. Prin dreptul Oficiului trece o singură locomotivă, alene, ca la plimbare. Se aud nenumărate claxoane. Se ridică bariera, însoțită de dangănul clopotului aferent.

Oficianta:          (pufnind și mai tare în râs) Uite, dragă, de-o oră așteaptă nemernicii ăia la barieră (sughite de râs). Și pentru ce? Pentru un fâs de locomotivă! De manevră! Se fac mari manevre !

Zidarul:             (face un pas peste pragul ușii) Se poate?

Oficianta:          Nu se poate. Deschidem la ora nouă!

                                   Omul în salopetă dă din cap înțelegător, le mai privește câteva clipe cu o mină ironică, apoi o ia la stânga, spre școala vecină.

Lenuța:              Ăsta parcă era din altă lume picat (arată spre cafele). Ce faci, le bei tu pe amândouă?

Oficianta:          Lasă-le aici. Pe cealaltă o dau domnișoarei (apăsat) (Își ia cafeaua, o pune pe masă). Am de săptămâna trecută o practicantă. Cam bleguță încă, dar lucrătoare! De la Mârțești!

Lenuța:              (o pufnește râsul) Auzi, domle! Chiar de la Mârțești! N-o fi cumva de la Pârțești (râde și mai dezlănțuit). Auzi acolo, Mârțești! O-ho-ho!

Oficianta:          Zice Viorica – aşa o cheamă – „Da’ să știți, tanti, că i-au schimbat numele.” Adică numele satului. „Și cum îi zice” o întreb – „Săpata” – zice, iar eu să cad sub masă. (Amândouă râd până obosesc.)

Lenuța:              (trăgându-și sufletul) Mai bine i-ar fi zis Scăpata, Excavata!

Oficianta:          „Ce dragă” – îi zic – „doar nu locuiți pe-acolo în subsoluri”! (iarăși râs)

XXX

3

Viorica:             Bună dimineața!

Oficianta:          Hai, dragă, uite că ți-am comandat o cafea și se răcește de când te aștept. Daʼ ce, pe jos ai venit?

Lenuța:              (strigă în receptor) Laboratorul?! De la „Violeta”. Șefa, dragă, daʼ cine?! Notează te rog: 50 ișlere,. Diplomat – 150. Cum nu se poate?! Daʼ am o școală aici, la doi pași. Păi sigur. Nu, nu. Fără asta. Deocamdată mai am! Mi-e plin depozitul. 100 indiene! Da. Tort de ciocolată. Așa. Cincizeci.

Viorica:             Cu autobuzul, daʼ am stat la barieră.

Oficianta:          Și ce, dragă, n-ai putut să vii 100 de metri pe jos? Te-au durut picioarele? (Lenuța își continuă comenzile)

Viorica:             Ba nu! Daʼ dacă dumnealui n-a vrut să deschidă ușile?! Șoferul! Că, cică, nu-i în stație. O strigat oamenii la el, dar degeaba! O spus că dacă pune mâna pe rangă, vai de noi!

Oficianta:          Și nu s-a găsit un om în autobuzul ăla să-l pună la punct?!

Viorica:             Păi de unde, că erau numai femei, schimbul de noapte de la „Textila”…

Viorica intră după perdea să se schimbe. Lenuța continuă să converseze la telefon, iar în ușă a reapărut zidarul, care stă și se uită, parcă ar spune ceva, dar tace.

Oficianta:        Ce-i dragă: Ți-am spus: după nouă!

Zidarul:           Nu vreau decât niște mărci.

Oficianta:        Dumneata lucrezi aici, în bloc, nu? (arată cu mâna spre școală). Ești de la șantier? Lucrați pe aici, nu?

Zidarul:           Da. Lucrăm. În vecini (arată vag din cap).

Oficianta:        Ei, înseamnă că ești pe-aproape. Vino când se deschide, că n-avem pregătit încă nimic.

Zidarul:           Bine, vin. (mai stă câteva clipe și le privește, apoi o ia din loc agale).

Oficianta:        Ei și ce mai nou la țară? Ce-ți mai fac părinții?

Viorica:           (de după perdea) Păi ieri n-am fost dusă acasă. Că am trebuit să stau să spăl. Am spălat ieri toată ziua, că dacă mă vedea mama că spăl în zi de duminică…

Oficianta:        Daʼ ce, te-a lăsat baba să speli la mașină?

Viorica:           Ba nuu, că în vană am spălat. I s-o fi făcut milă… Vai, tanti! Că n-am apucat să vă spun ce-am pățit cu ăia de la „Nufărul”!

Oficianta:        (rezemată pe spate, își bea cafeaua și fumează).

(Lenuța ascultă pasionată o bârfă, la telefon.)

Eu ți-am spus de la început că ai s-o pățești cu ăștia. Ce, nu știu eu? Așa-i dacă vrei să fii doamnă.

Viorica:           (iese, îmbujorată, de după perdea) Închipuiți-vă tanti, asta-i a treia oară deja! Din primăvară! Mai întâi mi-au „pierdut” o față de plapumă plic. Era dublă. Din damasc! Mi-au dat în locul ei o cârpă, că am și transformat-o în cârpe de praf. A doua oară, acum o lună, mi-au pierdut, iarăși, o față de plapumă și un cearceaf: tot din damasc! Nici n-am mai făcut sesizare. Și-acum, sâmbătă, m-am dus să-mi scot rufele, și când m-a văzut șefa, cică „ești ghinionistă, fetițo”! Iarăși lipsea din pachet un cearceaf de plapumă, cu capac. Din damasc, că toate mi-erau din damasc.

Oficianta:        (zâmbet acru) Ăștia te-au prins de fraieră…

(Viorica parcă vrea să se smiorcăie, i-au dat lacrimile.)

Lenuţa:           (care a ascultat filmul zâmbind) Lasă, fetițo, așa-i când n-ai pe nimeni. Și asta se vede, imediat. Tu ești încă nouă pe aici, las că te ajutăm noi. Adu-mi tu mie bonul ăla și vorbesc eu cu șefa, că suntem prietene (se apropie, o cuprinde pe Viorica de mijloc, o lipește strâns de ea). Doamne, daʼ frumoasă mai ești! Uite-te la ea: plânge! Of, of, of! Știe încă să plângă! Și miroase a lapte proaspăt! (iese repezit. Din ușă) Să vii să-mi aduci mai târziu ceștile. Să nu te mai duci la „Nufărul”! Vă pup!

Viorica:            (zâmbește stânjenită, ștergându-și lacrimile) Doamne ferește! Mi-ar nenoroci toată zestrea!

