Prolog. În urmă cu câțiva ani, a generat amuzament și numeroase comentarii malițioase postarea pe internet a unei înregistrări video cu un tânăr care, la întrebarea: de ce ești fan Paul Walker, a răspuns, după o scurtă ezitare: „pentru că… din seria filmelor și pentru că… automobile”. Tânărul acela era foarte emoționat. De fapt, el dorea să-și exprime emoția provocată de moartea actorului său preferat. Pentru cine eventual nu cunoaște contextul: Paul Walker a fost un actor american care a jucat în serialul de succes „Furios și iute” și care tocmai murise într-un stupid accident rutier. Comentariile se refereau mai ales la incapacitatea tinerilor de azi de a se exprima în cuvinte. Vocabularul lor este tot mai sărac, regulile de exprimare tot mai des ignorate. Se discută tot mai frecvent despre analfabetismul funcțional al tinerei generații. Opinia predominantă este că, la nivel mediu, abilitățile ei de utilizare a limbajului verbal sunt cel puțin îngrijorătoare. Extrapolând această tendință la generațiile ce îi vor urma, ajungem la predicții de-a dreptul înspăimântătoare.

Începuturile Poveștii se pierd în negura vremii. Primele cuvinte erau răcnete, urlete, mugete, behăieli, grohăituri sau mârâieli care exprimau ceva foarte vag, niște stări sufletești, dacă le putem numi astfel. Ca să vă faceți o idee, uitați-vă la o emisiune televizată, cu politicieni. Abia mult mai târziu, oamenii au început să organizeze acele emisii în sunete articulate și cu oarecare înțeles. Nu are rost să insist. Își dă seama oricine că, dacă răcnesc de fiecare dată în același fel când arăt înspre un copac, vreau să spun că acela e un copac. Probabil că a durat apoi câteva mii de ani până când au apărut primele cuvinte care denumeau ceva mai subtil decât un copac, de exemplu: „șase cai frumoși”. Prin legătura dintre cuvintele care desemnează obiecte concrete și cuvintele care desemnează obiecte fără o realitate concretă, se ajunge la primele narațiuni, simple propoziții. Pornesc de la premisa că narațiunea, povestea este un fel de combustibil al psihicului uman. Am mai vorbit și scris despre asta, încât aici nu voi face decât o trimitere rapidă la psihologia cognitivă a lui Jerome Bruner (bunăoară) și la teoria lui privind construcția narativă a realității.

La un moment dat, au apărut primele cuvinte scrijelite în piatră, mai corect ar fi să spunem: primele reprezentări vizuale ale cuvintelor. Acest pas cu consecințe în dezvoltarea ulterioară a omului conținea de fapt germenele autodistrugerii limbajului verbal. Din motivul elementar că, prin scriere, cuvântul este transformat în imagine. La început, una explicită, mai târziu, din ce în ce mai abstractă. Cuvântul scris nu mai e propriu-zis cuvânt. Legătura dintre cuvânt și reprezentarea sa presupune un cod comun (de semnificare) și un efort intelectual (de învățare). Imaginați-vă un om preistoric explicându-i altuia ce a vrut să spună scrijelind în piatră semnul pe care îl scrijelise. Era o convenție secretă între ei doi. După aceea, secretul ajunge la al treilea – și așa mai departe. Diferențele dintre limbile vorbite nu se explică numai în acest fel. O altă explicație ar putea fi aceea că limba vorbită a constituit, de la început, un cod de recunoaștere între membrii aceleiași comunități. Astfel, gândirea rațională s-a dezvoltat în paralel cu dezvoltarea limbajului verbal ca instrument social, cu abstractizarea lui, cu inventarea de noțiuni și concepte.

Primul interludiu. Am citit relativ recent o culegere de eseuri în domeniul biologiei minții, aparținând unui savant american de origine austriacă, Eric Kandel, care a primit Nobel pentru medicină în anul 2000. Voi cita aici câteva fragmente din eseurile lui (v. Eric R. Kandel, Psihiatrie, psihanaliză și noua biologie a minții, Editura Trei, 2013), ca nu cumva, prezentându-le cu vorbele mele, să le denaturez sensul. Iată:

1. „La oameni, modificarea exprimării genelor prin învățare (…) este deosebit de eficientă și a dus la un nou tip de evoluție: evoluția culturală. Capacitatea de învățare este atât de dezvoltată la om, încât omenirea se schimbă mai mult prin evoluție culturală decât prin evoluție biologică.”(p.73-74)

Faptul că azi oamenii se hrănesc cu mâncare gătită își are cauza în faptul că acei hominizi care nu au învățat să gătească, adică să fiarbă sau să frigă carnea și să o sterilizeze astfel, au dispărut. Această selecție nu s-a produs neapărat pe cale ereditară, ci pe cale culturală.

