Nu e casă din care să nu fi murit cineva mușcând țărâna

pe câmpul de luptă, în tranșeele Marelui Război.

Nu e oraș, nu e sat din care să lipsească un monument al eroilor

Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viața și averea noastră, femeile și copiii noștri… Și nu ne vom opri, până ce nu vom învinge ori vom pieri.

Monument pentru cei căzuți,

vulturul gloriei, cu ghearele înfipte în piatră,

negru, aducând de departe a corb

Sângele nostru nu se va vărsa în zadar. Credem ferm că între viitoarele State fericite, naționale și democratice, va fi și România tuturor Românilor! Va fi.

Doi frați ai bunicului, doi frați ai bunicii nu s-au mai întors,

dintre flăcăii trimiși la război pe aceeași poartă

cu mândrie, cu lacrimi și speranță

Militarii români merită întreaga considerație pentru felul în care au înfruntat vicisitudini copleșitoare. În lupta corp la corp erau aproape de neînvins. N-au putut fi respinși decât de artilerie, de mitraliere

spunea doctorul american ceea ce cunoscuse când a fost greul luptelor

mai greu și el la Spitalul militar îngrijea valuri de răniți.

Eroii neamului, numele lor câtă frunză și iarbă

aburite în sepia. Și martorii se sting.

Mamă a 14 copii, străbunica s-a stins chiar de-atunci

aflând că fiul cel mai iubit îi murise.

 

De-a fi steagul aplecat, eu acolo am picat, tot în sânge închegat.

 

Nu mai e nici bunica de la Rucăr, care-a văzut la ‘916,

copil fiind, soldații dușmani răsărind peste munte.

Povestea nepoților, la București, și viziunea pe față-i nălucea,

clipa frântă. Octombrie, livezile strânse, pivnița plină

și ei în bejenie, cu o boccea în spinare.

Când s-au întors, ziduri goale au mai găsit,

mama ei s-a așezat în război, a început să țeasă

viața de la capăt. Fiii mai mari la război,

copiii mai mici de poale.

Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii… aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ!”

Cândva îi mai vedeam, micșorați de vârstă

pe cei reveniți atunci din infernul de gloanțe, obuze,

prizonierat – despre care-și aminteau între ei când și când

la scara blocului. Demult li se luase pământul.

Și deodată-i auzeai: “Hai, la treabă, ăștia tineri!

Mai făceam noi România Mare cu voi!?”

Generația Unirii, victima represiunii comuniste.

Eroi ai luptei naționale morți prin pușcării.

La nouăsute optișpe, când armatele germane se retrăgeau

altă bunică a aruncat cenușă în urma lor

– să nu mai vină dușman în țara asta niciodată.

Bucuria, bucuria sălbatică a păcii…

Bucureștiul primindu-și Regele, Regina, trupele învingătoare

senzaţia că până şi casele şi pietrele din caldarâm

strigau, ovaţionau, se bucurau împreună cu mulţimea…

După celălalt război, bunica n-a mai știut

în ce parte ar avea de aruncat cenușa.

Răul în bine dinăuntru de tot se amesteca.

Alegând la nesfârșit grâul de neghină

mâna ei amorțise.

Din toate unghiurile țărilor române sosea poporul cu trenul, cu căruțe, călări, pe jos, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, în cântări…

spre a fi de față la actul cel mai măreț al istoriei românilor

E mult, e puțin de atunci

suta de ani trecând uscat și ape

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, p. 1]