Își beau cafelele în tăcere. Oficianta fumează dusă pe gânduri. Se apropie de ușă: trece, în sfârșit, trenul. În Oficiu toate zornăie și trepidează: din nou un marfar greu care zdrăngăne și clămpăne infernal.

XXX

4

Viorica:           Daʼ Moșu unde-i?

Oficianta:        S-a dus la plimbare. Nici cafeaua nu și-a băut-o. Nu știu ce-i cu el: n-a prea dormit azi noapte. S-a dus pe malul apei. Tu știi unde-i insula aia, dincolo de turbină?

Viorica:           Am fost o dată pe-acolo, cu barca. M-a dus Relu.

Oficianta:        E departe?

Viorica:           Păi e ceva… Cam un ceas de mers, pe jos. Daʼ dacă umbli cum umblă dumnealui… Să duc ceștile.

Viorica adună paharele pe tavă, intră cu ea la „Grupul sanitar”, se aude apa la robinet. Oficianta s-a așezat la locul ei, în dreptul balanței pentru corespondență. Se apucă febril de treabă: liniază caietul, apoi scrie în el. Viorica iese cu tava și paharele. Liniște. Se aude clopotul de la barieră. E din nou coborâtă. Brusc, Oficianta se întoarce spre ceasul din perete – e 07.25. ridică imediat receptorul, formează un număr.

XXX

5

Oficianta:          Alo? Da, eu. Încă n-ai pornit, mamă? Daʼ ce te tot fâțâi? Da? Bravo. Și-acum o știi? Bine. Cum să nu! Ți-am lăsat zece lei pe frigider. Da. (ascultă încruntată) Bine, am uitat, ce să fac acum? Lasʼ că ți-l cos diseară. Daʼ să-mi aduci și tu aminte. Prinde-l cu ace. Ace cu gămălie. Da-da. Găsești în pernița aia, știi tu, în formă de inimioară. Păi la mașina de cusut. Așa. Bine. Vezi să nu-ți uiți manualul de Geografie: aseară a rămas pe masa din bucătărie. Stai, stai puțin, ai mâncat tot? Da? Bine. Daʼ la ce vă trebuie borcane? Bine, bine. Te pup! Să fii atent la intersecție, auzi? Alo? Alo! (Pune receptorul în furcă, se lasă pe speteaza scaunului. Imediat telefonul sună din nou.) Alo? Da, bună dimineața. Păi îmi trebuie, cum să nu. Nici măcar cerneală, ca să nu mai vorbesc de tuș (devine arțăgoasă). Nici sugativă, nici penițe, că toate sunt răscrăcănate. Da, chiar așa. Păi le-au călărit clienții, da! N-am! Nu am. Sugativă! Timbre! Foarte bine, să vină! La revedere! (trântește receptorul, după câteva clipe sună din nou) Nu, nu pot. Sunt singură. Îl aștept. Sunt detașate. Cum unde, pe litoral, că doar nu la Mârțești. La revedere!

De departe se aude șuieratul locomotivei. Oficianta se ridică, se apropie de ușă și cu mâinile la spate privește spre calea ferată, așteptând trecerea trenului. Rămâne astfel, complet imobilă, mult timp după trecerea trenului, un marfar interminabil, care zguduie tot cartierul: totul zornăie. Brusc, se smulge din starea de totală prestație și se precipită spre masă, se așează și reia, febril, activitatea. Trecerile ei de la starea de imobilism total la activitatea frenetică au ceva de angrenaj mecanic, ceva de robot. Ca și cum cineva ar deconecta-o, apoi ar reconecta-o dn nou la un flux de energie. Se apucă de ștampilat un teanc de scrisori. În acest timp în fața Oficiului oprește o mașină a poștei, coboară un amploiat și aduce o legătură de ziare. Salută scurt, i se răspunde la fel „Si presa centrală?” întreabă oficianta, „S-a pierdut sacul.” – răspunde insul, iese, se urcă în mașina care imediat pleacă.

Oficianta are din nou un moment de imobilism, rămâne cu privirea fixată pe școala din vecini, la care tot sosesc într-una elevi. Deodată tresară, începe să formeze un număr de telefon, ascultă, așteaptă. Nu răspunde nimeni. Se întoarce, se uită la ceas, e opt fără cinci minute. Pune receptorul la loc. Se apucă iarăși de ștampilat plicuri.

                                   Revine practicanta de la cofetărie, ușor agitată, îmbujorată.

XXX

6

Oficianta:        Ei, ai mai băut o cafea?

Viorica:           (parcă s-ar simți vinovată. Nuu. Am mâncat o prăjitură.

Oficianta:        Și te-a întrebat de Relu, nu? (arată din cap spre cofetărie)

Viorica:           Da de unde știți?

Oficianta:        Și tu i-ai povestit tot!

Viorica:           Da. Chiar tot. (se sperie)

Oficianta:        Proastă mai ești tu, fetiță! Văd că-ți faci obiceiul să-ți speli rufele-n public. Ai grijă. La „Nufărul” nu trebuie să-ți duci și chiloții să-i spele mașina.

Viorica:           (supărată) Păi nici nu i-am dus. (vrea să plece)

Oficianta:        Stai puțin. Nu fi așa de sensibiloasă. Ia ziarele astea și sortează-le. Pregătește și banii că trebuie să sosească factorul. Vezi, dacă lipsește vreun ziar, să-mi spui imediat, să le fac scandal. Fii atentă la Sportul: numără-l de două ori. Astea sunt de ieri, că alea de azi nu vin.

Viorica se retrage în nișa de după perdea. Oficianta își aprinde o țigară, se duce la ușă, fumează, apoi face câțiva pași până la Alimentară. Întreabă prin semne dacă au primit ceva marfă, râde. Revine, se așează pe scaunul ei și începe să ștampileze un nou teanc de scrisori.

XXX

7

În fața oficiului oprește un biciclist – e factorul poștal, în uniformă, cu geanta la umăr. Proptește bicicleta de ușă, face câțiva pași spre linia ferată – de partea cealaltă cantonierul îi face semen. De-o parte și cealaltă a linie ferate, strigând și gesticulând, cei doi stau de vorbă de la distanță: fac haz de ceva. Cantonierul arată mereu ceva cu mâna ba în sus, ba în josul căii ferate. În cele din urmă se despart: amândoi dau din mână a lehamite. Factorul intră în oficiu, e genul de om mereu bine dispus, pe care nimic nu-l poate scoate dintr-ale lui. E voios.