2. „Studiile pe animale, privind modificările de exprimare a genelor determinate de învățare, arată că o consecință majoră a respectivelor modificări de activare a genelor este creșterea conexiunilor sinaptice. (…) Maimuțele adulte au fost încurajate să folosească cele trei degete mijlocii de la mână, în detrimentul celorlalte două, pentru a obține hrană. După mai multe mii de încercări, aria corticală dedicată celor trei degete s-a extins foarte mult, în detrimentul ariei dedicate în mod normal celorlalte degete.” (p. 80-81)

3. La om, „cea mai mare parte a vieții psihice este inconștientă în cea mai mare parte a timpului și devine conștientă numai sub forma percepțiilor senzoriale: sub forma cuvintelor și a imaginilor”. (p.104)

Reluarea poveștii. Până spre finele Evului Mediu, lectura textelor scrise se făcea cu voce tare. Cei care dețineau secretul „traduceau” de fapt niște imagini în cuvinte. Ulterior, această „traducere” a rămas să fie făcută în creier, fără intermedierea sunetului. Încă un pas important, căci marchează un nou salt în abstract. E liniște, sunetul cuvântului nu se mai aude. Imaginea nu mai este „tradusă”, se duce direct în cap și e prelucrată acolo ca și cum ar fi cuvânt. Dar acea imagine nu e cuvânt, e doar semnal optic. Îi spunem „cuvânt scris” printr-o convenție. I-am putea spune, la fel de bine, pictură abstractă. Fiindcă veni vorba de pictură, și ca să evităm orice confuzii: limbajul picturii (desenului) a fost de la început non-verbal și a rămas astfel. Pictura nu „traduce” nimic – de aceea e o prostie să o explici – ea doar arată, eventual exprimă, la fel ca muzica. Dacă ne referim la desenul utilitar sau tehnic, acesta transmite o suită de informații, dar, de asemenea, fără intermedierea cuvintelor, care intervin numai acolo unde acel desen trebuie completat cu o informație din afara sferei lui de competență. Fotografia transmite, de asemenea, o mulțime de informații, pentru care ne-ar trebui o mulțime de cuvinte. La prima vedere, asta înseamnă ceva destul de grav, și anume că nu cuvântul este cea mai potrivită (eficientă) cale de a comunica. Problema cu fotografia și cu ce i-a urmat este că are o contribuție neînsemnată la dezvoltarea gândirii raționale, fiindcă nu reușește să spună singură o narațiune. O fotografie cu doi ochi nu are doi ochi decât dacă cel care o privește a dobândit conceptul de număr. Odată cu apariția fotografiei, apoi a cinematografiei, apoi a televiziunii, s-a făcut al treilea mare pas, narațiunea vorbită și cea scrisă au cedat încă o parte importantă vizualului. Da, filmul este într-adevăr narativ, el spune o poveste. Ar fi interesant de studiat de ce a simțit nevoia de a apela la cuvinte, după ce inițial era numai imagine. Ulterior, televiziunea nu a făcut decât să ilustreze cuvintele. A fost cumva o concesie de etapă. Adevărata lovitură avea să vină mai târziu, după inventarea internetului.

Al doilea interludiu. În urmă cu aproape o sută de ani, filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset prezenta o situație întrucâtva similară, din perioada Imperiului Roman târziu, mai precis în timpul domniei Antoninilor, când, citez, „se profilează deja cu claritate un fenomen ciudat (…): oamenii au devenit proști” (v.  „Revolta maselor”, Ed. Humanitas, 1994, p. 24-26). Simptomul acestei stări de lucruri stă în evoluția limbii, crede filosoful nostru. Atunci se produce sărăcirea și omogenizarea limbii latine, precum și o simplificare a mecanismului său gramatical, care vor conduce în final la ceea ce astăzi numim latina vulgară.