Factorul:         Buna dimineaţa, frumoasă doamnă!

Oficianta:        (obișnuită cu stilul factorului) Bună să-ţi fie inima, viteazule cavaler! Iar ți-ai priponit atul la poarta cetății? Vrei să-mi facă zob vitrina într-o zi? Cred că știi și tu ce de parale face atâta sticlărie…

Factorul:         Nu te-ntrista, iubită doamnă. Frumosul prinț e doldora de-arginți (bate cu palma peste geanta goală și ușoară). Iar azi va merge de-a-ncălare, să-mpartă bani la cine n-are!

Oficianta:        Du-te, du-te! Cât mai iute! Că poterașii-ți sunt pe urme. O să mă-nnebunească de cap moliile astea bătrâne și hulpave. Mă mir că n-au apărut încă!

Factorul:         Să șadă-acasă și s-aștepte! Umbla-voi astăzi pân-la șepte!

Oficianta:        (nu ține pasul) Cum dumnezeu reușești să fii întruna așa vesel?

Factorul:         Păi altfel, oare, cum să fii? Umbli cu bani din poartă-n poartă, pe cei năpăstuiți de soartă să-i readuci printre cei vii.

Oficianta:        Totuși, când duci numai ziarele, te cam lasă buna dispoziție. Așa-i?

Factorul:         Eu pensia le-o torn în pungă, ei mie vin de viață lungă.

Oficianta:        O să-mi vii într-o dungă! (râde amuzată) Vezi că sâmbătă iar te-așteptat Nicoară.

Factorul:         Nicoară? Cel pocit? E cea din urmă oară!

Oficianta:        De ce? Ce-a pățit?

Factorul:         Povestea-i lungă! (dă perdeaua la o parte, face semn fetei să-i dea banii de pensii). Să ți-o spun acum?

Oficianta:        Spune-o pe scurt și așterne-te la drum! (iarăși râde amuzată)

Factorul:         (observă absența Moșului) Dar unde-i bravul meu confrate? S-a reîntors la fiicele-i ingrate?

Oficianta:        Pe malul apei s-a tot dus. E-o insulă încolo-n sus.

Factorul:         Aha! A luat-o spre izvoară!

Oficianta:        Ce spuneai, ce e cu Nicoară?

Factorul:         L-au arestat, șnapanu! Prea îndrăgit-a banul! (rămâne pe gânduri, e îngrijorat) Nu trebuia să-l lași. La vârsta lui… E cam departe insula aia.

Oficianta:        Păi ce-i puteam face? Lasʼ că nu-i strică să facă o plimbare. La aer curat. Că nu mai ieșea din oficiu. Parcă era la ospiciu. De trei zile tot pe banca aia zace.

Factorul:         Bine, dar de ce tocmai la insulă? (Fata îi dă teancul de bani. Factorul se retrage să-i numere. Apoi revine)

Oficianta:        Nu-ți face griji. Vrea să se îmbăieze, să se spele și el ca omul.

Factorul:         Păi, putea să spună: îi dădeam cheia să meargă la mine. dimineața nu-i nimeni acasă.

Oficianta:        Stai, stai! Nu pleci fără să-mi spui ce-i cu Nicoară.

Factorul:         A, ce să fie. Știi că îi dădeam în fiecare lună pensia.

Oficianta:        Da. Pensie de boală avea el, nu?

Factorul:         Da. Exact. Deci, lua de la mine pensia de pe urma accidentului. A avut un accident de muncă. Ei, dar mai lua și alocația. Pentru doi copii.

Oficianta:        Are ăla doi copii?

Factorul:         Avea. Că a părăsit-o pe nevastă-sa, da banii pe copii tot el îi lua! Eu – ce să mă bag? Buun! Unu la mână! Doi la mână! Acum un an s-a mutat la Deva.

Oficianta:        Serios?! Nu ştiam.

Factorul:         S-a mutat, a făcut cerere la Oficiul de prevederi sociale de-aici, de la noi, să-i trimită dosarul de pensionare acolo, la Deva. Și i l-au trimis. Si, bine, merci, lua pensia la Deva și fugea iute-ncoace.

Oficianta:        Hai că mă tâmpesc! Nu înțeleg nimic.

Factorul:         Păi nici eu nu înțelegeam. Am înțeles acum: deștepții ăștia de la „prevederi” au uitat să-l scoată din evidență. Așa că mielul a văzut că poaʼ să sugă la două oi. Ceea ce și făcea de-un an de zile! Venea aici, stătea la frate-său câteva zile, în jur de 25 ale lunii până îi dădeam pensia. Și după aia, țuști, la Deva.

Oficianta:        Mare șmecher!

Factorul:         Încă își mai făcea și viză de flotant! Ca să fie în regulă! Gata! Mă duc la oile mele (iese, încalecă pe bicicletă și pleacă).

XXX

8

În oficiu e liniște. Din când în când se face auzit foșnetul ziarelor, pe care le triază practicanta. Apoi clopotul barierei, care coboară. Oficianta fumează, se uită la ceas: în curând va trebui să deschidă oficiul. Se aude o bătaie cu pumnul în peretele dinspre Alimentară, fragmente din dialogul practicantei cu una din vânzătoare.

Viorica:           (de după perdea) A primit cașcaval. A zis să mergem repede dacă vrem, că n-are mult.

Oficianta:        Du-te, du-te. Ia-mi și mie o jumătate.

(Viorica iese, revine cu două pachete identice.)

Oficianta:        Ce ți-a luat atâta? Ești singură. Ți se usucă.

Viorica:           Păi nu pentru mine. Să-i duc sâmbătă la mama.

Oficianta:        Păi ei îți aduc ție caș când vin și tu le duci cașcaval?!

Viorica:           Păi ce să le duc? (ridică din umeri) Le duc ce se găsește (trece după perdea)

Din nou tăcere. De departe, se aude trenul. Oficianta se apropie de ușă, îi deschide larg amândouă aripile, își pune mâinile la spate și urmărește trecerea garniturii. Se aud chiote, fluierături, urlete de oameni beți, sunt izbite sticle goale.

Viorica:           Ce se întâmplă? (speriată, scoate capul de după perdea)

Oficianta:        Recruții, dragă. Se duc și ei la o masă caldă, la un blid de fasole.

Apoi trece după pupitru, coboară partea rabatabilă, se așează la masa și se apleacă asupra unei reviste de cuvinte încrucișate. Din partea accesibilă publicului ea nu se mai vede, ca și cum s-ar fi ascuns îndărătul ghișeului. Din când în când ridică deasupra pupitrului capul, să vadă dacă n-a intrat cineva în Oficiu. Își amintește de Viorica, privește prin perdea, ascultă: nu se aude nimic.