Reluăm povestea. Interesant este că internetul a început prin schimb de cuvinte (admițând ceea ce mai devreme am contrazis, că semnul scris al unui cuvânt ar fi chiar cuvântul în cauză…). Tehnologia de atunci nu permitea transmiterea de imagini complexe și care presupun o cantitate mare de informație, de exemplu, fotografii. Acest lucru a devenit posibil mai târziu, dar nu mult mai târziu, ci aproape de îndată. Pe măsură ce înaintăm în timp, secvențele poveștii noastre se scurtează. Anumite progrese tehnologice s-au înregistrat aproape instantaneu. Transmiterea de imagini alb-negru a fost urmată de transmiterea imaginii color, apoi a desenelor animate, apoi a înregistrărilor video. Din acel moment, ofensiva imaginii asupra cuvântului a fost reluată, și nu fără consecințe. Deși cuvântul persistă, puterea lui e în declin, fapt ce devine tot mai evident odată cu apariția primelor programe de transmitere a mesajelor pe internet. Înlocuirea unor cuvinte cu icon-uri în comunicarea uzuală devine obișnuință (cer încă o dată scuze pentru inconsecvență, știu că ceea ce vedeți acolo unde citiți acum nu sunt cuvinte, ci imagini ale unor cuvinte), dintr-un motiv foarte simplu: economia de efort. În loc de o frază sau un cuvânt de aprobare, punem un icon reprezentând o figură care râde. De fapt o nouă convenție, mai democratică. Și un alt nivel de abstractizare – prin concretizare… Dracul știe unde ajungem dacă vom continua așa!

 

Al treilea interludiu. Un antreprenor și magnat american, Elon Musk, anunța cu un an și ceva în urmă înființarea unei companii care își propune să dezvolte sisteme de inteligență artificială capabile să conecteze wireless, prin intermediul unor implanturi, creierul uman la computer. Pentru cine nu știe: Elon Musk este inițiatorul companiei SpaceX, care construiește rachetele cosmice Falcon, recuperabile și capabile să aterizeze la punct fix, al companiei de automobile electrice Tesla – la începutul acestui an a trimis un automobil Tesla în spațiul interplanetar –, al uneia din cele mai mari fabrici de baterii electrice din lume, al unui proiect de colonizare umană pe planeta Marte etc. Compania care își propune să conecteze creierul la computer se numește Neuralink. Se preconizează că în aproximativ patru ani această companie va produce sisteme de tip „Matrix”, prin intermediul cărora se va realiza conexiunea între creier și computer, inițial în scopuri științifice, eventual terapeutice, ulterior, pentru a produce emoții, pentru a descărca și încărca gânduri și idei etc. Vă rog să rețineți că acest etc. este plin de neprevăzut! Elon Musk aprecia că peste opt-zece ani tehnologia de tip „Matrix” va fi disponibilă pentru toată lumea.

Sfârșitul poveștii. Istoria de până acum a omenirii s-a bazat pe cuvânt. În prezent, faptul că noi, ca ființe conștiente, depindem atât de mult de cuvinte face ca aceia dintre noi care nu se preocupă îndeajuns de dezvoltarea limbajului verbal să rămână mai mult sau mai puțin la un stadiu de ființe pre-conștiente. Cărturarul în general și scriitorul (dacă vreți, în sensul de scrib) în mod special au avut dintotdeauna rolul de custode și depozitar al valorii de întrebuințare a cuvintelor. Importanța lor tot mai diminuată în societatea de azi este, în opinia mea, un simptom asemănător celui despre care vorbea Jose Ortega y Gasset. Abrevierile și icon-urile iau tot mai frecvent locul cuvintelor, în mesajele scrise pe internet. Ca să nu mai vorbim de modul cum este maltratată gramatica în mass-media și în unele mesaje publice emise la cel mai înalt nivel instituțional. Sărăcirea limbajului înseamnă de fapt sărăcirea gândirii raționale. Înlocuirea cuvintelor cu imagini, un fenomen din ce în ce mai extins în zilele noastre, ar putea conduce, atunci când masa critică va fi atinsă, la o dramatică schimbare a paradigmei umanului.  În loc de evoluție culturală, vom asista la o involuție culturală a speciei noastre, cel puțin în modul în care înțelegem acum umanitatea. În loc de inteligență rațională, vom vorbi tot mai mult despre inteligența emoțională, care e de fapt un alt nume al instinctului. În momentul când proiectul lui Elon Musk va fi gata, oamenii vor putea comunica prin fluxuri de date codificate în sistemul binar și transmise wireless, pe baza unor algoritmi. Ceva echivalent telepatiei. La drept vorbind, nici nu știu dacă vor mai vorbi. Ar fi inutil. Nu putem prevedea acum cu ce alte abilități va fi înlocuit limbajul verbal, dar ne puteam imagina întrucâtva, dacă luăm în considerare, de exemplu, capacitatea muzicii, picturii sau a limbajului gestual de a transmite emoții și sentimente, uneori chiar și cunoștințe.