Oficianta:        Viorica! Ce faci? Ai adormit?

Viorica:           Citesc ziarul. Zice de barieră.

Oficianta:        Chiar de asta, de-aici?

Viorica:           Da. De fapt, vorbește de autobuze. Să citesc?

Oficianta:        Hai, citește. Daʼ pe sărite. Poliloghia las-o deoparte.

Viorica: „La data de … a apărut răspuns semnat de directorul tehnic … prin care promitea că se vor lua măsuri … cert este că situația a rămas aceeași. Trebuia să menționez, totodată, că pe linia 14 există două bariere…

Oficianta:        Pe naiba două! Există trei! Nici atâta nu știe. Zi-i mai departe.

Viorica:           … dintre care una, cea de pe șoseaua Termopile … Tanti? Ce e aia? Termopile?

Oficianta:        Ce știu eu! O fi ceva pile electrice? Poate să fie în legătură cu fabrica aia, că tot așa se cheamă.

Viorica:           Nuu… Parcă Termoregulatoare…

Oficianta:        E, ceva legătură tot există. Zi mai departe.

Viorica:           Termopile … zilnic, pe această linie circulă zeci de trenuri, multe dintre ele la un interval de 15-20 de minute unele de altele, timp în care bariera nu se ridică. De pildă, la data de 29 mai această barieră a fost coborâtă între orele 06.45 și 07.40, între…

Oficianta:        Treci mai departe că știm noi asta.

Viorica:           … deci în orele de vârf … sute de oameni ai muncii … Oare nimeni nu-și pune întrebarea câte prejudicii se aduc economiei naționale… întârzierea oamenilor la lucru… benzina… motoarele autobuzelor, basculantelor, camioanelor de mare tonaj… merg în gol… timpul, cel mai prețios capital…

Oficianta:        Care-i concluzia?

Viorica:           … introducerea unei bariere automate, pentru a evita capriciile unor acari care…

Oficianta:        Acari! Haida-de! Acarii-s de vină! Cică bariere automate! Ce mi-i una, ce mi-i alta! Ia vezi mai bine la ce oră-i serialul!

Viorica:           La nouă și zece.

Oficianta:        Fii bună, te rog, du-te și adu-mi încă o cafea, că mă doboară somnul. Nu știu ce-o mai fi și asta.

(Viorica iese, revine cu două cafele.)

Oficianta:        Ți-o fi și ție somn?

Viorica:           M-a cuprins așa, un fel de moleșeală…

Oficianta:        Să știi că se schimbă vremea. Prea a fost mare zăpușeală zilele astea. Cred că o să avem o furtună…

XXX

9

În ușă se înființează o bătrânică, face semn cu mâna; fără să fi întrerupt ceva, așteaptă un răspuns: prezența ei are un singur motiv, pe care oficianta îl știe.

Oficianta:        Du-te acasă, maică. Du-te că factorul abia ce a plecat de-aici. Du-te că dacă nu te găsește acasă, o să-l mai aștepți mult și bine.

Bătrânica pleacă în grabă, în oficiu încep să se perinde pensionari, curiere care aduc legături de corespondență oficială, elevi, militari, furieri etc. Intră și ies ca pe bandă rulantă. În permanență în fața ghișeului se află 2-3 persoane (mișcare fără dialog – poate fi accelerată, ca în comedie, mută).

XXX

10

Clientul I:       Bună dimineața (se caută prin buzunare și nu reușește nicidecum să găsească ceea ce caută). Doamnă, am primit o felicitare de anul nou… (oficianta scrie în continuare în caiet, nu se uită la el dar îl ascultă marcând aceasta prin „da” la fiecare pauză a solicitantului) care însă nu-mi era adresată mie. Am găsit-o în cutia mea poștală, deși avea altă adresă… (caută insistent în buzunare) așa că am pus-o la cutia poștală… însă după o săptămână mi-a venit înapoi. În cutie… Am luat-o, am subliniat cu roșu adresa de pe plic… și am pus-o din nou la cutia poștală, sperând că o să ajungă la adevăratul adresant… dar peste o altă săptămână am găsit-o iarăși la mine în cutie… Și tot așa! … Și asta ține de la anul nou… Acum suntem în iunie… (a găsit plicul, îl pune pe masă) Nu credeți că m-am plictisit?

Oficianta:        Și eu ce să fac cu ea? S-o țin amintire?

Clientul I:       Faceți ce vreți cu ea! Mie, însă, vă rog să-mi dați condica de reclamații!

Oficianta:        (zâmbet acru) Ei, asta o să fie ceva mai greu.

Clientul I:       Vă rog frumos, unde este condica?

Oficianta:        Condica este în dulapul metalic din spate (arată spre ușa WC-ului)…

Clientul I:       Foarte bine! Vă rog să…

Oficianta:        Da, dar dulapul este sub cheie!

Clientul I:       Foarte bine, vă rog să…

Oficianta:        Da, însă cheia e la la dirigintele nostru.

Clientul I:       Foarte bine! Cereți cheia și…

Oficianta:        Da, numai că dirigintele-i în ședință.

Clientul I:       Nu-i nimic! Când se termină ședința…

Oficianta:        Da, dar ședința-i la Centru.

Clientul I:       Și ce dacă? Centrul ăsta unde-i?

Oficianta:        Păi e tocmai în capitală. Vreți să așteptați până se întoarce de la ședință?

Clientul I:       Nu se poate! N-a plecat el în Capitală, cu cheia la el. Și chiar dacă e așa, trebuie să vă fi lăsat și dumneavoastră una!

Oficianta:        Mi-a lăsat, dar am pierdut-o. Momentan n-o pot găsi. Chiar acum am căutat-o! Următorul?

Clientul dispare subit.

XXX

11

În fața oficiantei stă o singură persoană. (nu e coadă) Este o femeie plăcută, elegantă, puțin cam distantă în dialog, reținută. Oficianta încruntată, cercetează cu atenție adresa de pe plic.

Clienta I:         Par-avion, vă rog.

Oficianta:        (privind-o pe sub sprâncene) Asta, ce-ați subliniat, asta reprezintă numele țării unde vreți să trimiteți?

Clienta I:         Da.

Oficianta:        Of. Dar această țară nu există.

Clienta I:         Ba există.

Oficianta:        N-am mai auzit de așa o țară! (întinde plicul spre Clientă)

Clienta I:         Nu contează. Asta nu schimbă cu nimic lucrurile. (pauză) Par-avion, v-am rugat.

Oficianta:        Cum adică nu schimbă lucrurile?! Ba le schimbă.

Clienta I:         Vreau să spun că nu contează dacă dumneavoastră ați auzit sau nu de-o țară. Eu tot o trimit.

Oficianta:        Ba să știți că contează. Că dacă n-am auzit de ea, înseamnă că nu există. Deci nu se poate trimite! (în timp ce vorbește, ține plicul cu două degete, legănându-l în aer.)

Clienta I:         Cum adică, să n-o trimit?

Oficianta:        Pentru că n-aveți cum. Că la noi nu poate fi primită (pune scrisoarea pe ghișeu)

Clienta I:         Nu se poate! Nu sunteți în măsură să refuzați!

Oficianta:        Ba suntem în măsură. Noi nu întreținem relații poștale cu țări care nu există.

Clienta I:         (cu ochii mari) Dar această țară există!

Oficianta:        Dacă ar exista, am ști și noi despre ea. Dar pentru că la noi nu se știe de ea… îmi pare rău.

Clienta I:         Faptul că nu se știe la dumneavoastră este un neajuns al dumneavoastră.

Oficianta:        Ce să-i faci, mai avem și lipsuri. Poate ne trimit la reciclare.

Clienta I:         N-ar strica! Vă rog să-l chemați pe dirigintele poștei!

Oficianta:        Momentan lipsește vreo două săptămâni.

Clienta I:         Bine, și în afară de dumneavoastră nu este nimeni aici?

Oficianta:        Mai sunteți și dumneavoastră.

Clienta I:         (roșește) Mă gândeam la personalul poștei.

Oficianta:        Mă iertați că nu pot să vă citesc gândurile. Din partea poștei mai este o tânără practicantă. Doriți cumva s-o întrebăm de țara care nu există?

Clienta I:         Țara aceasta figurează în toate manualele de geografie.

Oficianta:        Adică face figurație? Ca la teatru?

Clienta I:         Bine, și dacă vă aduc dovada? Pot să vă aduc dovada că această țară există.

Oficianta:        Numai grăbiți-vă, la ora opt închidem.

                        (Clienta I dispare subit. )

XXX

12

În fața oficiului a apărut muncitorul în salopetă (zidarul), cu cizme de culori diferite, s-a oprit în ușă, privește lung la oficiantă. Se apropie, se oprește în fața ei și o privește țintă, fără să spună ceva.

Oficianta:        (pare derutată) Dumneavoastră…

Zidarul:           Am mai fost eu aici. În trecere.

Oficianta:        Și ce doreați?

Zidarul:           Niște mărci.

Oficianta:        Nu avem decât plicuri timbrate. Doriți? Nu mai avem mărci.

Zidarul:           Nu-s? Cum nu-s?

Oficianta:        Nu-s.

Zidarul:           Păi cum n-aveți?! Aici nu-i poștă?

Oficianta:        Este, dar momentan s-au terminat. Nu mai avem niciun fel de timbru. Dar mai încercați, reveniți mai încolo, s-ar putea … Mi s-a spus că azi-mâine o să primesc. Încercați pe la ora 12. Vine mașina cu efecte.

Zidarul:           Azi?

Oficianta:        Azi, azi.

Zidarul:           Și dacă nu azi?

Oficianta:        (ridică din umeri) Dacă nu azi, mâine…

Zidarul:           Și dacă nici mâine nu?

Oficianta:        Poate poimâine.

Zidarul:           Aha. Poate. Nimic sigur.

Oficianta:        Eu ce să fac?

Zidarul:           Gata. M-am lămurit. (pornește spre ușă)

Oficianta:        O clipă, vă rog! … Sunteți cu echipa care lucrează aici? (arată spre blocuri)

Zidarul:           Da. Cu echipa. Lucrăm chiar în vecini.

Oficianta:        N-ați putea trece și pe la noi? Ar fi ceva de lucru. Știți, ar fi de făcut…

Zidarul:           Să terminăm în vecini și mai vedem noi.

Oficianta:        Deci vă putem aștepta?

Zidarul:           Așteptați. (se întoarce spre cabinele telefonice) Pot să dau un telefon?

Oficianta:        Sigur că da. Cel de lângă perete. E cel bun.

Zidarul:           (a ridicat receptorul, a format numărul) N-are ton.

Oficianta:        Dați-i un pumn.

Zidarul urmează indicația: cu insistență însă: aplică un pumn, o palmă, zgâlțâie aparatul, suflă în receptor, dar fără succes. Hârjoana aceasta încăpățânată cu aparatul durează atâta timp cât și dialogul oficiantei cu clientul II.

XXX

13

Clientul II la costum și cravată, este o „persoană importantă”: intrând în oficiu, are aerul ca s-a demis, s-a compromis.

Clientul II:      (răstit) Factorul poștal e pe-aici?

Oficianta:        Ați uitat să salutați, domnule Turea..

Clientul II:      (nu e surprins de faptul că oficianta îi știe numele) N-am salutat? Se poate. Se mai întâmplă. Deci, pe unde naiba umblă factorul ăsta al dumneavostră? Iarăși nu mi-a adus ziarul.

Oficianta:        Ziarul dumneavoastră nici n-o să vi-l aducă.

Clientul II:      (aproape jignit) Poftim?! Cum adică? De ce să nu mi-l aducă?

Oficianta:        L-a tăiat trenul.

Clientul II:      (se întoarce imediat spre calea ferată) Vai de mine? Chiar aici? Chiar aici, la noi în cartier?

Oficianta:        Nu, domnule Turea. Nu chiar aici. Nu la noi în cartier. Undeva, într-o haltă.

Clientul II:      (ușurat) Doamne-ajută! Și cum s-a întâmplat?

Oficianta:        Alunecase de pe peron, între linii: tocmai trecea acceleratul. Sau rapidul, nu știu. L-a făcut ferfeniță.

Clientul II:      (oficial) Păcat! E trist. Ne pare rău. Și era un om de treabă. Un bun lucrător, un coleg devotat. Un demn reprezentant al clasei truditoare. Un om cu conștiință, cu simțul datoriei. Și-a îndeplinit întotdeauna sarcinile de serviciu și… (vrea să întrebe ceva) ăăă…

Oficianta:        (cu ochii mari) Despre cine vorbiţi, domnule Turea? Vai de mine!