Așa stând lucrurile, vă invit să vă imaginați, la capătul acestei tendințe, un viitor al literaturii fără cuvinte. Ca să înțelegem ce ar putea însemna asta, ar trebui poate să ne întrebăm de ce părinții și bunicii noștri citeau nuvele, romane și poezii, ce anume căutau în această ocupație. Impresia mea e că starea de visare, de beatitudine sau de dramatism provocată de lectura, de exemplu, a romanului „Război și pace” poate fi provocată pe scoarța cerebrală și fără a citi romanul lui Tolstoi, doar prin impulsuri electrice bine țintite. În cel mai rău caz, dacă l-aș putea numi astfel, pagina de roman poate fi proiectată, prin intermediul implanturilor despre care vorbeam mai înainte, direct pe aria vizuală a creierului, conținutul cărții poate fi stocat pe un server sau în memoria noastră inconștientă și activat cu aceeași telecomandă cu care pornim, să zicem, televizorul, literele fiind proiectate direct pe ceea ce până mai deunăzi numeam ecranul minții… Asta, fiindcă e vorba despre un roman scris în secolul al XIX-lea, adică unul foarte vechi. În post-umanitate, concept din ce în ce mai frecvent folosit de unii filosofi (de exemplu, Nick Bostrom, autorul unei interesante „ipoteze a simulării”), literatura nu va mai fi propriu-zis literatură – adică revendicându-se de la litere, care sunt semne scrise – ci un flux de gânduri și emoții pe care „scriitorii” viitorului îl vor provoca în mod mai mult sau mai puțin controlat în creierul lor și îl vor depune („salva”) apoi într-un server de unde eventualii „cititori” îl vor prelua în același mod (desigur, dacă vor avea chef!), prin intermediul implanturilor din creier. Pentru mințile mai puțin evoluate, e posibil ca o anumită aplicație să transforme acel flux în litere și cuvinte care să poată fi proiectate pe „ecranul minții”, dar, repet, asta numai pentru mințile neinstruite sau un pic retardate, adică incapabile să-l asimileze în sistem binar. Așa cum, în prezent, pentru analfabeți, cuvintele scrise sunt doar imagini fără un înțeles anume; ca să fie înțelese, trebuie pronunțate. M-am referit la literatură, însă același raționament se poate aplica și celorlalte arte. Oamenii viitorului, mai precis post-oamenii, vor produce fiorul estetic și inefabilul direct în creier, așa cum astăzi se produc prin medicație melatonina, dopamina sau serotonina. Iar cei care vor mai citi sau scrie cărți vor fi priviți ca niște curiozități, așa cum noi astăzi ne uităm la câte o maimuță care poate face lucruri.

 

Concluzie. În baza acestui lung raționament, tânărul acela afectat de moartea actorului său preferat ar putea fi considerat un profet și un înainte-mergător, exact din motivele invocate de el: pentru că… din seria filmelor și pentru că… automobile.

Unde mai rămâne loc pentru ceea ce astăzi numim sufletul omenesc? Nu știu. Ceea ce cred că știu este că valorile care definesc omul, oricum s-ar exprima, nu vor putea fi înlocuite vreodată de inteligența artificială. Inteligența artificială va putea scrie, poate, un roman ca „Război și pace”, dar nu se va emoționa citindu-l și nu-și va asuma valorile lui morale. Într-un anumit sens, putem spune că, oricât ar evolua, inteligența artificială va rămâne analfabetă funcțional, fiindcă nu va conștientiza niciodată cu adevărat semnificația cuvintelor. Oricât de inteligentă și de știutoare, inteligența artificială nu va avea acea știință de carte care înseamnă nu doar să citești cărți, ci atitudine morală, emoție și simț al valorilor.

 

[Vatra, nr. 6-7/2018]