Clientul II:      Despre om. Despre slujbașul care a dat dovadă de-o înaltă conștiință a datoriei, riscându-și chiar și viața, pentru abonații pe care-i deservea…

Oficianta:        Ooo! Despre factorul nostru vorbiți?! Daʼ ce-a pățit, săracul?!

Clientul II:      Păi… l-a tăiat trenul.

Oficianta:        Când, domne ferește?

Clientul II:      Cum „când”? eu să știu? Dumneata trebuie să știi.

Oficianta:        Eu habar nu am de nimic. Acum aflu, de la dumneavoastră.

Clientul II:      Cum, de la mine?! Păi dumneata ai zis că l-a tăiat trenul.

Oficianta:        Eu? A, nu. Eu de ziar ziceam. Ziarul dumneavoastră a fost tăiat de tren.

Clientul II:      Astea-s glume ieftine. Cum să fie tăiat ziarul meu de tren?! Ce-i asta?

Oficianta:        Vorbesc foarte serios, domnule Turea. Ziarul dumneavoastră, odată cu toată presa centrală, a fost tăiat de tren.

Clientul II:      Nu se poate așa ceva!

Oficianta:        Se poate. Că toată presa centrală era într-un sac.

Clientul II:      Ce vreți să spuneți cu asta?

Oficianta:        Păi așa ne-a trimis-o: în sac. Regulamentul!

Clientul II:      Da? Și cine a aruncat sacul pe linii? Sub tren?

Oficianta:        Nu l-a aruncat nimeni. A alunecat singur de pe peron.

Intră Clientul III, cu un colet, stă și se uită, cam speriat, gata să iasă din oficiu.

Clientul II:      A alunecat singur? Cum de n-a luat-o la fugă?

Oficianta:        Să nu facem din asta o tragedie. O simplă neglijență, domnule Turea.

Clientul II:      Neglijenţă? Cam prea multă neglijență pe-aici, pe la dumneavoastră. Abonații nu primesc presa, factorii se plimbă cu bicicletele… (caută în jur, îl vede pe cel de la telefon)… clienții distrug cum vor ei aparatele…

Zidarul iese din cabină, se apropie la un pas de Turea, îl fixează. Turea pleacă iute fără a mai scoate o vorbă. După el iese zidarul, privind lung în urma lui. Apoi se-ndepărtează.

XXX

14

Clientul III:    Se poate? (se apropie timid) Un formular pentru colet, vă rog.

Oficianta:        Pune-l aici, să-l văd. Pe ghișeu. Păi vezi? Nu l-ai legat cum trebuie! Faci nod peste tot unde se încalecă firul, pricepi? Uite-așa (îi arată). Du-te acolo, pe măsuța aia și leagă-l corect (din spate iese, de după perdea, practicanta, pune pe masă un teanc de scrisori, după care se întoarce la locul ei.)

XXX

15

Oficianta:        (după ce a format de câteva ori numărul la telefon) Alo? Te pup, dragă. De ce nu m-ai sunat? … Abia acum? … Daʼ pe unde mi-ai umblat? … da? Bine. Acum spune ce note ai luat? Da… Da… bine. Lasʼ că-i bine. Bun. Bine-bine, e voie după ce te schimbi. Așa. Nu, nu. Faci așa: te duci și cumperi iute o pâine, după aia îți faci lecțiile. După aia mă suni și vedem noi. Da? Bine, te pup!

XXX

16

Oficianta se uită, pe gânduri, la cetățeanul care se străduiește cu legarea coletului. Se aude clopotul barierei. Oficianta golește paharul de cafea, îl pune pe farfurioară, dă la o parte perdeaua, ia și paharul celălalt și pornește spre ușă, strigând „vin imediat”. Rămas singur, clientul III, încurcându-se în sforile coletului, începe să boscorodească. În fața Oficiului oprește, chiar pe pajiștea de iarbă, o Dacie neagră cu număr mic. Din aceasta coboară un ins bine legat, în costum și cravată, cu părul roșu, fruntea îngustă. Ochii râd: tot timpul, e un șef adevărat, sigur, calm. Intrând, se oprește o clipă, se uită mirat la Clientul III. Cu pas neauzit trece în spatele pupitrului, inspectează curios ce se află pe masă. Apoi dă la o parte perdeaua, intră.

Șeful:              Unde-i personalul?

Viorica:           Tocmai a trecut. (blocată) Daʼ era accelerat.

Șeful:              Personalul poștei, tuto!

Viorica:           Aici. Eu sunt personalul (sare în picioare). Bună ziua. Sunt practicantă.

Șeful:              Asta-i tot? Unde ți-e halatul? Unde-i restul personalului?

Viorica:           La mare.

Șeful:              (râde) Nu mă interesează cei detașați. Oficianta unde-i?

Viorica:           Vine imediat. Să mă duc s-o chem?

Șeful:              S-a dus să-și facă cumpărăturile? Stai jos, nu e nevoie să te duci nicăieri. Știi cine sunt eu? Nu știi. Și vrei să lași toată poșta pe mâna unui necunoscut?” Măi, fato, măi, unde-ți stă gândul? (iese, se așează pe scaunul oficiantei) Alo? Mai e acolo? Bine, altădată să nu-l mai primești.

XXX

17

Pune receptorul în furcă. Sosește oficianta, se oprește afară, lângă ușă, urmărește trecerea trenului. Intră, mușcând dintr-un corn.

Oficianta:        (văzându-l pe șef, duce mâna la gură) Bună ziua.

Șeful:              (ironic) Mă iertați că v-am ocupat locul. Aud că pe-aici, pe la Oficiul nouă, lucrurile nu merg cum trebuie. Nu distribuiți presa centrală.

Oficianta:        Păi dacă nu ne-aduce?!

Șeful: (arată spre ușile din spate) Ce-aveți aici? Bar?

Oficianta:        Grup sanitar, garderobă …

Șeful:              Cheamă pe fetica aia să stea aici și haide dincolo să discutăm despre chestia asta, cu Turea.

XXX

18

Șeful și oficianta se mută după perdea, Viorica se instalează, mândră, țeapănă, în locul oficiantei. Clientul III luptă în continuare cu coletul. În oficiu intră un grup gălăgios de țigani, se apropie de ghișeu, încep să vorbească toți deodată. Viorica își astupă urechile.

Țiganul șef:     Săru-mâinile, domnișoară dragă. Dacă sunteți așa de drăguță să ne faceți și nouă firul cu Balta. Că trebuie să vorbim cu Gabor într-o chestie foarte urgentă.

Practicanta ezită, vrea s-o cheme pe oficiantă, se răzgândește. Trece pe locul telefonistei, la microcentrală, își pune căștile și începe operațiunile: e nesigură, se mișcă încet; țiganii țin un conclav zgomotos.

Viorica:           Cu cine din Balta doriți? Ce număr?

Țiganul șef:     Cu Gabor, la 118.

Zgomotul pe care-l fac ceilalți țigani o scoate de după perdea pe oficiantă, care știe cum trebuie tratați.

Oficianta:        Hei! Ce-i aicea, măi?! Ce-i tărăboiul ăsta? Unde vă pomeniți, la Vechituri, sau unde?! Ia, vă rog! Păstrați liniștea sau ieșiți și vă certați afară. S-a notat comanda, acum puteți ieși să așteptați și afară. (Vioricăi) Du-te iute și adu două cafele. Vezi, să fie a-ntâia. (Ia scrumiera, o golește, o duce după perdea, revine)

XXX

19

                                   În oficiu intră Clienta I. Are sub braț un atlas.

Clienta I:         Vreți să veniți puțin? (pune atlasul pe pupitru, găsește pagina, pune degetul într-un punct pe hartă) Vedeți, doamnă? Aceasta este țara de care vă spuneam. Aici trebuie să ajungă scrisoarea mea (Oficianta ezită, dar se apropie, ca să nu atragă atenția șefului) Mă mir că nimeni în poșta asta n-a auzit de ea. Vedeți – asta aici. E drept, nu e o țară mare, dar ea există. Și multă lume, să știți, a auzit de ea. (încet-încet se aprinde) Și să știți că are niște oameni mi-nu-nați! Eu însămi am cunoscut pe unul dintre ei. Cel cu care corespondez. A studiat aici, la noi. Să-l fi auzit și dumneavoastră ce frumos vorbea despre țara lui… „Țărișoara mea cea dragă”, așa spunea, și „Nu există-n lume țară mai frumoasă ca a mea”.

Oficianta:        Și dumneavoastră l-ați crezut?

Clienta I:         Dacă l-ați fi auzit, n-ați mai susține acuma că așa o țară nu există!

Oficianta:        Doamnă, stimată doamnă! Sunt sigură – nu vă supărați – sunt sigură că v-a mințit. V-a dat o adresă falsă. Știți cum sunt studenții ăștia… Auzi acolo, cea mai frumoasă țară! Pff! Mincinoși, Doamnă!

Clienta I:         Aaa, nu! Cum să mintă?! Dar noi corespondăm deja de ani de zile. Am acasă o mulțime de ilustrate de la el. Toate – color! Superbe! Și să știți că e într-adevăr o țară fără pereche! Vedeți doar (arată pe hartă) din toate părțile e înconjurată de apă. E plină de păduri și de lacuri. Și ce munți are! Închipuiți-vă, doamnă (exaltată): o insulă de verdeață, prinsă într-un inel de nisip auriu – plaja – peste tot în jur apă și apă, limpede-limpede, că poți distinge fiecare fir de nisip de pe fund, peștii se zbenguie-n voie și sar și zboară-n sus, spre cerul lor – suprafața calmă a apei (Oficianta cască). O vegetație, doamnă, cu adevărat nestăpânită, luxuriantă, păsărele de toate felurile zboară din ram în ram, ciripesc gureșe, înalță cântarea lor în slava cerului, iar cerul, cerul e tot timpul senin și albastru și impede – limpede, că poți vedea până… până dincolo… Și dumneavoastră spuneți că țara asta nu există?!

Oficianta:        (a uitat de șef) Doamnă, până una-alta cartea asta e cam veche. Uitați-vă aici, e tipărită acum treizeci de ani. Pe-atunci, cine știe, nu zic: a figurat și țara de care vorbiți. Dar ce carte mai e valabilă după treizeci de ani? (Perdeaua se dă la o parte, iese șeful.)

Șeful:              Dacă-mi dați voie. Despre ce este vorba?

Oficianta:        (îi întinde plicul în cauză) Doamna dorește să expediem o scrisoare într-o țară… mă rog, nu știu.

Șeful:              (ia plicul, îl examinează scurt) Mda… Atlasul (subliniază) e într-adevăr cam vechi (se adresează, foarte amabil clientei). Țara dumneavoastră, ce-i drept, figurează. E menționată: pe hârtie. Dar, cum observa și colega, acum mai bine de treizeci de ani. Or, de-atâta vreme, câte nu s-au schimbat în lume? (În oficiu intră inși cu colete, scrisori, intră curiere etc. Oficianta se ocupă de toți aceștia. Șeful trece la pupitru, ia de braț pe Clientă și-i vorbește pe un ton confidențial.) Vedeți, zona geografică respectivă este cam instabilă, în fiecare zi, aproape, câte-un puci, câte-o lovitură de stat, câte-o revoluție, câte-o rezoluție… Dispar țări, apar țări… Puneți-vă în situația noastră: expediem scrisoarea, așa cum ați adresat-o. Dar, să zicem, între timp – pac! S-a schimbat guvernul. Pac! S-a schimbat, desigur, și numele țării. Și sosește scrisoarea noastră, dar cu numele vechi al țării. Ce-o să spună ei? O s-o ia ca o jignire, ca un semn de nerecunoaștere a schimbărilor survenite… Gafă politică! Incident diplomatic, amestec în treburile interne. Ce să mai vorbim! Se poate ajunge chiar la conflict armat, Doamnă! Și-apoi… (tot vorbindu-i, iese cu clienta din oficiu, se îndepărtează).

                        Reintră, buluc, țiganii.

XXX

20

Țiganul șef:     Doamnă dragă, țucu-ți sufletul! Ce-ai cu Balta noastră, de ce nu ne-o dai? Că o trecut ceasul de când așteptăm, țucu-ți inima… Comandă urgentă!

Oficianta:        Hei, drăguțule, tu unde te crezi? Crezi că, gata, ai stat un ceas și vine Balta? Păi până-ți vine ție Balta… mai bine te-ai duce la Cocoșul de aur să bei o bere.

Țiganul șef:     Chiar așa? Să știi că mi-i sete!

Oficianta:        Ascultă ce-ți spun eu. Lasă un om aici, să-l trimit după tine, în caz că sună. Și stai liniștit la bere.

Țiganii se-ndepărtează vociferând caracteristic. În Oficiu se face liniște. Epuizată, Oficianta se așează în scaun, se lasă pe spate și răsuflă ușurată. Ceasul arată ora trei. Arșița e la apogeu. Totul pare încremenit, numai muștele mai bâzâie. Oficianta își face vânt cu un plic mare. Clientul III s-a așezat și el pe bancă, privește năpăstuit coletul. Câteva clipe, oficianta îl fixează ca și cum ar vrea să-i spună ceva, dar renunță; și el ar vrea parcă a-i spune ei ceva, dar și el renunță. Ca niște îndrăgostiți care nu îndrăznesc să-și vorbească. De după perdea apare Viorica, frecându-și fruntea cu palma. Intră la WC, se aude șuvoiul puternic al robinetului. Iese, se întoarce leneș după perdea. Se aude clopotul barierei, apoi trece și trenul, leneș, pufăind greu, dar Oficianta nu mai are putere să se ducă la ușă să-l urmărească.            Țiganul lăsat ca mesager sforăie în iarbă, sub soarele ucigător.

XXX

21

Ceasul arată (16) 4.1/2. Se întorc în șir indian și ei moleșiți, ceilalți țigani, pentru convorbirea cu Balta.

Țiganul șef:     Doamnă dragă… țucu-ți inima… Balta…

Oficianta:        Ascultă, Gabore. Stați cuminți afară că vă chem eu când vine.

Deodată sună telefonul. Țiganii dau buzna. Printre ei se strecoară, neobservat, Moșul, se așează la locul lui, pe bancă. Trezită din letargie de țârâitul telefonului, Oficianta începe mecanic, cu iuțeală și zel, să ștampileze scrisorile, ca o mitralieră. Lasă centrala să sune, în neștire, ca și cum n-ar auzi-o. Țiganii schimbă priviri nedumerite. În cele din urmă, șeful lor se apropie de ghișeu.

Țiganul șef:     Coniță… sună telefonul…

Oficianta:        Aud și eu că sună. Lasʼ să aștepte, și noi am așteptat, ce naiba! (Mai ștampilează o rafală de scrisori, apoi trece la centrală, își pune căștile) Alo? A-a-ale! Da, dragă, da! De două ori! Da, sigur că da (către țigani). Cabina trei.

Țiganul șef:     (intră precipitat, ia receptorul, suflă în el – nimic, scoate capul din cabină) N-are ton, coniță!

Oficianta:        Dă-i un pumn, Gabore!

Țiganul șef:     (Țiganul începe și el hârjoana cu telefonul.) Alo? Halo? Balta? Alo? Cu Gabor! Nu, da cine-i la telefon? Cu Gabor! (Toți ceilalți din grup s-au adunat în jurul cabinei, toți vor să spună și ei ceva lui Gabor.)

Din cauza zgomotului infernal, oficianta își acoperă urechile cu palmele, închide ochii. Când îi deschide, în sfârșit, îl vede pe Moș: stă pe bancă, rezemat de spetează, cu ochii închiși, palid, supt, trist. Sare de pe scaun, trece dincoace, se repede la bătrân.

Oficianta:        Moșule! Ce-i cu tine, Moșule?

                        Bătrânul tace, privește în gol.

Oficianta:        (îi pune ușor mâna pe umăr) Moșule, nu te simți bine? S-a întâmplat ceva? Hai!

Moșul:             (o vede, tresare) Nu mai e! Nu mai e acolo!

Oficianta:        Ce nu mai e, Moșule?

Mosul:             Nimic nu mai e! Curge apa pe-acolo. Mi-a fugit pământul de sub picioare (zâmbește). Tocmai voiam să mă mut; acolo dormeam în copilărie când fugeam de-acasă. Gata: au desființat-o!

Oficianta:        Ce, insula?

Moșul:             Da. Au ras-o de pe suprafața pământului. Nu mai am unde să fug. Au băgat buldozerele în ea: au excavat-o! Scot pietriș din albie! Macină piatra râului! Balastiera. Fac ciment. Fac betoane. Din insula mea fac beton! Ca să toarne planșeuri d-astea! Din insula mea o să rămână două – trei ziduri! O cușcă de beton. Pentru fiare. Du-te acolo, du-te să vezi ce-a mai rămas din ea: un vârf de plop în șuvoiul de apă.

Oficianta:        (îl ia de braț, îl duce în spate după perdea) Haide, hai să bei o cafea. Ești obosit. Lasʼ că o să-ți treacă.

Țiganul șef:     (în cabină, ca un leu în cușcă) Nu Malta, doamnă dragă. Nu Malta! Balta, doamnă dragă. Balta!

Șeful:              (off) Ce ți-i una, ce ți-i alta!

Un alt grup de țigani se adaugă celor de până acum. Brambureala e tot mai mare. Sosesc tot mai mulți și tot mai diverși clienți: nimeni nu mai iese din oficiu, în schimb intră tot mai mulți. Stau ca sardelele-n cutie. Între aceștia distingem sosirea zidarului, cu echipa sa, toți plini de var, unul dintre ei poartă pe umeri o scară dublă. Un ins în ginși se apropie de Oficiantă, o roagă să-i schimbe o sută de lei. Ea n-are. Imediat se oferă să schimbe suta un țigan. Din clipa aceasta în mâinile majorității celor din Oficiu apar teancuri de bani diverși, se schimbă bani, se face comerț – bișniță, în oficiu se aprinde lumina – coboară amurgul.

Afară, în fața oficiului, împleticindu-se, împingându-și cu vădit efort bicicleta, fără chipiu – a sosit factorul, e descheiat la haină, geanta îi atârnă la gât, în față. Intră, ajunge la ghișeu, cu greu, cere Oficiantei un pahar de apă.

Oficianta:        Viorica! Un pahar de apă pentru domnuʼ!

Semnal pentru ca oficiul să se transforme sub ochii noștri în bodegă: apar printre oameni mese, țiganii stau la masă cu bișnițarii, se bea bere, pupitrul a devenit tejghea, cele două uși din spate, rafturi cu băuturi etc. În locul cabinelor telefonice – cabine WC. Meșterul zidar, ajutat de colegul cu scara, afară, s-au apucat să schimbe firma. Dinăuntru se aude muzică morbidă, jocuri cu lumini multicolore.

            Neobservat, moșul reușește să se strecoare afară, pornește spre râu.

Fața oficiantei, care-l urmărește cu privirea, turtită, lipită de vitrină, în înghesuiala dinăuntru: țipă ceva după bătrân, nu se aude nimic.

Se aude un șuier crâncen de locomotivă, care acoperă totul. Pe lângă oficiu trece în mare viteză un rapid: totul în zur se zguduie, trepidează. O pală de vânt aduce peste obiectivul camerei un colț, o poală din lodenul verde al moșneagului.

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 56-69]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.